Just one more episode to go

One more episode until the end of Jack. Afraid to even consider the possible endings.

Tati va fi mereu alături de tine

Când te întreabă cineva ce te definește, poți enumera o mulțime de lucruri. Unii se gândesc la job, alții la hobby-uri. Unii se definesc prin ceea ce îi pasionează. Alții se definesc prin opoziție – ce nu sunt sau ce urăsc. Eu sunt multe lucruri: biciclist, audiofil, fotograf, maestru bucătar la grătar și la clătite, șofer, pasionat de munte, entuziast al științei și psihologiei. Lista e foarte lungă și rămâne deschisă. Dar niciunul din lucrurile astea nu mă definește ca om.

Acum un an semnam una din cele mai importante hârtii din viața mea. Nu era nici un contract cu vreo bancă, nici un câștig la loto. Nici măcar un nou job. Era certificatul de divorț care ștergea, cu o semnătură, o altă semnătură cu doisprezece ani mai veche. Povestea pe care doresc să ți-o împărtășesc are însă de-a face cu asta doar tangențial.

Undeva prin ianuarie 2007 aflam că urma să devin tătic. Era o surpriză destul de mare, evenimentul era cu totul neprevăzut. După cele două linii roz pe o bucată de hârtie, am mers la Spitalul Municipal pentru un prim consult. Mi-au rămas în memorie pereții ușor galben-verzui din ambulatoriu și doctorul ecografist. Un expat cu ten măsliniu, cu o barbă ușor țepoasă, nerasă de câteva zile, cu o română stâlcită. Un om ușor zâmbitor dar fără prea mult entuziasm.

Dar cel mai bine țin minte prima imagine. O sferă mică, prea mică pentru a fi avut măcar o inimă bătând, de dimensiunea unui bob de mazăre. Am văzut-o clar pe ecranul alb negru. Și țin minte și primul gând care mi-a trecut atunci prin minte. ”Tati te iubiește și va fi mereu alături de tine”. A fost, fără niciun fel de dubiu, începutul celei mai importante povești din viața mea. A fost momentul care a devenit definitoriu pentru cine sunt. Am descoperit în interior lucruri pe care nu le știam despre mine dar care au devenit esența mea.

Prin iunie 2009 aveam confirmarea, prin alte două linii roz, că cea de-a doua mare bucurie a vieții mele urma să vină pe lume, cu ceva mai puțină surpriză, dar cu și mai multă anticipare și bucurie. Au urmat mulți ani de bucurie și râsete.

La final de ianuarie 2016 am fost pus, însă, în fața unei alegeri imposibile. Căsnicia mea era, evident, terminată. Ce însemna asta însă pentru tăticul din povestea asta? M-am sfătuit cu un avocat în privința drepturilor mele. Conform unor decizii europene relativ recente, translatate în jurisprudența română, tatăl își păstrează drepturile asupra copiilor, traduse prin custodie comună. Are dreptul de a decide în mod egal în privința copiilor, de a lua decizii în ceea ce privește educația și starea lor de sănătate. Accesul la copii însă, este cu totul altă poveste, lucru pe care avocatul mi l-a subliniat cu grijă. Și am mai fost sfătuit, pe cât posibil, să evit să văd o sală de tribunal din interior.

În țările ceva mai civilizate, există un concept numit custodie fizică comună, care se traduce prin dreptul tatălui de a avea acces egal la copii, în aceeași măsură cu mama. Cumva, legal, conceptul părea că a pătruns și în România. Numai că între lege și cutumă diferența este enorm de mare. Conform cutumei, tatăl este un accesoriu opțional, aproape inutil, în viața copiilor lui. Ajunge să asculți toate poveștile pentru copii. Tatăl este figura severă a familiei, de la care vin doar pedepsele. Nu este sursă de afecțiune și de protecție, nu este sursă de mângâiere, nu este sursă de prietenie și încurajare. Sigur, este o excelentă sursă de bunăstare materială concretizată prin pensie alimentară, dar dreptul lui de a interacționa cu copiii se reduce, de obicei, la două weekend-uri pe lună și câteva săptămâni de vacanță vara. Și cam atât.

Înarmat cu toate informațiile pe care le-am putut aduna despre legislație, am mers să mă sfătuiesc cu un notar din Sectorul 6. I-am expus problema – divorț pe cale amiabilă, custodie fizică comună. Am văzut unii din cei mai largi ochi căscați din viața mea, clipind des la mine, de dincolo de masă.

– Nu am auzit în viața mea de așa ceva. Copiii trebuie să aibă un domiciliu fix iar celălalt părinte doar drepturi de vizitare.

Am simțit cum universul se clatină cu mine. Vocea de dincolo de birou a continuat calmă.

