Povestea unei picturi pe perete

Anul acesta am vrut să fac ceva deosebit de ziua lui Dani. Fără un plan anume, mi-am lăsat imaginația să zburde. Ce a ieșit? Hai să vedem. Dar s-o luăm metodic, cu începutul.

Când Dani era mică, descoperisem un joc extrem de dulce – Machinarium, pe care l-am cumpărat de pe Good Old Games, în varianta Collectors Edition, cu coloana sonoră și schițele de design incluse. Zile întregi am stat cu Dani în brațe și ne-am jucat cu Josef, roboțelul aventurier. Am râs împreună cu el, ne-am bucurat alături de el de momentele muzicale, ne-am încrețit frunțile la puzzleurile pe care trebuia să le rezolve. Iar noaptea, la culcare, Dani îmi cerea povești cu aventurile lui Josef dincolo de joc. Am călătorit în imaginație cu el, am călătorit cu elicopterul în tărâmuri îndepărtate, am învățat să fim curajoși, isteți și buni.

Ulterior mi-am cumpărat și discul de vinil cu coloana sonoră. Iar acum un an și ceva au apărut și jucăriile de pluș cu personajele principale. Totul a început de la jucăriile de pluș. Le-am comandat din timp, să fiu sigur că au timp să ajungă.

Plush-toys

Inceputul

Cu jucăriile de pluș în față, am stat pe gânduri. Ce aș putea adăuga cadoului? Așa mi-a înmugurit ideea. Un desen frumos pe perete care să decoreze sufrageria. Numai că în locul Bertei, domnișoara robot de dragul căreia Josef trece prin toate peripețiile, aș fi vrut să fie fetele mele. Simplu de gândit, dar cum să obțin asta?

Am început să caut artiști. Am mai văzut picturi pe perete, dar mă temeam că subiectul neobișnuit și complexitatea creeri celor două personaje ar face din toată povestea ceva dificil spre imposibil de realizat. Așa am dat peste Eva Radu. Una din lucrările expuse pe site-ul ei m-a impresionat profund. Mi-am spus că dacă a putu face așa ceva, poate sunt șanse să obțin ceva aproape de ce îmi doream. Mi-am luat inima în dinți și am contactat-o. Am discutat pe mail. I-am explicat conceptul și semnificația lui. Mi-a cerut poze cu fetele pentru a vedea despre ce este vorba. Am discutat despre mărimea lucrării și despre complexitatea ei. Orașul roboților, din fundal, era extrem de complex și migălos, plus că aducea o atmosferă cam sumbră întregii picturi. Într-o inspirație de moment, am sugerat să înlocuim orașul cu vârful turnului de unde, la finalul jocului, Josef și Berta pleacă în aventură cu elicopterul. Am vrut să transform totul în casa din care Josef și fetele mele pleacă în aventuri imaginare. Am stabilit toate detaliile.

Dar înainte să mă apuc de orice, a trebuit să zugrăvesc sufrageria. Era mâzgălită de Laura peste tot, cu creioane, pixuri, carioci și probabil alte ustensile la care nici nu mă pot gândi. I-am spus Evei când totul era gata. Am stabilit să ne apucăm de treabă într-un weekend. Cu o zi înainte de asta mi-a trimis schița pentru cele două personaje. Țin minte exact cum s-a întâmplat. Era ora 17:00, eram la coadă la service să las mobilul la garanție.  Înainte să îl opresc am văzut mailul și am deschis atașamentele. Am rămas mut. Din cele câteva poze, Eva reușise să extragă esența fiecărui copil. Dani, zâna cea delicată, isteață și zâmbitoare, Laura, spiridușul vesel și nerăbdător, prima care să înceapă o aventură. Era rândul meu la tejghea. Am făcut un pas în lateral, renunțând la loc. Nu eram pregătit să închid telefonul. Am dat un forward rapid câtorva membri ai familiei. M-am așezat la loc la rând și până să ajung la tejghea din nou, telefonul a început să sune. ”Incredibil!”, ”Nu se poate, cine a desenat asta?”.

Întâmplător era weekendul cu BIAS 2016. Am plecat de dimineață la Băneasa și am lăsat-o pe Eva să lucreze în liniște. Când am venit acasă, pe la 22:30, schița de pe perete arăta deja evident subiectul. Josef era deja conturat, cele două fete roboți erau abia schițate, dar era clar despre ce este vorba. Fetele au înflorit de bucurie. Și dacă tot secretul fusese dezvăluit, am profitat de ocazie să-i dau lui Dani și jucăriile de pluș. Bucuria a fost totală.

A doua zi de dimineață a continuat treaba la pictură. Eva s-a ocupat de conturatul și textura casei. Noi am plecat puțin de acasă, ca să poată lucra în liniște. Laura, vorbăreață ca de obicei, nu îi dădea pace deloc. Când ne-am întors, casa era finalizată, roboțelul Dani era pe cale de a fi colorat și aplicată textura. Deja arăta spectaculos. Încet și metodic, Eva contura sub ochii noștri o capodoperă. Iar eu priveam uimit cum visul meu devenea realitate.

