Taxi sau Uber?

Asist de ceva vreme la interminabila discuție:
– Taximetriștii sunt măgari!
– Da, dar Uber este ilegal!

Nu prea m-am băgat în discuția asta, pentru că n-am simțit nevoia să intru în genul ăsta de discuții autiste care au loc în ziua de azi, în care fiecare își susține argumentul urlând la celălalt, fiecare cu degetele adânc înfundate în urechi. Asta nu înseamnă că nu am argumente de prezentat în problemă.

Cine sunt taximetriștii
De obicei (cuvânt pe care te rog să-l reții, este valabil pentru tot ce urmează să argumentez) e vorba de oameni cu un nivel de cultură în cel mai bun caz medie. Unii mai de bun simț, alții din contră. Sunt oameni care locuiesc în zone mai defavorizate. Băiețași de cartier, adică. Au un trai destul de greu, iar pentru ei taximetria este o soluție de a ieși nițel la lumină, pentru că, făcută cum trebuie (nu legal, adică) este destul de bănoasă. Nu se compară cu săpatul de șanțuri sau căratul de saci cu cârca.

De ce s-a reglementat taximetria
Principalul motiv pentru care toate municipalitățile au reglementat taximetria este pentru că, încă de la apariția ei (de pe vremea birjarilor), breasla nu s-a putut reglementa pe ea însăși. Prin natura oamenilor care o practică, a degenerat permanent în bătăi de stradă între taximetriști pentru clienți, dar și între taximetriști și clienți. Bande de taximetriști și-au disputat permanent teritoriile bănoase, argumentele folosite fiind pumnul, bâta sau levierul. Așa că municipalitățile au trebuit să intervină. Au reglementat condițiile în care se poate practica, numărul de taximetre permise în oraș via numărul de licențe disponibile, penalizările pentru încălcarea legii etc. Și, bine înțeles, cum face birocrația de fiecare dată, și-au luat și o cotă parte din încasările breslei. Taxe, adică. Asta nu înseamnă că problema a fost rezolvată. Știm cu toții situațiile de la Gara de Nord, de la aeroport, din centrul vechi… mai e cazul să continui?

Cine sunt șoferii Uber
De obicei (vezi nota de mai sus) sunt oameni de o cultură de la medie în sus. Și-au cumpărat o mașină decentă și nu s-ar supăra teribil dacă ar putea să-și amortizeze ceva din valoarea ei printr-un pic de șofat în timpul liber. Nu s-au băgat în taximetrie din cauza birocrației dar mai ales de sila breslei pe care o presupune. Nu mai zic de teama riscului bătăilor pe care le presupune breasla. E un om care știe să vorbească civilizat, își îngrijește mașina, știe cum e cu internetul, băncile și transferurile bancare și, mai ales, preferă să fie chemat printr-o aplicație decât să stea la colț de stradă la pescuit de clienți. Civilizat, adică.

Legal sau ilegal, deci?
Principalul argument este legalitatea, deci. Cred că niciun om sănătos la cap nu se îndoiește că Uber este varianta cea mai civilizată. Păi hai să o analizăm legal. Pe de-o parte avem o breaslă incapabilă să se poarte civilizat fără reglementare. Pe de altă parte, avem o altă breaslă care s-a născut în secolul 21, gata civilizată fără a fi nevoie de reglementare. Tot ce presupune birocrația că asigură clientului taximetristului (în mare parte o minciună, ai șanse bună să-ți iei un scuipat dacă nu lași bacșiș, nu mai zic de comentarii despre rută sau despre tarif în ”orele de vârf”), Uber asigură de la sine fără niciun fel de reglementare externă. Problema statului rămâne deci, că nu este sigur că își ia cota parte.

Ce sunt legile, până la urmă? Un sistem prin care statul intervine și încadrează forțat situații de viață în căsuțe strâmte și rigide. Iar când viața se schimbă, legile rămân depășite și în loc să ajute, încurcă.

Revenind la taxi versus Uber
Da, este fix problema de care spuneam. O lege depășită care împiedică progresul. Avem un sistem nou, incomparabil mai civilizat, iar legea, în loc să-l ajute, îi pune bețe în roate. Iar taximetriștii, fac ce știu și ei să facă: pumni, flegme, ouă și făină și (n-am nicio dovadă pentru asta) probabil șpăgi la autorități pentru ”aplicarea viguroasă a legii”.

Moral vorbind, o lege depășită este nulă. Legile trebuie să se adapteze vremurilor, nu vremurile legilor. Oricum, cu toții alegem să respectăm legea selectiv, atunci când ne servește intereselor personale. În caz că mă înșel, aștept cu interes comentariul cuiva care n-a îndoit legea în viața lui. O să mă chinui să-i sculptez o statuie.

În concluzie, nu văd niciun motiv rațional pentru a alege altceva decât Uber atunci când ai opțiunea. Iar faptul că este descurajat prin agresiune în loc de susținere cu adaptarea cadrului legal, mi se pare murdar și un argument în plus să îl susțin.

PS: Ca fapt divers, nu am mers niciodată cu Uber până acum. Am comandat doar nișe înghețată.

De vorbă cu Dorel…a

Azi dimineață, în curtea școlii. Frig, liniște, oareșce chin creator. Văd un stâlp de iluminat. Din unghiul îl care îl priveam părea o oportunitate foto interesantă. Scot telefonul și caut o încadrare cât de cât interesantă. Cu vederea periferică sesizez pe cineva apropiindu-se de mine. Termin de făcut poza. În fața mea o duduie.