– Oricum, orice înțelegere doriți, fiind vorba de minori la mijloc, trebuie ca Autoritatea Tutelară să își dea acceptul înainte ca eu să pot ratifica divorțul. Iar autoritatea tutelară nu va accepta niciodată așa ceva, nu se riscă. Iar dacă ea nu acceptă, eu nu pot face actele. Cealaltă opțiune este să mergeți la tribunal. Dar chiar și așa, judecătorul nu este obligat să țină cont de cererea dumneavoastră.

Țin minte și canapeaua din holul notariatului. O canapea maro, de piele lucioasă, care scârțâia la orice atingere.

M-am suit în mașină și am mers la primăria Sectorului 6. Am întrebat de Autoritatea Tutelară și am fost direcționat la o cameră de la subsol. Înauntru, câteva doamne între două vârste, cu ochelarii pe nas, tastau de zor în fața unor monitoare CRT. Mi-am înghițit nodul din gât și am întrebat ce aveam de întrebat. Ca la semnalul unui dirijor, toate doamnele s-au oprit din tastat și m-au privit peste ramele ochelarilor, apoi s-au privit între ele nedumerite.

– Ce fel de custodie? m-a întrebat una din ele, de parcă auzise o înjurătură și voia să verifice.

Le-am explicat conceptul european, recent introdus în jurisprudența românească. M-au privit în cor, dezaprobator, și am văzut ceilalți cei mai larg căscați ochi din viața mea.

– Nu există așa ceva, mi-a spus una din ele, ridicând teancul de hârtii la care lucra. Acum lucrez o astfel de solicitare, cu recomandare de respingere. Noi nu ne asumăm așa ceva.

Universul și-a continuat mișcarea de rotație, uniform accelerat.

– Cu chestii de-astea n-aveți decât să mergeți la tribunal, dacă ziceți că așa e legea. E treaba judecătorului dacă vă acceptă sau nu, a continuat doamna. Eu nu accept.

Și cam aici s-a încheiat discuția. Afară era o zi superbă. Era mijloc de februarie, mult mai cald decât era normal. Cerul era de un albastru ireal, pictat cu o mulțime de nori albi și pufoși. Dar nu prea era aer.

Câteva zile după, un funcționar de la o filială Unicredit mi-a aruncat un nume: Alianța Antidiscriminare a Tuturor Tăticilor – T.A.T.A, care, mi se spunea, este specializată cu protejarea drepturilor taților în astfel de cazuri. După mai multe telefoane am reușit să dau de Bogdan Drăghici, persoana de contact. I-am expus, pe lung situația și am stabilit o întâlnire.

Propunerea de soluționare a problemei a fost semnarea a unui contract de mediere între mine și viitoarea fostă soție. Domnul Drăghici se angaja să deschidă un proces de mediere prin care să transpună într-o formă legală aspectele privind copiii: custodia fizică comună, drepturile de vizitare, modalitatea de soluționare a concediilor în afara țării, cazurile de boală sau delegație ale părinților, cazurile de boală ale copiilor și multe altele, extrem de multe aspecte la care nu mă gândisem și care nici nu cred că mi-ar fi putut trece prin minte. Mi-am luat pagini de notițe. Documentul urma apoi să fie transpus punct cu punct de notar în cererea de divorț. Cel mai important, domnul Drăghici garanta acceptul oricărei Autorități Tutelare pe acest document. Am bătut palma, am semnat cu el un contract de mediere și am achitat onorariul. Mi-am permis chiar și un ușor optimism.

A urmat apoi o perioadă intensă de liniște. Derutat și iritat, am încercat să îl contactez de mai multe ori, fără niciun răspuns. A trecut o săptămână fără nicio invitație la mediere. La sfârșitul unei săptămâni, cu greu, am reușit să obțin o promisiune a unei invitații săptămâna următoare, care s-a materializat însă printr-o nouă amânare, urmată de altă și altă amânare, cu tot felul de scuze. La sfârșitul unei luni de ”mediere intensă” în aceeași termeni, am denunțat contractul și am solicitat returnarea banilor, în sine o altă epopee, domnul Drăghici fiind o persoană extrem de greu de contactat, deși, în mod ironic, putea fi văzut live în studiouri de televiziune prin acea perioadă. În mod aproape miraculos, am reușit totuși să recuperez onorariul. Aici s-a încheiat interacțiunea mea cu el.

Înarmat cu ce informații am reușit să obțin de la domnul Drăghici, am căutat alte căi de rezolvare, care să excludă tribunalul. În cele din urmă, rezolvarea s-a întrezărit, după o serie de inginerii extrem de incomode, prin Autoritatea Tutelară Sector 5, care a acceptat Convenția cu Minorii ce îmi conferea dreptul legal de a fi o în continuare parte activă din viața copiilor mei.