Aura-1 Aura-2

Când Eva a terminat pictura, soarele era la orizont, la apus. Lumina pictura direct iar eu stăteam trăsnit în fața ei și absorbeam toate detaliile. Întreaga scenă depășea cu mult orice imaginație. Nu crezusem vreodată că așa ceva poate exista la mine pe perete. Sincer vorbind, nici fotografiile nu-i fac dreptate dacă nu privești în detaliu…

Dani Dani-2 Josef Laura Laura-2

După ce am condus-o pe Eva acasă, m-am așezat pe jos, sprijinit de peretele opus picturii, cu o bere în mână. Dani a trecut pe lângă mine. Am luat-o în brațe. Apoi a trecut și Laura. Am luat-o și pe ea în brațe. Stăteam pe jos, cu cele mai mari comori ale mele în brațe.

Final

Laura, luându-și rolul în serios, a declarat răspicat: ”Trebuie să jucăm jocul!”. Așa că ne-am mutat la calculator. Seara s-a terminat apoteotic. Când am ajuns la formația roboților, ne-am ridicat cu toții de la calculator și am început să dansăm în fața picturii, râzând. Imposibil de descris bucuria noastră…

Mulțumim Eva Radu. E tot ce pot să spun…

Mă las de biciclit o vreme. Posibil definitiv…

Sunt unul din ciudații ăia care colectează deșeurile selectiv și care reciclează tot ce se poate. Ba chiar sunt unul din ciudații care, din multiple motive folosea bicicleta în mod curent ca mijloc de deplasare prin oraș. Simțeam că este, oarecum, o datorie civică și că, prin atitudinea de early adopter, voi încuraja și alți oameni să adopte acest mijloc de transport. Sunt și biciclist, și șofer, înțeleg ambele perspective și le respect.

Se spunea despre mașină că te face gras și îți mănâncă banii, iar despre bicicletă că îți mănâncă grăsimea și îți economisește banii. Da, dar…

Vineri după masă veneam de la serviciu spre casă. Circulam cât se poate de regulamentar, pe carosabil, pe partea dreaptă, pe lângă bordură. Nu croșetez niciodată în trafic, nu mă găsești niciodată pe banda a doua. Tocmai depășeam o mașină parcată neregulamentar, dar tot pe banda întâi. Mașina asta, adică:

P_20160715_150440

P_20160715_151846

Dar fix la jumătatea depășirii, din partea stângă a trecut în viteză un automobil, atât de aproape că m-a atins. Am căzut de pe bicicletă, nu știu prin ce noroc pe spate, pe ghiozdanul plin cu hainele de serviciu. Vasta forță a impactului, precum și frecarea cu asfaltul, a fost preluată de ghiozdan. M-am ales totuși cu niște julituri serioase, o vânătaie mare pe fața pulpei stângi, și o lovitură sănătoasă la bazin, în spate. Dar spre norocul meu nimic grav, nicio fractură, nicio lovitură la cap. Bicicleta a fost aruncată două benzi la stânga, pe mijlocul drumului.

Asta este povestea impactului. Șoferul s-a dat jos de la volan nervos: ”Ce căutai băi pe drum”? I-am explicat, nu prea calm la început, că acolo e locul bicicletelor, nu pe trotuar (oricum era plin de mașini parcate neregulamentar). Omul s-a liniștit. Am chemat un echipaj de poliție care a venit cam în 10 minute. Ne-a luat datele și ne-a prezentat opțiunile. Dacă eram măgar, puteam să mă dau cu fundul de pământ, să chem salvare, să se lase cu dosar de cercetare penală, cu toate că știam că nu ar fi fost cazul. În cazul accidentelor, se consideră faptă penală când sunt peste zece zile de îngrijiri medicale. Vroiam să fiu sigur însă că, în caz că sunt ceva răni invizibile și ajung în spital peste weekend, sunt asigurat din punct de vedere legal.

După ce am stat de vorbă cu omul, s-a dovedit totuși de bun simț. Am încercat să mergem pe cale amiabilă, dar duduia de la call center a insistat că ne trebuie hârtie de la poliție. Omul a zis ”asta este” și a venit să mă ia cu bicicleta. Am fost la poliție. Și aici începe distracția.

Domnul milițian ne-a ascultat, ne-a dat formulare de completat, a mers să vadă mașina și bicicleta. Dar mutra lui acră spunea foarte multe. Pentru început mi-a cerut poze de la fața locului. I le-am arătat.