– Bună ziua. Cine sunteți și ce faceți aici?
– Sunt un tătic care face o poză, răspund mirat.
– Nu aveți voie. Trebuie să cereți permisiunea conducerii.
– Serios? Există o lege în acest sens?
– Da.
– Care lege?
– E în regulamentul de ordine interioară.
– Păi aia nu e lege.
– Dar nu aveți voie să faceți poze.
– Doamnă, am fotografiat un stâlp. Nu școala, nu copii. Care e problema dumneavoastră?
– Păi nu aveți voie să fotografiați.
– Și ce facem acum? Nu vi se pare că sunteți ușor agresivă?
– De ce?
– Păi veniți la mine și mă întrebați cine sunt și ce fac. Aveți dreptul să mă legitimați?
– Da (două secunde de liniște șocată din partea mea).
– Îmi arătați și mie o legitimație? Dumneavoastră cine sunteți?
– Administratorul școlii.
– Deci nu aveți dreptul să mă legitimați.
– Ba da.
– Ba nu. Doar poliția și jandarmeria au dreptul. Nici măcar ăștia de la firma de pază nu au dreptul să mă legitimeze. Vreți să chemați poliția?
– Nu domne, dar n-aveți voie să faceți fotografii în curtea școlii.
O altă mămică din curtea școlii.
– Dar de ce doamnă? De ce nu se pot face fotografii în curtea școlii?
– Pentru că nu e voie.
– Vă dați doamnă seama câți infractori au fost în prima zi de școală?
– Acuma mă luați la mișto?
– Păi noi am început?
– Și ce facem acum? intervin din nou în discuție. Chemați poliția?
– Nu.
– Spargem telefonul?
– Nu.
– Și atunci nu vrem să ne vedem fiecare de treabă? Discutăm de cinci minute pe un subiect aiurea.
– Da’ de ce sunteți domne așa de iritat?
– Doamnă, nu vreți să încheiem discuția? Vă reținem aici degeaba. Poate aveți treabă. E frig afară. E păcat…
M-am întors pe călcâie și am plecat cu Laura. În lipsa mea, doamna continuă să se certe cu cealaltă mămică. Amuzată, mămica strigă după mine:
– Ce faci măi, o pornești tu și mi-o lași pe cap?
– Păi hai și tu cu mine, răspund râzând.

Stau și mă întreb, filozofic vorbind, dară nu cumva este soția lui Dorel de la Auchan Drumul Taberei.

Și ca să avem și un epilog al poveștii, asta este poza. Sper să o apreciați, mi-am riscat libertatea făcând-o.

stalp

10 things I would tell my past self 10 years ago

Yes, I know this ”10 things to make your life better” is classic click bait. And, admittedly, this is a Belgian beer powered post. How ironic it’s made on the 10.10.2016 :))

1. Listen to dissenting opinions

Especially in the era of FaceBook, you’ve learned to shut out all the opinions you disagree with. Block, unfriend, unfollow, You have gained the ability to create this perfect bubble around you where no different opinion exists. And this will lull you into a false impression that the universe always agrees with you, that you’re always right and that every different opinion is wrong by default. Don’t forget about nuance. Never forget about nuance. Learn to listen, especially if you disagree . It’s the only way to grow.

2. Everything is on a spectrum

It’s easy to judge things as black and white, right or wrong, good or evil, positive or negative. But things rarely are in real life. Everything is somewhere on a spectrum. From nothing to infinity. And rarely are they on the extremes. Be especially weary when they seem to be and check your assumptions. Don’t force them to be on the extremes either. Admit to yourself that everything is relative and positioned somewhere in between.

3. Take care of your bones and joints

Amazing, right? You’re not unbreakable. Every stupid thing you do today, like carrying heavy things or straining your body for needles sporting venture, will take it’s toll. Someday you’ll pay. And it will hurt. A lot. Instead of enjoying your loved ones you’ll have to be careful and refrain from picking up things or lifting that couch that needs to be moved. If only someone had warned you. If only you believed them, that is.

4. Talk to your parents about their health

I know, it’s their duty to take care of you and it’s your duty to take care of your life and your children when the time comes. But listen to their ails. You are their child and genetics dictates that you have every chance to someday follow in their footsteps. If you are forewarned you can take care of your joints, your skin, your stomach, your liver, your heart or your mind. Knowledge is power. The power to prevent and avoid.

5. Mental strength is not limitless

When you are young, your power of endurance seems endless. But it really isn’t. Even the tallest of mountains will crumble under the right amount of pressure. Don’t let it pile on. If your job is hurting you, change it. It’s never the only option. If your friends are wearing you down, distance yourself. If your relationship is killing you, leave. Your peace of mind is irreplaceable.

6. Selfishness is not always wrong

Most instincts built into you are the product of millions of years of evolution. They are rules of thumb of what used to work best in the past. Selfishness is such a thing. Sometimes the world… is not out to get you. But it’s totally indiferent to your needs. It’s up to you to fight for what really matters to you. No one else will. It’s ok to be selfish in love, in taking care of your loved ones before caring about others. No one instinct is good or bad as long as you put it into perspective.

7. Layers

Like spectrums, life is full of layers. Everyone has a bubble. At the outskirts lay the trivial things and as you approach, you reach the important things and values. Learn what yours are. Arrange them accordingly. Protect your inner most layers, don’t expose them indiscriminately by trusting blindly. Be respectful of other’s. Don’t tread into other people’s inner layers lightly and don’t let other people tread into yours. If somebody chooses to show them to you, you are responsible to be gentle and kind.

8. Look in the mirror

No, dumb ass, it’s not about beauty or vanity. It’s about being able to look yourself in the eyes for five minutes at a time. It’s a very good indicator at how you feel about yourself deep down, even if you’re not able to admit it to yourself or you’re not even aware of it.