De ce spun ”dreptul legal”? Pentru că în lipsa acestui contract cadru, dreptul tatălui de a interacționa cu copiii lui rămâne la buna (sau reaua) voința exclusivă a mamei, și nu odată în istoria recentă, accesul la copii a fost folosit ca un instrument de șantaj și (re)presiune. Chiar și așa, cu un astfel de contract semnat în mână, nu ești total protejat din punct de vedere legal. Dar este un cap de pod.

Așa se face că pe 9 mai 2016, după multe luni de chin pentru a îmi proteja drepturile, recitind pentru a nu știu câta oară cu înfrigurare decizia de divorț și convenția cu minorii, verificând și reverificând clauzele, într-un birou la subsolul unei clădiri vechi de pe strada Tokio cu pereții crăpați de la cutremure prin care trecuse, am ridicat pixul și mi-am pus semnătura pe o bucată de hârtie care îmi confirma că îmi păstrez cel mai important rol din viața mea.

Eu sunt tătic.

PS: Dacă te regăsești vreodată în bătaia puștii, ca mine, dă-mi un semn. Sunt câteva sfaturi pe care ți le poate da un om bătrân, cu experiență.

O să murim de gripă porcină!

Băi, vă zic de-acum, să nu ziceți că nu știați. De murit, o să murim toți de gripă porcină, mai precis din aia de origine asiatică. O știu din sursă mega sigură.
 
Când m-am suit azi în avion, am dat peste o duduie între două vârste. Stătea pe scaunul meu 3D. Nu că era tridimensional scaunul, ăla era numărul pe care l-am ales ieri la check-in. I-am zis că s-a plasat relativ greșit în spațiu. A clipit des și senin la mine. Nu, că ea stă pe 3C. Da, i-am zis, ăla nu e 3C. Ba da. I-am numărat zâmbind ca Tetelu scaunele de la A la D. Cum n-am fost prea convingător din prima, m-a asistat și o domnișoară flight attendant, model portocaliu tip Trump. Așa că duduia s-a relocat pe scaunul corect, după care a dat drumul la o frumusețe de Samsung Edge de pe care a sorbit cu voluptate o serie de articole suculente marca cap lipede (cacofonie intended).
 
Am știut însă că ne pândește sfârșitul lumii pe toți când, după decolare, s-a apucat să își facă temele citind documentația pe persoană fizică pe care o adusese la bord, despre procedurile de carantină și prevenire a transmiterii infecției cu sus numitul virus. Părea genul care lucrează la DSV, printre calificările remarcabile fiind o înrudire de oarecare rang cu Dragnea.
 
Am zis.

Și am avut un coșmar

Da, s-a întâmplat azi noapte. N-am mai avut unul de multă vreme. N-am mai avut unul atât de neobișnuit de și mai multă vreme, ceea ce m-a făcut să îl și țin minte.

Eram dimineață, eram în casă și nu purtam ochelarii. Cu colțul ochiului am văzut o mișcare pe hol, în oglindă. Până să întorc capul, orice era trecuse de cadrul ușii spre camera copiilor. Mi-am pus ochelarii și m-am dus să mă lămuresc ce văzusem. Am intrat în camera copiilor. Era dimineață iar soarele intra într-in unghi foarte ascuțit pe fereastră, dar lumina era puternică. Era liniște și nimic nu se mișca. Am rotit încet privirea prin cameră și am prins din nou o mișcare către colțul camerei. Am întors privirea într-acolo dar nu părea să fie nimic. Dar când m-am apropiat încet am început să percep minuscule distorsiuni în aer, ca și cum acolo se afla ceva invizibil dar cu un indice de refracție diferit de al aerului, cu formă neuniformă. Era ca și cum te-ai uita într-o oglindă cu mici imperfecțiuni.

M-am apropiat, curios,  și am întins o mână către ce era acolo, iar obiectul a fugit din nou, sub biroul copiilor. Intrigat la culme de apariția neobișnuită am chemat copiii să le arăt fenomenul greu de înțeles. Curioase, fetele priveau peste umărul meu în timp ce le arătam după ce să se uite. Apoi m-au întrebat ce este și le-am răspuns că nu știu, dar vreau să aflu.

M-am lăsat pe vine și am întins ambele mâini, pentru a cuprinde lucrul de acolo din ambele părți. Fără a atinge ceva anume, aerul a devenit de-odată gelatinos la atingere. Nu lipicios, doar din ce în ce mai vâscos. Nu simțeam niciun fel de formă, doar un volum de aer cu proprietăți total diferite. Era ca un fel de plastilină invizibilă, ca un aluat de pizza, pufos la atingere dar din ce în ce mai rigid pe măsură ce îți înfigi degetele în el și părea să aibă o greutate proprie.