– Păi ce, ai trecut pe banda a doua? zice domnul milițian.
– Nu, mi-am păstrat banda.
– Și era pistă de bicicletă acolo?
– Nu, îi răspund. Stătusem cu omul pe trotuar acolo, nu era nicio pistă de bicicletă. Și oricum, știam foarte clar că pistele de pe trotuar au fost declarate ilegale la solicitarea poliției București.
Domnul milițian se duce la un calculator și se uită la google maps. Pe trotuar se vedeau niște spoieli galbene.
– Uite, sunt piste de bicicletă. Nu aveai ce să cauți pe asfalt.
– Nu vă supărați, pistele de bicicletă au fost declarate ilegale la solicitarea poliției.
– Auzi, îmi spui tu mie care este legea? Tu ești de vină. Dacă mai faci gură îți dau o amendă mai mare decât te costă reparația bicicletei. Hai, dispari de aici.

Șocați amândoi, eu și colegul de accident, am ieșit din secția de poliție vorbind singuri. Mă rog, între noi. Cum domne? Ai stat cu mine pe trotuar, ai văzut vreo pistă de bicicletă? Nu domne…

Nu îndrăzneam să mai zic nimic. În situația de față, și cu vânătăi și fără proces verbal de constatare, omul putea oricând să-mi ureze un călduros ”Te pup, pa-pa”. Cu toate astea, spre uimirea mea, a insistat să mergem să vedem cât costă reparația bicicletei. Ne-am speriat însă pe amândoi prețurile. Doar furca costa 600 de lei… Jos pălăria însă pentru atitudinea lui.

Între timp s-au trezit și cei de la asigurări. Vor accepta formularul de constatare amiabilă, fără procesul verbal de la poliție.

Ce m-a șocat în toată povestea asta nu este lipsa de infrastructură sau neglijența șoferilor. Sunt cât se poate de grijuliu ca biciclist. Faptul că genul ăsta de incidente mi s-au întâmplat atât de rar este o dovadă a acestui lucru. Sunt niște realități cunoscute și băgam mereu un factor masiv de precauție în calcul. Acum a fost pur și simplu un caz nefericit. Ce consider însă absolut inacceptabil este atitudinea poliției. Omul pus acolo să rezolve asemenea situații nu cunoștea nici cele mai elementare aspecte ale legii. Nu știa și nu îl interesa situația legalității pistelor de bicicletă ba mai mult, s-a folosit în mod abuziv de funcția ocupată pentru a își impune propriile preconcepții.

Civilizația în trafic nu are cum să înceapă altundeva decât de la poliție. În lipsa corectitudinii lor, nu poți avea nicio pretenție de la primărie sau de la șoferi. Și așa am ajuns la concluzia că, în calitate de tătic responsabil, nu îmi mai pot permite riscul de a îmi risca viața, hipsteresc și eco, pentru dreptul de a muri legal în orașul meu. Așa că până va exista infrastructură de bicicletă, și susținerea legală, eu renunț la două roți ca mijloc de locomoție. Rămâne doar ca mijloc de recreere.

Intenționez să înregistrez o plângere la poliție, imediat ce mă lămuresc cu situația pistelor de bicicletă. Cu toate că domnul milițian nu mi-a lăsat datele de contact. Vedem ce iese.

[UPDATE1] Am primit din partea Optar un document actualizat cu situația pistelor de bicicletă.

situatie-piste-2016-13-iunie

[UPDATE2] Având în vedere că această postare a fost preluată, se pare, în presă, fără să fiu întrebat personal despre acest incident, se impune o precizare: expresia ”dispari de aici” este o… licență poetică, nu a fost folosită în cadrul conversației, am folosit-o pentru a reda spiritul (și tonul) conversației. Formularea textuală a fost ”ieșiți afară și gândiți-vă”.

[UPDATE3] Pentru cei cu probleme de concentrare, povestea în rezumat, fără miștouri și bășcălii.

  1. Circulam cu bicicleta, regulamentar.
  2. Un șofer neatent dă peste mine.
  3. Scap cu răni minore, nu vreau să fac scandal. Vreau doar bicicleta reparată.
  4. Încercăm amiabilă, asigurările ne trimit la poliție.
  5. Mergem la poliție și dăm peste un domn agent răuvoitor și defectuos informat, care nu știe că pe raza lui de responsabilitate NU EXISTĂ PISTE DE BICICLETĂ LEGALE.
  6. Pe baza lipsei de informare și a rea voinței, domnul agent purcede la un ABUZ încercând să arunce responsabilitatea pe mine și mă amenință cu o amendă.

Îmi pare rău că nu am avut un reportofon sau o cameră de filmare la mine, înregistrarea ar fi fost extrem de elocventă în acest sens. Data viitoare (doamne fereșete!) o să știu mai bine ce este de făcut.

Despre încrâncenare

Am avut de-a face în viață cu oameni iuți la furie și consecvenți în ranchiună. Oameni care pentru o ofensă oricât de mică te trec în carnețelul lor, nu uită și nu iartă niciodată.

Am avut de-a face cu ei în viața privată și în viața profesională. De-a lungul timpului am trecut prin multe abordări. Am încercat să raționez cu unii, m-am certat cu alții, i-am trollat pe cei care credeam că meritau un pic de stress suplimentar. Dar până la urmă am învățat strategia corectă, după părerea mea.