9. Compromise carefully

Nothing in life is free of compromise. But don’t overdo it. Not everyone will understand you did or appreciate your effort. Every compromise take it’s toll and some of them will come back to haunt you. You’ll blame yourself with the benefit of hindsight, even if you had no idea back then. Consider your position and consider the consequences, for the next week, month, year, decade or lifetime. You will have to live with yourself.

10. Belgian beer

This one is a doozy. Most people think beer is beer. But beer doesn’t care what you think it should be. The Belgians have turned beer into a work of art, with myriad flavors, strengths and colors. In a way, they’ve turned beer into a sort of wine. Every bottle is surprising in it’s own way. The point is that you, like Belgian beer, don’t need to fit in. You’re free to discover your own blend. You’re even free to reinvent yourself and change your flavors as much as you want. You define yourself and any outside advise is to be listened to at your own discretion.

14567419_10154646556569711_5561973078432302961_o1

Post mortem-ul pățaniei ING

Ieri ING a trecut printr-o probă de foc pe care sunt sigur că nicio companie și niciun angajat din lume nu și-ar fi dorit să o cunoască. Trecând peste evidentul situației, ca fost client ING, a fost un lucru interesant de observat. Câteva concluzii mi s-au sedimentat azi dimineață. Să le luăm pe rând.

Prezența pe social media e trendy

Așa că, natural, toate companiile care se respectă trebuie să aibă un departament specializat. FaceBook și Twitter trebuie bifate neapărat. Cineva trebuie să răspundă, ca la un call center, cu service level de maxim nu știu câte minute pentru a răspunde la orice interacțiune. Și în principiu asta nu e mare problemă, atâta timp cât majoritatea întrebărilor sunt de gâgă, gen ”cu care parte trebuie să bag cardul în bancomat”. Mai bine de jumate din întrebările astea sunt rezolvate cu platitudini sau cu ”te rugăm sună în call center la 021-xxx.xx.xx.xx”. Treabă lejeră.

Cine se ocupă de social media

De obicei, o echipă de oameni tineri, la început de carieră. Mână de lucru ieftină pentru că… lipsă de experiență. Doar n-o să se aloce acum cine știe ce bani pentru social media, când avem atât de multe alte cheltuieli mai importante, ca de exemplu delegațiile managementului, conferințele în locații exotice ș.a.m.d. Pe lângă că sunt tineri și fără prea multă experiență, nici nu au un contact prea adânc în interiorul companiei. Asta dacă nu cumva sunt dintr-o agenție externă, caz în care ce pretenții să mai ai?

Cum curge informația

Doar pentru că pe un cont de FB sau Twitter scrie numele unei companii, nu înseamnă că ești conectat la nucleul companiei. În cazul unei crize, cum a fost situația cu ING, departamentul de social media este undeva la periferie. Echipele de criză care încearcă să rezolve o criză nu au timp de ședințe de status update. Managementul este isteric să rezolve cât mai repede situația și stă cu biciul pe cei de la tehnic. Iar cei de la social media depind de cele bunăvoința celor două pentru a se informa. Accent pe cuvântul ”bunăvoința”. Nimeni n-are nevoie de mucosul de la social media să i se încurce între picioare când arde pădurea.

Așteptări nerealiste

Am ajuns, fără discuție, o societate de consumatori extrem de răsfățați. Ni se cuvine totul ACUM! Fără așteptare. Și cum am devenit subit entități atât de importante, ni se cuvine instantaneu un răspuns corect și complet din partea companiilor cu care interacționăm. Nici măcar nu ne mai interesează natura problemei. Am devenit o societate de consum desăvârșită. Totul se rezolvă în unități de timp finite, totul este alb sau negru, unu sau zero. Nu mai există nuanțe, nu mai există finețuri. Dar presupunând chiar și presupunând că ar fi așa, oare cei puși în fața noastră sunt în măsură să livreze aceste răspunsuri? Au acces la informațiile pe care le solicităm? Au capacitatea de a gestiona crize de proporții?

Capul lui Moțoc vrem

Deci se dă următoarea situație: ceva face poc la ING. Situație nasoală, fără discuție. Nasoală pentru companie, nasoală pentru angajatul care a stat cu morcovul în… spate să rezolve problema cât mai repede, nasoală pentru clienții prinși cu mâncarea în față la restaurant sau cu pompa în rezervor la benzinărie. Nici nu știu pe cine să compătimesc mai tare… Iar în situația dată, toată lumea sare cu picioarele pe omuleții de la social media. Răspunsuri, vrem răspunsuri! Acum! Vrem un termen clar despre când se rezolvă!

Iar omulețul de la social media ce să-i răspundă? Habar n-are cum arată problema, unde e serverul, care e compania care a făcut software-ul, câți oameni lucrează s-o rezolve, care este complexitatea, cât durează sau măcar dacă este rezolvabilă (da, mai există și probleme din astea…). Așa că o dă și el pe platitudini și glumițe. Încearcă să facă față avalanșei cu ce are la îndemână.

Iar clientul, frustrat de bună dreptate, fierbe de furie. Păi cum, prietene, nu îmi spui nimic concret? Mă ții în întuneric? Vai, ce departament de social media incapabil. Huo! Mă-ta și rudele tale de nesimțit! Să vă dea afară bă, că nu sunteți buni de nimic!