Apoi am simțit că obiectul dădea să fugă iarăși. Am încercat să îl rețin nițel, dar era destul de evident că nu am cum. Am dat să spun ceva, ca atunci când încerci să liniștești un animal speriat. Dar vocea mea devenise groasă și neinteligibilă, nu puteam să articulez niciun cuvânt. Sunam mai degrabă ca o bandă de magnetofon redată la o viteză mult prea mică. Opusul distracției vorbitului cu heliu în plămâni, ca și cum un gaz extrem de gros și vâscos îmi intrase în plămâni. Orice era acolo, sub birou, era un risc serios pentru mine și pentru copii. M-am întors către fete și am încercat să le spun să fugă, dar nu mă puteam face înțeles.

Și atunci am ales să mă trezesc, apoi am aplicat trucul meu pentru a nu re-cădea în coșmar. M-am forțat să rămân treaz câteva minute, gândindu-mă la cu totul altceva. Nu cred în premoniții. Nu este nimic rațional în ele. Cred însă în simbolistica pe care subconștientul o pune în vise. Sunt o sursă bună de introspecție, acolo unde mintea lucidă nu are niciun acces. Visele, și mai ales coșmarurile, sunt o fereastră unică în interior.

Folosești Waze? Ce-ar fi să și contribui?

Ți s-a întâmplat uneori ca Waze să încerce să te bage pe o stradă cu sens unic? Sau acum, iarna, să te bage pe străduțe așa pline de zăpadă de te ia cu friguri parcă ar fi picat încălzirea la mașină?

În loc să te plângi, există o soluție: raportează evenimente relevante la hartă. Acum câteva zile am raportat o modificare a unui sens unic. Două mesaje schimbate cu un voluntar Waze și harta a fost corectată. Pentru cam orice fel de eveniment rutier există o posibilitate de a avertiza partenerii de trafic. De exemplu, acum iarna:

Apeși Report.

Alegi Hazard

Alegi Weather

Alegi Ice on road.

Victorie – Waze va ști că pe strada aia este o problemă și va ruta traficul pe alte străzi. Presupunând că toți șoferii utilizatori ai Waze ar marca așa cum trebuie măcar străzile pe care locuiesc, comunitatea ar beneficia de o informație mult mai corectă.

Altfel de unde naiba să știe Waze?

Surpriza neașteptată de crăciun. Și un sfat de la moșul.

Per total, 2016 a fost un an absolut infect pentru mine, și voi fi extrem de bucuros când capitolul se va închide. Pe 1 ianuarie, la prima oră de dimineață, o să îl las lângă ghena de gunoi fără niciun fel de regrete. Asta nu înseamnă însă că sărbătorile se dezic. Dar nu asta voiam să îți spun 🙂

Ca în fiecare an, cadourile de crăciun sunt o provocare, pentru că eu încerc de fiecare dată să ofer nu ce își dorește cineva, ci lucruri pe care nici nu știau că și le doresc. Anul ăsta provocarea a fost cu atât mai mare în ceea ce privește fetele. Am discutat cu multă lume despre educația muzicală a copiilor. Beneficiile sunt mult dincolo de simpla abilitate de a cânta o melodie. Este vorba de răbdare, ritm și învățarea naturală a importanței temporizării. Așa că anul ăsta m-am orientat către un cadou muzical – o claviatură Yamaha. Dar nu asta voiam să-ți spun.

Am comandat-o de pe un magazin online, venind de pe un comparator de prețuri. Bine înțeles, am făcut un research riguros prealabil. Nici prea ieftină, nici foarte scumpă (duh…), cu conectivitate MIDI pe PC, cu voci foarte bine sintetizate, cu funcții de învățare. Cântă câte o notă și așteaptă după tine până o nimerești, te învață să cânți cu o stânga sau cu dreapta. Ce să mai, e o mică bijuterie. Dar nici asta nu voiam să-ți spun.

După ce am lansat comanda pe site și produsul a fost expediat (din Bratislava, site-ul este al unui retailer online ce operează la nivel european), am mai căscat gura pe site. Am văzut că mai era un pachet special, cu claviatura, o pereche de căști și un stativ pentru claviatură, pentru doar 40 de lei în plus. Și m-am enervat nițel. Doar stativul costă cam 80 de lei… Inițial m-am enervat, apoi m-am consolat că în viață mai și pierzi, deși de fapt nu pierdusem nițel. Apoi mi-am adus aminte că sunt coleric și mai ales despre copilul care nu plânge și rămâne nemâncat. Așa că am pus mâna pe mail și am întrebat dacă pot beneficia totuși de pachet. M-am oferit să plătesc transportul pentru cele două produse, bine înțeles. Și, spre surprinderea mea, răspunsul a fost pozitiv. Aici vine momentul când, pentru un asemenea customer service, consider că merită să vă recomand magazinul www.muziker.ro. Dar iarăși, nu asta voiam să-ți spun.