Îi las în pace. Îi ignor pur și simplu. Mai devreme sau mai târziu, toți oamenii de genul ăsta cu care am avut de-a face s-au faultat singuri. Am avut colegi de serviciu care au umblat cu strâmbe. Au sfârșit prin a se discredita în fața celorlalți și mai devreme sau mai târziu, după ce au otrăvit mediul din jurul lor, au plecat spre alte meleaguri. Am avut și vecini pe același model, imediat cu scandalul la ușă sau cu cheia franceză pe calorifer. Au sfârșit prin a deveni izolați de oamenii cu bun simț. Am avut și prieteni pe FaceBook, rapizi la a se ofensa sau a arunca comentarii acide (și eu vinovat adesea de asta, dar mă tratez). S-au enervat, au intrat în polemici dar au sfârșit prin a intra fie pe lista de blocked, fie pe lista de restricted. Și pentru toți oamenii ăștia n-a trebuit să fac nimic, doar să am răbdare.

Ba chiar am avut episoade de genul ăsta acasă. Când am reamenajat baia am vrut să-mi fac un hatâr – cadă cu hidromasaj. Am întâmpinat o rezistență neașteptată din partea soției, de o vehemență greu de înțeles. E o porcărie, e greu de curățat, este o bombă bacteriologică, eu n-o să spăl niciodată copiii în cada aia. Lista a continuat iar subiectul a fost pe tapet ani de zile. Au fost momente când am crezut că undeva pe piatra mea de mormânt va fi scris, sarcastic, ”Și și-a cumpărat nenorocita aia de cadă”. Între timp însă, soția a ales să ceară divorțul și să plece, iar cada, ironic, a rămas la locul ei și va rămâne acolo mulți ani de zile după. Răbdarea rămâne, deci, cea mai bună strategie în fața încrâncenării.

Despre prejudecăți și ipocrizie

Ieri am trăit o experiență foarte interesantă. Am studiat de aproape, calm și liniștit, alături de Dani, o familie de animale. Părinții încercau să aducă mâncare unui grup pestriț de pui curioși care priveau eforturile părinților de la o oarecare distanță. Bine, cel mai mult am studiat puii, că erau mai drăgălași.

Dani, foarte curioasă din fire a stat alături de mine, tăcută și răbdătoare. Chicoteam amândoi la vederea puilor, dar cât mai reținut, să nu-i speriem. Și Laura a fost curioasă, dar nerăbdătoare cum era vorbea tare și se mișca brusc. Până la urmă s-a plictisit și a plecat. Într-un fel, era o paralelă bizară cu lumea oamenilor. Un grup de pui neajutorat care depindea de efortul părinților. Părinți care depuneau un efort serios și se expuneau unor riscuri mortale pentru puii lor. Un adevăr universal și înduioșător. Surprinzător însă, trecătorii curioși de preocuparea noastră nu erau de aceeași părere.

Unii au înjurat la vederea puilor. Alții au sugerat să omorâm părinții lor cu pietre. Atitudinea generală a fost una de scârbă și respingere.

Pentru că, vezi tu, noi studiam o familie de șobolani. Creaturi superb adaptate mediului urban, capabile să coexiste oriunde alături de oameni. Sigur, nu vreau să spun că nu reprezintă riscuri de sănătate, la fel ca orice parazit al orașelor. Dar dincolo de prejudecăți și de scârba educată, sunt totuși niște creaturi demne de admirație… atâta timp cât nu intră peste tine în casă. Sunt agile, curioase, inteligente și extrem de perseverente. Sunt niște superbe mașinării de supraviețuire.

Am fost mândru de fetele mele. Ambele au fost capabile să treacă peste prejudecăți și să vadă frumusețea momentului. Niciuna nu a simțit nevoia să ridice o piatră. La fel ca în cazul păianjenilor, a bufnițelor sau a ciorilor, am putut admira un animal în mediul lui natural. Și am fost cu toții liberi de ipocrizia că unele animale sunt cumva mai nobile decât altele.

Rațiunea învinge prejudecățile întotdeauna 🙂

Lupul negru și lupul alb

Un bătrân Cherokee stătea cu nepotul lui lângă foc. Îi povestea despre viață.

– Sunt doi lupi în pieptul meu, șopti bătrânul.

Copilul deschise ochii mari, speriat, privindu-și bunicul.

– Iar între ei se dă o luptă teribilă, continuă bunicul. Unul este rău – el este furia, invidia, răutatea, durerea, regretul, lăcomia, aroganța, autocompătimirea, vinovăția, ura, inferioritatea, minciunile, mândria, superioritatea și egoismul. Celălalt este bun – el este bucuria, pacea, iubirea, speranța, liniștea interioară, modestia, bunătatea, empatia, generozitatea, adevărul, compasiunea și încrederea. Aceeași luptă se dă și în tine și în fiecare om.

Nepotul se gândi o vreme, după care îl întrebă pe bunic:

– Și care din lupi va câștiga?
– Cel pe care îl vei hrăni, răspunse bunicul.