Personal, ca fost client ING, mi se pare amuzantă situația. Din tot agregatul de factori care au condus la problema asta extrem de neplăcută, trăsnetul* cade pe echipa de social media. Ăsta este riscul oricărei companii când se avântă în medii atât de volatile. Orice construiești cu migală se poate prăbuși rapid și întoarce împotriva ta. Nici măcar nu este o problemă de dacă, pare mai degrabă doar una de când. N-am citit însă nicio opinie care să ceară explicații despre cum s-a putut întâmpla asta. Știu cu siguranță că în alte țări există legislație care cere, pentru anumite sisteme, printre care și cele bancare, up time de 100%. Ăsta este unul dintre motivele pentru care mari bănci globale au în centrul lor un mainframe care n-a mai fost oprit sau resetat de zeci de ani. Oare în România nu există asemenea legi? Sau există și tocmai au fost grav încălcate? Organismele de reglementare și supraveghere bancară ce au de zis?

Așa că, dragi clienți ING, dacă țineți la banii voștri, poate ar fi cazul să vă puneți alte întrebări decât ce a făcut echipa de social media pentru voi. Părerea mea…

 

 

*am folosit cuvântul trăsnet cu bună știință. A se vedea și cuvântul paratrăsnet 😉

Povestea unei picturi pe perete

Anul acesta am vrut să fac ceva deosebit de ziua lui Dani. Fără un plan anume, mi-am lăsat imaginația să zburde. Ce a ieșit? Hai să vedem. Dar s-o luăm metodic, cu începutul.

Când Dani era mică, descoperisem un joc extrem de dulce – Machinarium, pe care l-am cumpărat de pe Good Old Games, în varianta Collectors Edition, cu coloana sonoră și schițele de design incluse. Zile întregi am stat cu Dani în brațe și ne-am jucat cu Josef, roboțelul aventurier. Am râs împreună cu el, ne-am bucurat alături de el de momentele muzicale, ne-am încrețit frunțile la puzzleurile pe care trebuia să le rezolve. Iar noaptea, la culcare, Dani îmi cerea povești cu aventurile lui Josef dincolo de joc. Am călătorit în imaginație cu el, am călătorit cu elicopterul în tărâmuri îndepărtate, am învățat să fim curajoși, isteți și buni.

Ulterior mi-am cumpărat și discul de vinil cu coloana sonoră. Iar acum un an și ceva au apărut și jucăriile de pluș cu personajele principale. Totul a început de la jucăriile de pluș. Le-am comandat din timp, să fiu sigur că au timp să ajungă.

Plush-toys

Inceputul

Cu jucăriile de pluș în față, am stat pe gânduri. Ce aș putea adăuga cadoului? Așa mi-a înmugurit ideea. Un desen frumos pe perete care să decoreze sufrageria. Numai că în locul Bertei, domnișoara robot de dragul căreia Josef trece prin toate peripețiile, aș fi vrut să fie fetele mele. Simplu de gândit, dar cum să obțin asta?

Am început să caut artiști. Am mai văzut picturi pe perete, dar mă temeam că subiectul neobișnuit și complexitatea creeri celor două personaje ar face din toată povestea ceva dificil spre imposibil de realizat. Așa am dat peste Eva Radu. Una din lucrările expuse pe site-ul ei m-a impresionat profund. Mi-am spus că dacă a putu face așa ceva, poate sunt șanse să obțin ceva aproape de ce îmi doream. Mi-am luat inima în dinți și am contactat-o. Am discutat pe mail. I-am explicat conceptul și semnificația lui. Mi-a cerut poze cu fetele pentru a vedea despre ce este vorba. Am discutat despre mărimea lucrării și despre complexitatea ei. Orașul roboților, din fundal, era extrem de complex și migălos, plus că aducea o atmosferă cam sumbră întregii picturi. Într-o inspirație de moment, am sugerat să înlocuim orașul cu vârful turnului de unde, la finalul jocului, Josef și Berta pleacă în aventură cu elicopterul. Am vrut să transform totul în casa din care Josef și fetele mele pleacă în aventuri imaginare. Am stabilit toate detaliile.

Dar înainte să mă apuc de orice, a trebuit să zugrăvesc sufrageria. Era mâzgălită de Laura peste tot, cu creioane, pixuri, carioci și probabil alte ustensile la care nici nu mă pot gândi. I-am spus Evei când totul era gata. Am stabilit să ne apucăm de treabă într-un weekend. Cu o zi înainte de asta mi-a trimis schița pentru cele două personaje. Țin minte exact cum s-a întâmplat. Era ora 17:00, eram la coadă la service să las mobilul la garanție.  Înainte să îl opresc am văzut mailul și am deschis atașamentele. Am rămas mut. Din cele câteva poze, Eva reușise să extragă esența fiecărui copil. Dani, zâna cea delicată, isteață și zâmbitoare, Laura, spiridușul vesel și nerăbdător, prima care să înceapă o aventură. Era rândul meu la tejghea. Am făcut un pas în lateral, renunțând la loc. Nu eram pregătit să închid telefonul. Am dat un forward rapid câtorva membri ai familiei. M-am așezat la loc la rând și până să ajung la tejghea din nou, telefonul a început să sune. ”Incredibil!”, ”Nu se poate, cine a desenat asta?”.

Întâmplător era weekendul cu BIAS 2016. Am plecat de dimineață la Băneasa și am lăsat-o pe Eva să lucreze în liniște. Când am venit acasă, pe la 22:30, schița de pe perete arăta deja evident subiectul. Josef era deja conturat, cele două fete roboți erau abia schițate, dar era clar despre ce este vorba. Fetele au înflorit de bucurie. Și dacă tot secretul fusese dezvăluit, am profitat de ocazie să-i dau lui Dani și jucăriile de pluș. Bucuria a fost totală.