Când mi-au ajuns căștile, m-am uitat la ele și n-am avut niciun fel de așteptări. Erau niște căști mari, circumaurale, cică de studio, dar erau puse într-un ambalaj simplist, de chinezărie. Hai să facem un test, zic. Scot FiiO X1, le conectez și dau drumul la un FLAC. Și cad pe jos. Pe site, căștile costă 90 de lei. În pachet au ieșit undeva la 20 de lei. La sunet, însă, sunt lejer de 400-500 de lei. Au un sunet extrem de crisp și de echilibrat, foarte liniar. Bașii sunt doar un pic mai pronunțați, dar nicăieri spre vulgaritatea Beats by Dre Apple. Sunt niște căști semi deschise, stau comod peste urechi și, la prețul ăsta, nu pot să le găsesc niciun cusur. Dacă ai intra în primul magazin de electronice, să cumperi un brand consacrat, la gama asta de preț găsești doar pocnitori. Și asta voiam să-ți spun 🙂

Căștile se numesc Superlux HD681 și vin într-o varietate de culori, plus un update cosmetic dar cu aceleași specificații tehnice: sensibilitate 98 dB (SPL/mW), gamă de frecvențe 10 – 30.000 Hz, impedanță 32 Ohmi. Arată așa și aparent nu sunt singurul care are părerea asta despre ele: http://www.head-fi.org/products/superlux-hd-681. Moșul vă sfătuiește călduros să vă luați o pereche. Ho ho ho, adică 🙂

 

 

Taxi sau Uber?

Asist de ceva vreme la interminabila discuție:
– Taximetriștii sunt măgari!
– Da, dar Uber este ilegal!

Nu prea m-am băgat în discuția asta, pentru că n-am simțit nevoia să intru în genul ăsta de discuții autiste care au loc în ziua de azi, în care fiecare își susține argumentul urlând la celălalt, fiecare cu degetele adânc înfundate în urechi. Asta nu înseamnă că nu am argumente de prezentat în problemă.

Cine sunt taximetriștii
De obicei (cuvânt pe care te rog să-l reții, este valabil pentru tot ce urmează să argumentez) e vorba de oameni cu un nivel de cultură în cel mai bun caz medie. Unii mai de bun simț, alții din contră. Sunt oameni care locuiesc în zone mai defavorizate. Băiețași de cartier, adică. Au un trai destul de greu, iar pentru ei taximetria este o soluție de a ieși nițel la lumină, pentru că, făcută cum trebuie (nu legal, adică) este destul de bănoasă. Nu se compară cu săpatul de șanțuri sau căratul de saci cu cârca.

De ce s-a reglementat taximetria
Principalul motiv pentru care toate municipalitățile au reglementat taximetria este pentru că, încă de la apariția ei (de pe vremea birjarilor), breasla nu s-a putut reglementa pe ea însăși. Prin natura oamenilor care o practică, a degenerat permanent în bătăi de stradă între taximetriști pentru clienți, dar și între taximetriști și clienți. Bande de taximetriști și-au disputat permanent teritoriile bănoase, argumentele folosite fiind pumnul, bâta sau levierul. Așa că municipalitățile au trebuit să intervină. Au reglementat condițiile în care se poate practica, numărul de taximetre permise în oraș via numărul de licențe disponibile, penalizările pentru încălcarea legii etc. Și, bine înțeles, cum face birocrația de fiecare dată, și-au luat și o cotă parte din încasările breslei. Taxe, adică. Asta nu înseamnă că problema a fost rezolvată. Știm cu toții situațiile de la Gara de Nord, de la aeroport, din centrul vechi… mai e cazul să continui?

Cine sunt șoferii Uber
De obicei (vezi nota de mai sus) sunt oameni de o cultură de la medie în sus. Și-au cumpărat o mașină decentă și nu s-ar supăra teribil dacă ar putea să-și amortizeze ceva din valoarea ei printr-un pic de șofat în timpul liber. Nu s-au băgat în taximetrie din cauza birocrației dar mai ales de sila breslei pe care o presupune. Nu mai zic de teama riscului bătăilor pe care le presupune breasla. E un om care știe să vorbească civilizat, își îngrijește mașina, știe cum e cu internetul, băncile și transferurile bancare și, mai ales, preferă să fie chemat printr-o aplicație decât să stea la colț de stradă la pescuit de clienți. Civilizat, adică.

Legal sau ilegal, deci?
Principalul argument este legalitatea, deci. Cred că niciun om sănătos la cap nu se îndoiește că Uber este varianta cea mai civilizată. Păi hai să o analizăm legal. Pe de-o parte avem o breaslă incapabilă să se poarte civilizat fără reglementare. Pe de altă parte, avem o altă breaslă care s-a născut în secolul 21, gata civilizată fără a fi nevoie de reglementare. Tot ce presupune birocrația că asigură clientului taximetristului (în mare parte o minciună, ai șanse bună să-ți iei un scuipat dacă nu lași bacșiș, nu mai zic de comentarii despre rută sau despre tarif în ”orele de vârf”), Uber asigură de la sine fără niciun fel de reglementare externă. Problema statului rămâne deci, că nu este sigur că își ia cota parte.