Povestea este tradusă de aici.

Wolf-and-Moon-Cool-HD-Wallpapers[1]

Ce am învățat din povestea cu Norvegia

Am citit mult în ultimele zile despre cazurile din Norvegia în care statul intervine pentru a lua copii din familii considerate abuzive. Apoi am dat peste o ceartă online.

Întâi am citit articolul ăsta al lui Zoso, care argumenta că este o diferență între o scatoalcă și o bătaie, și care era răspuns la articolul ăsta al Simonei Tache care argumenta că violența este inacceptabilă. Ce m-a deranjat extrem de tare în articolul Simonei a fost atitudinea arogantă. Mi-a adus aminte de toate sfaturile despre cum să crești un copil primite de la… alți copii. Adică de la oameni fără experiență.

Apoi am dat de un alt articol de pe Republica, o traducere a unui text scris de un norvegian care explică modul în care societatea norvegiană a ajuns să renunțe la violență. L-am citit încet și l-am digerat îndelung iar concluziile au luat ceva să se sedimenteze. Și cum s-au sedimentat…

În esență, de peste 100 de ani societatea norvegiană a renunțat la corecțiile fizice. Generații după generații, copiii au fost crescuți fără spectrul bătăii. Lucrul care m-a marcat în toată povestea a fost discuția dintre părinte și copil în care acestuia i se explica un lucru elementar:

Ai dreptul să fi supărat și furios. Dar atunci când ești, nimeni nu își dorește să fie în preajma ta. Du-te în altă cameră, liniștește-te și discutăm când te calmezi.

 

Lucrul ăsta are două consecințe importante. În primul rând, copilul înțelege că furia și frustrarea sunt legitime. Sunt trăiri umane universal valabile și nu sunt subiect de rușine. În al doilea rând copilul are șansa de a învăța cum să gestioneze aceste trăiri dureroase. Va învăța modalități de a se liniști. Iar un copil crescut în acest stil va avea capacitatea de a-și păstra calmul și de a trata în mod pașnic cu situațiile frustrante. Este un fel de opus al unui cerc vicios. Un cerc virtuos adică.

Dar să luăm situația inversă. În fața unui comportament nepotrivit al unui copil, provenit din frustrare, răspunsul este agresiunea adultului, fizică sau verbală. Într-un fel sau altul, adultul impune liniștea și ordinea folosind argumentul forței superioare. Copilul nu învață cum să-și gestioneze furia, ci doar și-o reprimă de frica pedepsei. Iar când copilul va deveni la rândul lui adult, frustrat fiind de răbufnirile unui copil și incapabil să-și gestioneze furia, va aplica asupra copilului lecția învățată precoce, în primele etape de formare. Iar totul degenerează într-un cerc vicios al violenței generalizate în societate. Adulții față de copii, adulții față de animale, adulții față de adulți, comunități între ele și tot așa.

Într-un fel întortocheat dar mai ușor de înțeles, povestea lui Bill Burr și a câinelui lui exemplifică perfect cercul vicios. Așa cum un stăpân isteric generează un câine isteric, un părinte isteric generează un copil isteric. Răbufnirile de furie din ce în ce mai rele ale copilului sunt doar o oglindă a atitudinii părintelui.

Cumva Norvegia și alte țări nordice au reușit să rupă cercul vicios. România se zbate etern într-un ciclu al violenței. Cea verbală curge pe canalele media, cea fizică este zilnic pe stradă. Claxoane furioase, bătăi în trafic și între vecini furioși. Pentru că suntem un popor imatur afectiv care nu știe să-și gestioneze furia. Părinți furioși își bat copiii care devin la rândul lor adulți furioși care își bat copiii, care…

Și acum întrebarea cu adevărat grea: avem cum să rupem cercul vicios? Răspunsul este extrem de dificil. Trăim într-o țară în care problemele emoționale sunt considerate tabu. E ok să te duci la doctor cu orice fel de problemă, mai puțin cele din sfera mentală. Depresia, stress-ul sau anxietatea sunt considerate de majoritatea niște mofturi, iar a cere ajutor pentru ele este o rușine. ”Ce, ești nebun?”

În primul rând trebuie să ne schimbăm această atitudine. Adulții trebuie să-și caute și să-și găsească liniștea interioară, să se elibereze de demonii copilăriei acolo unde aceasta a fost traumatizantă.

În al doilea rând, asigurarea medicală ar trebui să includă și consilierea psihologică. Pentru că da, acum nu este suportată. Orice consiliere se plătește din buzunar. Uneori este scumpă, alteori nu. Dar pe termen lung poate fi greu de suportat financiar.

În al treilea rând, copiii dificili – cei care o cer adică – pot beneficia și ei de ajutorul consilierii psihologice. Dar va fi obligatorie cooperarea adulților în această problemă. Un copil dificil este fie rezultatul unei situații familiale complicate, fie al unor afecțiuni medicale. Fără înlăturarea cauzelor de către adulți, copilul nu se poate redresa. Nu poți avea pretenția că l-ai lăsat la psiholog, e treaba psihologului să îl repare.