A doua zi de dimineață a continuat treaba la pictură. Eva s-a ocupat de conturatul și textura casei. Noi am plecat puțin de acasă, ca să poată lucra în liniște. Laura, vorbăreață ca de obicei, nu îi dădea pace deloc. Când ne-am întors, casa era finalizată, roboțelul Dani era pe cale de a fi colorat și aplicată textura. Deja arăta spectaculos. Încet și metodic, Eva contura sub ochii noștri o capodoperă. Iar eu priveam uimit cum visul meu devenea realitate.

Aura-1 Aura-2

Când Eva a terminat pictura, soarele era la orizont, la apus. Lumina pictura direct iar eu stăteam trăsnit în fața ei și absorbeam toate detaliile. Întreaga scenă depășea cu mult orice imaginație. Nu crezusem vreodată că așa ceva poate exista la mine pe perete. Sincer vorbind, nici fotografiile nu-i fac dreptate dacă nu privești în detaliu…

Dani Dani-2 Josef Laura Laura-2

După ce am condus-o pe Eva acasă, m-am așezat pe jos, sprijinit de peretele opus picturii, cu o bere în mână. Dani a trecut pe lângă mine. Am luat-o în brațe. Apoi a trecut și Laura. Am luat-o și pe ea în brațe. Stăteam pe jos, cu cele mai mari comori ale mele în brațe.

Final

Laura, luându-și rolul în serios, a declarat răspicat: ”Trebuie să jucăm jocul!”. Așa că ne-am mutat la calculator. Seara s-a terminat apoteotic. Când am ajuns la formația roboților, ne-am ridicat cu toții de la calculator și am început să dansăm în fața picturii, râzând. Imposibil de descris bucuria noastră…

Mulțumim Eva Radu. E tot ce pot să spun…

Mă las de biciclit o vreme. Posibil definitiv…

Sunt unul din ciudații ăia care colectează deșeurile selectiv și care reciclează tot ce se poate. Ba chiar sunt unul din ciudații care, din multiple motive folosea bicicleta în mod curent ca mijloc de deplasare prin oraș. Simțeam că este, oarecum, o datorie civică și că, prin atitudinea de early adopter, voi încuraja și alți oameni să adopte acest mijloc de transport. Sunt și biciclist, și șofer, înțeleg ambele perspective și le respect.

Se spunea despre mașină că te face gras și îți mănâncă banii, iar despre bicicletă că îți mănâncă grăsimea și îți economisește banii. Da, dar…

Vineri după masă veneam de la serviciu spre casă. Circulam cât se poate de regulamentar, pe carosabil, pe partea dreaptă, pe lângă bordură. Nu croșetez niciodată în trafic, nu mă găsești niciodată pe banda a doua. Tocmai depășeam o mașină parcată neregulamentar, dar tot pe banda întâi. Mașina asta, adică:

P_20160715_150440

P_20160715_151846

Dar fix la jumătatea depășirii, din partea stângă a trecut în viteză un automobil, atât de aproape că m-a atins. Am căzut de pe bicicletă, nu știu prin ce noroc pe spate, pe ghiozdanul plin cu hainele de serviciu. Vasta forță a impactului, precum și frecarea cu asfaltul, a fost preluată de ghiozdan. M-am ales totuși cu niște julituri serioase, o vânătaie mare pe fața pulpei stângi, și o lovitură sănătoasă la bazin, în spate. Dar spre norocul meu nimic grav, nicio fractură, nicio lovitură la cap. Bicicleta a fost aruncată două benzi la stânga, pe mijlocul drumului.

Asta este povestea impactului. Șoferul s-a dat jos de la volan nervos: ”Ce căutai băi pe drum”? I-am explicat, nu prea calm la început, că acolo e locul bicicletelor, nu pe trotuar (oricum era plin de mașini parcate neregulamentar). Omul s-a liniștit. Am chemat un echipaj de poliție care a venit cam în 10 minute. Ne-a luat datele și ne-a prezentat opțiunile. Dacă eram măgar, puteam să mă dau cu fundul de pământ, să chem salvare, să se lase cu dosar de cercetare penală, cu toate că știam că nu ar fi fost cazul. În cazul accidentelor, se consideră faptă penală când sunt peste zece zile de îngrijiri medicale. Vroiam să fiu sigur însă că, în caz că sunt ceva răni invizibile și ajung în spital peste weekend, sunt asigurat din punct de vedere legal.

După ce am stat de vorbă cu omul, s-a dovedit totuși de bun simț. Am încercat să mergem pe cale amiabilă, dar duduia de la call center a insistat că ne trebuie hârtie de la poliție. Omul a zis ”asta este” și a venit să mă ia cu bicicleta. Am fost la poliție. Și aici începe distracția.

Domnul milițian ne-a ascultat, ne-a dat formulare de completat, a mers să vadă mașina și bicicleta. Dar mutra lui acră spunea foarte multe. Pentru început mi-a cerut poze de la fața locului. I le-am arătat.

– Păi ce, ai trecut pe banda a doua? zice domnul milițian.
– Nu, mi-am păstrat banda.
– Și era pistă de bicicletă acolo?
– Nu, îi răspund. Stătusem cu omul pe trotuar acolo, nu era nicio pistă de bicicletă. Și oricum, știam foarte clar că pistele de pe trotuar au fost declarate ilegale la solicitarea poliției București.
Domnul milițian se duce la un calculator și se uită la google maps. Pe trotuar se vedeau niște spoieli galbene.
– Uite, sunt piste de bicicletă. Nu aveai ce să cauți pe asfalt.
– Nu vă supărați, pistele de bicicletă au fost declarate ilegale la solicitarea poliției.
– Auzi, îmi spui tu mie care este legea? Tu ești de vină. Dacă mai faci gură îți dau o amendă mai mare decât te costă reparația bicicletei. Hai, dispari de aici.