Ce sunt legile, până la urmă? Un sistem prin care statul intervine și încadrează forțat situații de viață în căsuțe strâmte și rigide. Iar când viața se schimbă, legile rămân depășite și în loc să ajute, încurcă.

Revenind la taxi versus Uber
Da, este fix problema de care spuneam. O lege depășită care împiedică progresul. Avem un sistem nou, incomparabil mai civilizat, iar legea, în loc să-l ajute, îi pune bețe în roate. Iar taximetriștii, fac ce știu și ei să facă: pumni, flegme, ouă și făină și (n-am nicio dovadă pentru asta) probabil șpăgi la autorități pentru ”aplicarea viguroasă a legii”.

Moral vorbind, o lege depășită este nulă. Legile trebuie să se adapteze vremurilor, nu vremurile legilor. Oricum, cu toții alegem să respectăm legea selectiv, atunci când ne servește intereselor personale. În caz că mă înșel, aștept cu interes comentariul cuiva care n-a îndoit legea în viața lui. O să mă chinui să-i sculptez o statuie.

În concluzie, nu văd niciun motiv rațional pentru a alege altceva decât Uber atunci când ai opțiunea. Iar faptul că este descurajat prin agresiune în loc de susținere cu adaptarea cadrului legal, mi se pare murdar și un argument în plus să îl susțin.

PS: Ca fapt divers, nu am mers niciodată cu Uber până acum. Am comandat doar nișe înghețată.

De vorbă cu Dorel…a

Azi dimineață, în curtea școlii. Frig, liniște, oareșce chin creator. Văd un stâlp de iluminat. Din unghiul îl care îl priveam părea o oportunitate foto interesantă. Scot telefonul și caut o încadrare cât de cât interesantă. Cu vederea periferică sesizez pe cineva apropiindu-se de mine. Termin de făcut poza. În fața mea o duduie.

– Bună ziua. Cine sunteți și ce faceți aici?
– Sunt un tătic care face o poză, răspund mirat.
– Nu aveți voie. Trebuie să cereți permisiunea conducerii.
– Serios? Există o lege în acest sens?
– Da.
– Care lege?
– E în regulamentul de ordine interioară.
– Păi aia nu e lege.
– Dar nu aveți voie să faceți poze.
– Doamnă, am fotografiat un stâlp. Nu școala, nu copii. Care e problema dumneavoastră?
– Păi nu aveți voie să fotografiați.
– Și ce facem acum? Nu vi se pare că sunteți ușor agresivă?
– De ce?
– Păi veniți la mine și mă întrebați cine sunt și ce fac. Aveți dreptul să mă legitimați?
– Da (două secunde de liniște șocată din partea mea).
– Îmi arătați și mie o legitimație? Dumneavoastră cine sunteți?
– Administratorul școlii.
– Deci nu aveți dreptul să mă legitimați.
– Ba da.
– Ba nu. Doar poliția și jandarmeria au dreptul. Nici măcar ăștia de la firma de pază nu au dreptul să mă legitimeze. Vreți să chemați poliția?
– Nu domne, dar n-aveți voie să faceți fotografii în curtea școlii.
O altă mămică din curtea școlii.
– Dar de ce doamnă? De ce nu se pot face fotografii în curtea școlii?
– Pentru că nu e voie.
– Vă dați doamnă seama câți infractori au fost în prima zi de școală?
– Acuma mă luați la mișto?
– Păi noi am început?
– Și ce facem acum? intervin din nou în discuție. Chemați poliția?
– Nu.
– Spargem telefonul?
– Nu.
– Și atunci nu vrem să ne vedem fiecare de treabă? Discutăm de cinci minute pe un subiect aiurea.
– Da’ de ce sunteți domne așa de iritat?
– Doamnă, nu vreți să încheiem discuția? Vă reținem aici degeaba. Poate aveți treabă. E frig afară. E păcat…
M-am întors pe călcâie și am plecat cu Laura. În lipsa mea, doamna continuă să se certe cu cealaltă mămică. Amuzată, mămica strigă după mine:
– Ce faci măi, o pornești tu și mi-o lași pe cap?
– Păi hai și tu cu mine, răspund râzând.

Stau și mă întreb, filozofic vorbind, dară nu cumva este soția lui Dorel de la Auchan Drumul Taberei.