În al patrulea rând, atitudinea socială pe acest subiect trebuie să se schimbe. Violența trebuie respinsă blând dar ferm, cu toate ajutoarele de rigoare pentru cei care o practică. Iar asta trebuie să se regăsească în schimbări legislative și în intervenția statului.

Schimbarea trebuie să vină însă gradual și cu grijă. De-abia după câteva zile de gândire mi-am dat seama de ce mi-a displăcut postarea Simonei. În locul unui ton calm și conciliant, articolul ei este scris cu ceea ce eu, cel puțin, am priceput ca fiind aroganță și ironie. Este poate cea mai nefericită alegere, pentru că determină pe cel care nu este de acord cu tine să nu te mai asculte deloc.

Rezolvarea problemei stă în educație, înțelegere și suport, mai puțin în ostracizare și marginalizare, doar în cazurile în care altfel nu se poate. Toți oamenii din lume își doresc în esență ceva cât se poate de simplu: respect, iubire și înțelegere.

În tot eșafodajul ăsta logic, un răuvoitor ar putea veni încercând să dărâme construcția cu un argument cinic: lumea e plină de violență și poate e mai bine ca toți oamenii să fie pregătiți pentru ea. Argumentul este însă foarte superficial. Da, în esență lumea pare violentă. Dar asta doar pentru că suntem sclavii acestei paradigme ancestrale. Dacă studiezi antropologic primatele, vei descoperi aceleași tipare violente ca în rasa umană. Câteva specimene alfa care fac ordine cu pumnul. Nu am evoluat, din păcate, prea mult în acest sens. Dar esența speciei umane rămâne abilitatea de a judeca și de a comunica.

Putem să trecem peste istoria ancestrală. Putem rupe lanțul violenței și putem depăși natura pur instinctuală, așa cum am făcut-o cu medicina, tehnologia, chimia și fizica. Norvegia ne-a dovedit zilele astea că se poate.

Și pentru asta le sunt recunoscător. Am înțeles și rațional și emoțional. Mulțumesc, Norvegia.

Cum ar fi dacă…

Mă gândeam zilele trecute la scenarii utopice. Visam cu ochii deschiși adică. Mă gândeam la eterna problemă a traficului și a locurilor de parcare. Și mi-a venit o idee cât se poate de interesantă. Cum ar fi dacă…

Să presupunem că în fiecare oraș există o flotă de mașini autonome, de 1, 2, 4 sau mai multe locuri. Mașini care pot avea parcări amenajate subterane și care să stea ascunse permanent acolo când nu sunt utilizate. Iar parcările să nu fie proprietatea nimănui. Adică a municipalității. Parcările să fie conectate la panourile fotovoltaice de pe toate clădirile din jur, prin care să încarce mașinile aflate în așteptare, pe principiul first in, first out. Să existe câteva companii – gen 5-10 per oraș, care să le dețină și să le administreze din punct de vedere tehnic. Iar clienții, asemeni abonaților la servicii de gen telefonie mobilă, să cumpere abonamente la dreptul de utilizare a lor, diferențiate pe niveluri de prioritate la preluare, timpi de așteptare maximi garantați, limită de km peste care plătești. Dar n-am terminat.

Ziceam, mașini mici, de gen pleci de-acasă singur, chemi o mașină de pe telefonul mobil și îți vine una de o persoană, mică, eficientă și suplă în trafic. Pleci cu toată familia, vine una mai mare care să acomodeze numărul de pasageri. Ai bagaje? Ori vine una mare, ori una mică și încă una de marfă care se ține după tine până la destinație. Simplu, nu? Și cum nu toată lumea folosește mașina simultan, rezultă că o singură mașină ar putea deservi zilnic zeci dacă nu sute de oameni. Corect?

Avantajul este că într-un trafic complet automatizat, nu este nevoie de semafoare. Deci ambuteiajele nu prea mai au de ce să se producă. Zeci de mașini pot trece simultan printr-o intersecție fără să se lovească, trebuie doar să le coordonezi traiectoria și viteza de deplasare. Scoate factorul uman din ecuație și vei scoate nervii, șmecheria și altele de genul ăsta. Ai putea chiar include în abonamentele de trafic niveluri de prioritate. Dacă mă dau banii afară din casă, pot cumpăra de exemplu o prioritate premium, pe care o au din principiu salvările și mașinile de pompieri, de exemplu.

Dar se poate și mai bine. Putem folosi o flotă de mașini autonome mici și harnice chiar mai eficient? Da. Să presupunem că fiecare flotă deservește în principal un cartier. Sigur, le poți folosi de gen merg de la A la B. Dar dacă în loc de asta le folosești local, pentru a te duce de la A până la cea mai apropiată stație de metrou să zicem? Faci cinci minute până acolo, te debarcă rapid direct în stație, iei metroul până la stația de destinație, între cartiere de exemplu, și de acolo te preia o altă mașină autonomă care te depune la destinație, la B. Avantajul este că mașinile ar zumzăi pe o arie mult mai mică de acoperire, complexitatea traficului ar fi considerabil scăzută iar tranzitul automat între nodurile mari ar fi foarte rapid și secvențial. Gen USB sau fibră optică, dacă vrei. Iar metrourile, subterane sau supraterane ar putea curge mai repede sau mai încet, tot automat, în funcție de încărcarea pe fiecare linie.