Șocați amândoi, eu și colegul de accident, am ieșit din secția de poliție vorbind singuri. Mă rog, între noi. Cum domne? Ai stat cu mine pe trotuar, ai văzut vreo pistă de bicicletă? Nu domne…

Nu îndrăzneam să mai zic nimic. În situația de față, și cu vânătăi și fără proces verbal de constatare, omul putea oricând să-mi ureze un călduros ”Te pup, pa-pa”. Cu toate astea, spre uimirea mea, a insistat să mergem să vedem cât costă reparația bicicletei. Ne-am speriat însă pe amândoi prețurile. Doar furca costa 600 de lei… Jos pălăria însă pentru atitudinea lui.

Între timp s-au trezit și cei de la asigurări. Vor accepta formularul de constatare amiabilă, fără procesul verbal de la poliție.

Ce m-a șocat în toată povestea asta nu este lipsa de infrastructură sau neglijența șoferilor. Sunt cât se poate de grijuliu ca biciclist. Faptul că genul ăsta de incidente mi s-au întâmplat atât de rar este o dovadă a acestui lucru. Sunt niște realități cunoscute și băgam mereu un factor masiv de precauție în calcul. Acum a fost pur și simplu un caz nefericit. Ce consider însă absolut inacceptabil este atitudinea poliției. Omul pus acolo să rezolve asemenea situații nu cunoștea nici cele mai elementare aspecte ale legii. Nu știa și nu îl interesa situația legalității pistelor de bicicletă ba mai mult, s-a folosit în mod abuziv de funcția ocupată pentru a își impune propriile preconcepții.

Civilizația în trafic nu are cum să înceapă altundeva decât de la poliție. În lipsa corectitudinii lor, nu poți avea nicio pretenție de la primărie sau de la șoferi. Și așa am ajuns la concluzia că, în calitate de tătic responsabil, nu îmi mai pot permite riscul de a îmi risca viața, hipsteresc și eco, pentru dreptul de a muri legal în orașul meu. Așa că până va exista infrastructură de bicicletă, și susținerea legală, eu renunț la două roți ca mijloc de locomoție. Rămâne doar ca mijloc de recreere.

Intenționez să înregistrez o plângere la poliție, imediat ce mă lămuresc cu situația pistelor de bicicletă. Cu toate că domnul milițian nu mi-a lăsat datele de contact. Vedem ce iese.

[UPDATE1] Am primit din partea Optar un document actualizat cu situația pistelor de bicicletă.

situatie-piste-2016-13-iunie

[UPDATE2] Având în vedere că această postare a fost preluată, se pare, în presă, fără să fiu întrebat personal despre acest incident, se impune o precizare: expresia ”dispari de aici” este o… licență poetică, nu a fost folosită în cadrul conversației, am folosit-o pentru a reda spiritul (și tonul) conversației. Formularea textuală a fost ”ieșiți afară și gândiți-vă”.

[UPDATE3] Pentru cei cu probleme de concentrare, povestea în rezumat, fără miștouri și bășcălii.

  1. Circulam cu bicicleta, regulamentar.
  2. Un șofer neatent dă peste mine.
  3. Scap cu răni minore, nu vreau să fac scandal. Vreau doar bicicleta reparată.
  4. Încercăm amiabilă, asigurările ne trimit la poliție.
  5. Mergem la poliție și dăm peste un domn agent răuvoitor și defectuos informat, care nu știe că pe raza lui de responsabilitate NU EXISTĂ PISTE DE BICICLETĂ LEGALE.
  6. Pe baza lipsei de informare și a rea voinței, domnul agent purcede la un ABUZ încercând să arunce responsabilitatea pe mine și mă amenință cu o amendă.

Îmi pare rău că nu am avut un reportofon sau o cameră de filmare la mine, înregistrarea ar fi fost extrem de elocventă în acest sens. Data viitoare (doamne fereșete!) o să știu mai bine ce este de făcut.

Despre încrâncenare

Am avut de-a face în viață cu oameni iuți la furie și consecvenți în ranchiună. Oameni care pentru o ofensă oricât de mică te trec în carnețelul lor, nu uită și nu iartă niciodată.

Am avut de-a face cu ei în viața privată și în viața profesională. De-a lungul timpului am trecut prin multe abordări. Am încercat să raționez cu unii, m-am certat cu alții, i-am trollat pe cei care credeam că meritau un pic de stress suplimentar. Dar până la urmă am învățat strategia corectă, după părerea mea.

Îi las în pace. Îi ignor pur și simplu. Mai devreme sau mai târziu, toți oamenii de genul ăsta cu care am avut de-a face s-au faultat singuri. Am avut colegi de serviciu care au umblat cu strâmbe. Au sfârșit prin a se discredita în fața celorlalți și mai devreme sau mai târziu, după ce au otrăvit mediul din jurul lor, au plecat spre alte meleaguri. Am avut și vecini pe același model, imediat cu scandalul la ușă sau cu cheia franceză pe calorifer. Au sfârșit prin a deveni izolați de oamenii cu bun simț. Am avut și prieteni pe FaceBook, rapizi la a se ofensa sau a arunca comentarii acide (și eu vinovat adesea de asta, dar mă tratez). S-au enervat, au intrat în polemici dar au sfârșit prin a intra fie pe lista de blocked, fie pe lista de restricted. Și pentru toți oamenii ăștia n-a trebuit să fac nimic, doar să am răbdare.