Și ca să avem și un epilog al poveștii, asta este poza. Sper să o apreciați, mi-am riscat libertatea făcând-o.

stalp

10 things I would tell my past self 10 years ago

Yes, I know this ”10 things to make your life better” is classic click bait. And, admittedly, this is a Belgian beer powered post. How ironic it’s made on the 10.10.2016 :))

1. Listen to dissenting opinions

Especially in the era of FaceBook, you’ve learned to shut out all the opinions you disagree with. Block, unfriend, unfollow, You have gained the ability to create this perfect bubble around you where no different opinion exists. And this will lull you into a false impression that the universe always agrees with you, that you’re always right and that every different opinion is wrong by default. Don’t forget about nuance. Never forget about nuance. Learn to listen, especially if you disagree . It’s the only way to grow.

2. Everything is on a spectrum

It’s easy to judge things as black and white, right or wrong, good or evil, positive or negative. But things rarely are in real life. Everything is somewhere on a spectrum. From nothing to infinity. And rarely are they on the extremes. Be especially weary when they seem to be and check your assumptions. Don’t force them to be on the extremes either. Admit to yourself that everything is relative and positioned somewhere in between.

3. Take care of your bones and joints

Amazing, right? You’re not unbreakable. Every stupid thing you do today, like carrying heavy things or straining your body for needles sporting venture, will take it’s toll. Someday you’ll pay. And it will hurt. A lot. Instead of enjoying your loved ones you’ll have to be careful and refrain from picking up things or lifting that couch that needs to be moved. If only someone had warned you. If only you believed them, that is.

4. Talk to your parents about their health

I know, it’s their duty to take care of you and it’s your duty to take care of your life and your children when the time comes. But listen to their ails. You are their child and genetics dictates that you have every chance to someday follow in their footsteps. If you are forewarned you can take care of your joints, your skin, your stomach, your liver, your heart or your mind. Knowledge is power. The power to prevent and avoid.

5. Mental strength is not limitless

When you are young, your power of endurance seems endless. But it really isn’t. Even the tallest of mountains will crumble under the right amount of pressure. Don’t let it pile on. If your job is hurting you, change it. It’s never the only option. If your friends are wearing you down, distance yourself. If your relationship is killing you, leave. Your peace of mind is irreplaceable.

6. Selfishness is not always wrong

Most instincts built into you are the product of millions of years of evolution. They are rules of thumb of what used to work best in the past. Selfishness is such a thing. Sometimes the world… is not out to get you. But it’s totally indiferent to your needs. It’s up to you to fight for what really matters to you. No one else will. It’s ok to be selfish in love, in taking care of your loved ones before caring about others. No one instinct is good or bad as long as you put it into perspective.

7. Layers

Like spectrums, life is full of layers. Everyone has a bubble. At the outskirts lay the trivial things and as you approach, you reach the important things and values. Learn what yours are. Arrange them accordingly. Protect your inner most layers, don’t expose them indiscriminately by trusting blindly. Be respectful of other’s. Don’t tread into other people’s inner layers lightly and don’t let other people tread into yours. If somebody chooses to show them to you, you are responsible to be gentle and kind.

8. Look in the mirror

No, dumb ass, it’s not about beauty or vanity. It’s about being able to look yourself in the eyes for five minutes at a time. It’s a very good indicator at how you feel about yourself deep down, even if you’re not able to admit it to yourself or you’re not even aware of it.

9. Compromise carefully

Nothing in life is free of compromise. But don’t overdo it. Not everyone will understand you did or appreciate your effort. Every compromise take it’s toll and some of them will come back to haunt you. You’ll blame yourself with the benefit of hindsight, even if you had no idea back then. Consider your position and consider the consequences, for the next week, month, year, decade or lifetime. You will have to live with yourself.

10. Belgian beer

This one is a doozy. Most people think beer is beer. But beer doesn’t care what you think it should be. The Belgians have turned beer into a work of art, with myriad flavors, strengths and colors. In a way, they’ve turned beer into a sort of wine. Every bottle is surprising in it’s own way. The point is that you, like Belgian beer, don’t need to fit in. You’re free to discover your own blend. You’re even free to reinvent yourself and change your flavors as much as you want. You define yourself and any outside advise is to be listened to at your own discretion.

14567419_10154646556569711_5561973078432302961_o1

Post mortem-ul pățaniei ING

Ieri ING a trecut printr-o probă de foc pe care sunt sigur că nicio companie și niciun angajat din lume nu și-ar fi dorit să o cunoască. Trecând peste evidentul situației, ca fost client ING, a fost un lucru interesant de observat. Câteva concluzii mi s-au sedimentat azi dimineață. Să le luăm pe rând.

Prezența pe social media e trendy

Așa că, natural, toate companiile care se respectă trebuie să aibă un departament specializat. FaceBook și Twitter trebuie bifate neapărat. Cineva trebuie să răspundă, ca la un call center, cu service level de maxim nu știu câte minute pentru a răspunde la orice interacțiune. Și în principiu asta nu e mare problemă, atâta timp cât majoritatea întrebărilor sunt de gâgă, gen ”cu care parte trebuie să bag cardul în bancomat”. Mai bine de jumate din întrebările astea sunt rezolvate cu platitudini sau cu ”te rugăm sună în call center la 021-xxx.xx.xx.xx”. Treabă lejeră.