Ce am obține în schimb? În primul rând tot proiectul ar putea fi ecologic sănătos. În locul unei mașini care deservește 1-2 oameni, merge între 30 de minute și o oră pe zi, în rest ocupând spațiu de parcare undeva absolut inutil, am avea o mașină care deservește zeci de oameni și ocupă un singur loc de parcare, de preferat în subteran. Asta ar însemna trotuare libere. Sau și mai bine, mult mai puține trotuare și mult mai multe spații verzi. Mai multă răcoare vara și aer considerabil mai curat. Sănătate pentru minte și pentru corp, adică. Iar infrastructura existentă ar face față cu brio la volume de trafic considerabil mai mari.

Partea cea mai interesantă este că mai toate tehnologiile necesare există deja sau sunt cât se poate de aproape. Mașinile automate sunt chiar după colț, localizarea prin GPS există, sisteme de gen UBER permit o gestionare rapidă și eficientă a clienților, mașinile electrice au dovedit că sunt o soluție viabilă, știm deja cum să oferim infrastructură ca servicii. Nu ne oprește decât limita de viziune. Și interesele unor companii care tranzacționează miliarde de dolari în petrol.

Pentru o utopie, tot șirul ăsta de idei mi-a creat o senzație destul de caldă. Poate datorită faptului că este cât se poate de realizabilă.

O faptă bună de sărbători

Am fost azi într-un magazin. Nu spun care, să nu bag pe cineva în belele de sărbători. Stăteam de vorbă cu asistentul de vânzări când am văzut peste umărul lui ceva interesant. I-am spus doar atât: ”Fiio X1”. A zâmbit și a înțeles instantaneu la ce mă refeream. Am povestit puțin, îl avea de doar câteva zile. Avea și niște căști Sennheiser. I-am povestit că eu al am de un an mâine poimâine și că sunt super încântat de el. I-am povestit cum este să asculți muzică din aia FLAC cu sampling rate mult peste CD. S-a uitat cu scântei în ochi la mine și m-a întrebat unde o poate găsi și el.

Așa că m-am dus până la la mașină și am luat Fiio-ul meu. I-am dat cardul până am terminat ce treabă aveam prin magazin să-și copieze ce aveam eu interesant pe acolo. De-asta nu zic unde s-a întâmplat povestea, să nu bag omul în belele 🙂

Piraterie sau nu, m-am bucurat că am putut să fac un gest frumos pentru un om care chiar l-a apreciat.

Despre compresie audio. Vizual.

Făceam acum șase zile o comparație între niște FLAC-uri în funcție de sursa de proveniență a sunetului. Între timp m-am mai jucat un pic cu Spek pentru a mă lămuri pentru mine despre diferențele dintre formatele de compresie audio. Am folosit pentru asta un FLAC sursă pe care l-am comprimat în mai multe variante de formate / bitrate folosind Xvid4PSP pentru a vedea vizual diferențele.

* DISCLAYMER: analiza se bazează strict pe diferențele vizuale între fișiere. Nu am testat la nivel de audiție, oricum aș fi fost extrem de subiectiv. Pot exista probleme de codare care să fi afectat calitatea fișierelor de test. Din câte știu, am respectat procedura pe care am gândit-o, dar nu exclud posibilitatea unor erori.

Să începem, atunci.

Fișierul sursă arăta așa:baseline

 

MP3 CBR

128kbpsCBR 128.mp3

192 kbpsCBR 192.mp3

256 kbpsCBR 256.mp3

320 kbps
CBR 320.mp3

Observații: progresând de la 128kbps spre 320kbps, MP3 face un cut-off al frecvențelor înalte din ce în ce mai sus, de la 16kHz până la 20kHz. Totuși, rămâne mult departe de cei 45 kHz pe care îi utilizează FLAC-ul.

MP3-CBR-Comparison

MP3 VBR

Aici recunosc, am făcut un singur test: VBR maximum quality vs MP3 320 kbps vs FLAC.

VBR 0 XHQ.mp3

În mod surprinzător, MP3 VBR highest quality obține rezultate mai bune decât CBR highest quality.
VBR-vs-CBR

AAC CBR

Aici problema se complică puțin. Pentru fiecare bitrate există două metode de compresie, LC și HE.