Ba chiar am avut episoade de genul ăsta acasă. Când am reamenajat baia am vrut să-mi fac un hatâr – cadă cu hidromasaj. Am întâmpinat o rezistență neașteptată din partea soției, de o vehemență greu de înțeles. E o porcărie, e greu de curățat, este o bombă bacteriologică, eu n-o să spăl niciodată copiii în cada aia. Lista a continuat iar subiectul a fost pe tapet ani de zile. Au fost momente când am crezut că undeva pe piatra mea de mormânt va fi scris, sarcastic, ”Și și-a cumpărat nenorocita aia de cadă”. Între timp însă, soția a ales să ceară divorțul și să plece, iar cada, ironic, a rămas la locul ei și va rămâne acolo mulți ani de zile după. Răbdarea rămâne, deci, cea mai bună strategie în fața încrâncenării.

Despre prejudecăți și ipocrizie

Ieri am trăit o experiență foarte interesantă. Am studiat de aproape, calm și liniștit, alături de Dani, o familie de animale. Părinții încercau să aducă mâncare unui grup pestriț de pui curioși care priveau eforturile părinților de la o oarecare distanță. Bine, cel mai mult am studiat puii, că erau mai drăgălași.

Dani, foarte curioasă din fire a stat alături de mine, tăcută și răbdătoare. Chicoteam amândoi la vederea puilor, dar cât mai reținut, să nu-i speriem. Și Laura a fost curioasă, dar nerăbdătoare cum era vorbea tare și se mișca brusc. Până la urmă s-a plictisit și a plecat. Într-un fel, era o paralelă bizară cu lumea oamenilor. Un grup de pui neajutorat care depindea de efortul părinților. Părinți care depuneau un efort serios și se expuneau unor riscuri mortale pentru puii lor. Un adevăr universal și înduioșător. Surprinzător însă, trecătorii curioși de preocuparea noastră nu erau de aceeași părere.

Unii au înjurat la vederea puilor. Alții au sugerat să omorâm părinții lor cu pietre. Atitudinea generală a fost una de scârbă și respingere.

Pentru că, vezi tu, noi studiam o familie de șobolani. Creaturi superb adaptate mediului urban, capabile să coexiste oriunde alături de oameni. Sigur, nu vreau să spun că nu reprezintă riscuri de sănătate, la fel ca orice parazit al orașelor. Dar dincolo de prejudecăți și de scârba educată, sunt totuși niște creaturi demne de admirație… atâta timp cât nu intră peste tine în casă. Sunt agile, curioase, inteligente și extrem de perseverente. Sunt niște superbe mașinării de supraviețuire.

Am fost mândru de fetele mele. Ambele au fost capabile să treacă peste prejudecăți și să vadă frumusețea momentului. Niciuna nu a simțit nevoia să ridice o piatră. La fel ca în cazul păianjenilor, a bufnițelor sau a ciorilor, am putut admira un animal în mediul lui natural. Și am fost cu toții liberi de ipocrizia că unele animale sunt cumva mai nobile decât altele.

Rațiunea învinge prejudecățile întotdeauna 🙂

Lupul negru și lupul alb

Un bătrân Cherokee stătea cu nepotul lui lângă foc. Îi povestea despre viață.

– Sunt doi lupi în pieptul meu, șopti bătrânul.

Copilul deschise ochii mari, speriat, privindu-și bunicul.

– Iar între ei se dă o luptă teribilă, continuă bunicul. Unul este rău – el este furia, invidia, răutatea, durerea, regretul, lăcomia, aroganța, autocompătimirea, vinovăția, ura, inferioritatea, minciunile, mândria, superioritatea și egoismul. Celălalt este bun – el este bucuria, pacea, iubirea, speranța, liniștea interioară, modestia, bunătatea, empatia, generozitatea, adevărul, compasiunea și încrederea. Aceeași luptă se dă și în tine și în fiecare om.

Nepotul se gândi o vreme, după care îl întrebă pe bunic:

– Și care din lupi va câștiga?
– Cel pe care îl vei hrăni, răspunse bunicul.

Povestea este tradusă de aici.

Wolf-and-Moon-Cool-HD-Wallpapers[1]

Ce am învățat din povestea cu Norvegia

Am citit mult în ultimele zile despre cazurile din Norvegia în care statul intervine pentru a lua copii din familii considerate abuzive. Apoi am dat peste o ceartă online.

Întâi am citit articolul ăsta al lui Zoso, care argumenta că este o diferență între o scatoalcă și o bătaie, și care era răspuns la articolul ăsta al Simonei Tache care argumenta că violența este inacceptabilă. Ce m-a deranjat extrem de tare în articolul Simonei a fost atitudinea arogantă. Mi-a adus aminte de toate sfaturile despre cum să crești un copil primite de la… alți copii. Adică de la oameni fără experiență.

Apoi am dat de un alt articol de pe Republica, o traducere a unui text scris de un norvegian care explică modul în care societatea norvegiană a ajuns să renunțe la violență. L-am citit încet și l-am digerat îndelung iar concluziile au luat ceva să se sedimenteze. Și cum s-au sedimentat…

În esență, de peste 100 de ani societatea norvegiană a renunțat la corecțiile fizice. Generații după generații, copiii au fost crescuți fără spectrul bătăii. Lucrul care m-a marcat în toată povestea a fost discuția dintre părinte și copil în care acestuia i se explica un lucru elementar:

Ai dreptul să fi supărat și furios. Dar atunci când ești, nimeni nu își dorește să fie în preajma ta. Du-te în altă cameră, liniștește-te și discutăm când te calmezi.