Cine se ocupă de social media

De obicei, o echipă de oameni tineri, la început de carieră. Mână de lucru ieftină pentru că… lipsă de experiență. Doar n-o să se aloce acum cine știe ce bani pentru social media, când avem atât de multe alte cheltuieli mai importante, ca de exemplu delegațiile managementului, conferințele în locații exotice ș.a.m.d. Pe lângă că sunt tineri și fără prea multă experiență, nici nu au un contact prea adânc în interiorul companiei. Asta dacă nu cumva sunt dintr-o agenție externă, caz în care ce pretenții să mai ai?

Cum curge informația

Doar pentru că pe un cont de FB sau Twitter scrie numele unei companii, nu înseamnă că ești conectat la nucleul companiei. În cazul unei crize, cum a fost situația cu ING, departamentul de social media este undeva la periferie. Echipele de criză care încearcă să rezolve o criză nu au timp de ședințe de status update. Managementul este isteric să rezolve cât mai repede situația și stă cu biciul pe cei de la tehnic. Iar cei de la social media depind de cele bunăvoința celor două pentru a se informa. Accent pe cuvântul ”bunăvoința”. Nimeni n-are nevoie de mucosul de la social media să i se încurce între picioare când arde pădurea.

Așteptări nerealiste

Am ajuns, fără discuție, o societate de consumatori extrem de răsfățați. Ni se cuvine totul ACUM! Fără așteptare. Și cum am devenit subit entități atât de importante, ni se cuvine instantaneu un răspuns corect și complet din partea companiilor cu care interacționăm. Nici măcar nu ne mai interesează natura problemei. Am devenit o societate de consum desăvârșită. Totul se rezolvă în unități de timp finite, totul este alb sau negru, unu sau zero. Nu mai există nuanțe, nu mai există finețuri. Dar presupunând chiar și presupunând că ar fi așa, oare cei puși în fața noastră sunt în măsură să livreze aceste răspunsuri? Au acces la informațiile pe care le solicităm? Au capacitatea de a gestiona crize de proporții?

Capul lui Moțoc vrem

Deci se dă următoarea situație: ceva face poc la ING. Situație nasoală, fără discuție. Nasoală pentru companie, nasoală pentru angajatul care a stat cu morcovul în… spate să rezolve problema cât mai repede, nasoală pentru clienții prinși cu mâncarea în față la restaurant sau cu pompa în rezervor la benzinărie. Nici nu știu pe cine să compătimesc mai tare… Iar în situația dată, toată lumea sare cu picioarele pe omuleții de la social media. Răspunsuri, vrem răspunsuri! Acum! Vrem un termen clar despre când se rezolvă!

Iar omulețul de la social media ce să-i răspundă? Habar n-are cum arată problema, unde e serverul, care e compania care a făcut software-ul, câți oameni lucrează s-o rezolve, care este complexitatea, cât durează sau măcar dacă este rezolvabilă (da, mai există și probleme din astea…). Așa că o dă și el pe platitudini și glumițe. Încearcă să facă față avalanșei cu ce are la îndemână.

Iar clientul, frustrat de bună dreptate, fierbe de furie. Păi cum, prietene, nu îmi spui nimic concret? Mă ții în întuneric? Vai, ce departament de social media incapabil. Huo! Mă-ta și rudele tale de nesimțit! Să vă dea afară bă, că nu sunteți buni de nimic!

Personal, ca fost client ING, mi se pare amuzantă situația. Din tot agregatul de factori care au condus la problema asta extrem de neplăcută, trăsnetul* cade pe echipa de social media. Ăsta este riscul oricărei companii când se avântă în medii atât de volatile. Orice construiești cu migală se poate prăbuși rapid și întoarce împotriva ta. Nici măcar nu este o problemă de dacă, pare mai degrabă doar una de când. N-am citit însă nicio opinie care să ceară explicații despre cum s-a putut întâmpla asta. Știu cu siguranță că în alte țări există legislație care cere, pentru anumite sisteme, printre care și cele bancare, up time de 100%. Ăsta este unul dintre motivele pentru care mari bănci globale au în centrul lor un mainframe care n-a mai fost oprit sau resetat de zeci de ani. Oare în România nu există asemenea legi? Sau există și tocmai au fost grav încălcate? Organismele de reglementare și supraveghere bancară ce au de zis?

Așa că, dragi clienți ING, dacă țineți la banii voștri, poate ar fi cazul să vă puneți alte întrebări decât ce a făcut echipa de social media pentru voi. Părerea mea…

 

 

*am folosit cuvântul trăsnet cu bună știință. A se vedea și cuvântul paratrăsnet 😉