 

Lucrul ăsta are două consecințe importante. În primul rând, copilul înțelege că furia și frustrarea sunt legitime. Sunt trăiri umane universal valabile și nu sunt subiect de rușine. În al doilea rând copilul are șansa de a învăța cum să gestioneze aceste trăiri dureroase. Va învăța modalități de a se liniști. Iar un copil crescut în acest stil va avea capacitatea de a-și păstra calmul și de a trata în mod pașnic cu situațiile frustrante. Este un fel de opus al unui cerc vicios. Un cerc virtuos adică.

Dar să luăm situația inversă. În fața unui comportament nepotrivit al unui copil, provenit din frustrare, răspunsul este agresiunea adultului, fizică sau verbală. Într-un fel sau altul, adultul impune liniștea și ordinea folosind argumentul forței superioare. Copilul nu învață cum să-și gestioneze furia, ci doar și-o reprimă de frica pedepsei. Iar când copilul va deveni la rândul lui adult, frustrat fiind de răbufnirile unui copil și incapabil să-și gestioneze furia, va aplica asupra copilului lecția învățată precoce, în primele etape de formare. Iar totul degenerează într-un cerc vicios al violenței generalizate în societate. Adulții față de copii, adulții față de animale, adulții față de adulți, comunități între ele și tot așa.

Într-un fel întortocheat dar mai ușor de înțeles, povestea lui Bill Burr și a câinelui lui exemplifică perfect cercul vicios. Așa cum un stăpân isteric generează un câine isteric, un părinte isteric generează un copil isteric. Răbufnirile de furie din ce în ce mai rele ale copilului sunt doar o oglindă a atitudinii părintelui.

Cumva Norvegia și alte țări nordice au reușit să rupă cercul vicios. România se zbate etern într-un ciclu al violenței. Cea verbală curge pe canalele media, cea fizică este zilnic pe stradă. Claxoane furioase, bătăi în trafic și între vecini furioși. Pentru că suntem un popor imatur afectiv care nu știe să-și gestioneze furia. Părinți furioși își bat copiii care devin la rândul lor adulți furioși care își bat copiii, care…

Și acum întrebarea cu adevărat grea: avem cum să rupem cercul vicios? Răspunsul este extrem de dificil. Trăim într-o țară în care problemele emoționale sunt considerate tabu. E ok să te duci la doctor cu orice fel de problemă, mai puțin cele din sfera mentală. Depresia, stress-ul sau anxietatea sunt considerate de majoritatea niște mofturi, iar a cere ajutor pentru ele este o rușine. ”Ce, ești nebun?”

În primul rând trebuie să ne schimbăm această atitudine. Adulții trebuie să-și caute și să-și găsească liniștea interioară, să se elibereze de demonii copilăriei acolo unde aceasta a fost traumatizantă.

În al doilea rând, asigurarea medicală ar trebui să includă și consilierea psihologică. Pentru că da, acum nu este suportată. Orice consiliere se plătește din buzunar. Uneori este scumpă, alteori nu. Dar pe termen lung poate fi greu de suportat financiar.

În al treilea rând, copiii dificili – cei care o cer adică – pot beneficia și ei de ajutorul consilierii psihologice. Dar va fi obligatorie cooperarea adulților în această problemă. Un copil dificil este fie rezultatul unei situații familiale complicate, fie al unor afecțiuni medicale. Fără înlăturarea cauzelor de către adulți, copilul nu se poate redresa. Nu poți avea pretenția că l-ai lăsat la psiholog, e treaba psihologului să îl repare.

În al patrulea rând, atitudinea socială pe acest subiect trebuie să se schimbe. Violența trebuie respinsă blând dar ferm, cu toate ajutoarele de rigoare pentru cei care o practică. Iar asta trebuie să se regăsească în schimbări legislative și în intervenția statului.

Schimbarea trebuie să vină însă gradual și cu grijă. De-abia după câteva zile de gândire mi-am dat seama de ce mi-a displăcut postarea Simonei. În locul unui ton calm și conciliant, articolul ei este scris cu ceea ce eu, cel puțin, am priceput ca fiind aroganță și ironie. Este poate cea mai nefericită alegere, pentru că determină pe cel care nu este de acord cu tine să nu te mai asculte deloc.

Rezolvarea problemei stă în educație, înțelegere și suport, mai puțin în ostracizare și marginalizare, doar în cazurile în care altfel nu se poate. Toți oamenii din lume își doresc în esență ceva cât se poate de simplu: respect, iubire și înțelegere.

În tot eșafodajul ăsta logic, un răuvoitor ar putea veni încercând să dărâme construcția cu un argument cinic: lumea e plină de violență și poate e mai bine ca toți oamenii să fie pregătiți pentru ea. Argumentul este însă foarte superficial. Da, în esență lumea pare violentă. Dar asta doar pentru că suntem sclavii acestei paradigme ancestrale. Dacă studiezi antropologic primatele, vei descoperi aceleași tipare violente ca în rasa umană. Câteva specimene alfa care fac ordine cu pumnul. Nu am evoluat, din păcate, prea mult în acest sens. Dar esența speciei umane rămâne abilitatea de a judeca și de a comunica.

Putem să trecem peste istoria ancestrală. Putem rupe lanțul violenței și putem depăși natura pur instinctuală, așa cum am făcut-o cu medicina, tehnologia, chimia și fizica. Norvegia ne-a dovedit zilele astea că se poate.

Și pentru asta le sunt recunoscător. Am înțeles și rațional și emoțional. Mulțumesc, Norvegia.