AAC 128 kbps HECBR 128 HE.aac

AAC 128 kbps LCCBR 128 LC.aac

AAC 256 kbps HECBR 256 HE.aac

AAC 256 kbps LCCBR 256 LC.aac

AAC 368kbps HE
CBR 368 HE.aac

AAC 384 kbps LC

CBR 384 LC.aac

AAC 792 kbps LC
CBR 792 LC.aac

Observații: Cu toate că teoretic AAC suportă sampling rate la nivelul FLAC-ului original, AAC-urile codate în mod LC nu depășesc 17 kHz, oricât de sus am mers cu bitrate-ul. Cele codate în mod HE însă, s-au distanțat net la gama de frecvențe. Sunt încă departe de FLAC, dar acoperă cel mai bine spectrul original. Alt lucru demn de observat este că de la 256 kbps în sus diferența este foarte greu de sesizat. (Am verificat încă odată, codarea cu 128 kbps a produs un fișier de 133 kbps)

AAC-VBR-HE

AAC VBR

Din nou, pentru fiecare mod există două metode de compresie, LC și HE.

AAC VBR maximum quality HEVBR 5 HE.aac

AAC VBR maximum quality LCVBR 5 LC.aac

Observații: Aici cele două modalități de compresie se apropie cel mai mult de original. În mod surprinzător, codarea LC este mai bună decât cea HE. Nu am nici o explicație pentru liniștea adăugată de encoder la sfârșitul fiecărei melodii.

Și în cele din urmă, comparația intre ce are fiecare format mai bun de oferit:

AAC VBR LC vs MP3 VBR și FLACComparatie-finala

Concluzii finale: not to beat a dead horse, dar MP3 este evident un format bătrân și depășit. Nu are nimic de-a face cu segmentul audiofil decât dacă îl folosești pentru CD rip la VBR maximum quality. Dar dacă tot o faci, FLAC este alegerea mai bună oricum. AAC VBR LC pare a fi alegerea dacă te preocupă spațiul de stocare. În afară de astea, FLAC (sau orice alt format loosless) este singura opțiune reală pentru audiofili.

Despre fidelitate acustică. Vizual.

Am avut în ultima vreme ocazia să mă discut cu anumite persoane pe tema fidelității acustice. Bine, când zic unele persoane, mă refer la una singură, dar vehementă și foarte plină de idei fixe. O persoană, IT-ist de meserie, cu facultate de automatică, cu care acum mulți ani aveam discuția ”Hai frate, Mac-urile sunt doar un calculator. Au hard, memorie și placă video. OS X ar putea să ruleze foarte bine și pe x86 dacă ar vrea Jobs, trebuie doar compilat pe procesorul țintă”. Răspunsul a fost atunci că sunt eu un prost și nu înțeleg. După care, câțiva ani mai târziu a ținut Steve Jobs o conferință de presă ca să-i arate amicului că e prost el. Mulțumesc Steve!

Revenind la discuție, amicul zicea despre sursele de sunet că tot ce e mai mult de CD este irelevant. Că urechea umană nu poate să audă mai mult de 20-20.000 Hz, oricum. Că vinilul e o păcăleală pentru naivi. Ei bine, dragă geniu al Carpaților, îmi face plăcere să-ți demonstrez clar, cât de vizual se poate, că bați câmpii și habar n-ai despre ce vorbești.

Așa că hai s-o luăm așa. Datele problemei: muzică în format FLAC, extrasă din mai multe surse, analizată cu ajutorul lui Spek, un Acoustic Spectrum Analyser. Avantajul lui este că citește nativ cam orice format audio prin intermediul engine-ului ffmpeg încorporat. Adică analizează direct sursa, fără să riște distorsiuni prin convertire.

Să analizăm deci, niște melodii în funcție de sursa de proveniență:

Muzică de pe CD

 

Adele – Hello

Adele - Hello.flac

 

Chemical Brothers – Do It Again

Chemical Brothers - Do It Again.flac

Goldfrapp – Strict Machine (We Are Glitter Mix).flac

Goldfrapp - Strict Machine (We Are Glitter Mix).flac

Ce observăm la CD: spectrul audio urcă mână la 22kHz. Majoritatea melodiilor arată clar că în jur de 22Khz este un cut-off. Cu alte cuvinte ar fi nevoie de mai mult pentru a reda cu fidelitate materialul. Oare fișierele de rezoluție mai mare confirmă?

Muzică din surse Digital High Fidelity

 

Daft Punk – Get Lucky

Daft Punk - Get Lucky.flac

Frank Sinatra – Jingle Bells

Frank Sinatra - Jingle Bells.flac

Pink Floyd – Endless River

Pink Floyd - Endless River.flac

Ce observăm la Digital High Fidelity: Aparent da. CD-ul face un cut-off destul de brutal al unor bucăți semnificative din spectrul acustic. Muzica în acest format urcă mult mai sus în spectrul audio, chiar până la 45 kHz. Oare de ce? Este doar un moft? Frecvențe inutile și inaudibile?

Vinyl Rip

Daft Punk – Get Lucky Vinyl

Daft Punk - Get Lucky Vinyl.flac

Cea mai interesantă comparație. La Digital High Fidelity avem Daft Punk – Get Lucky, versiunea de pe Deluxe Box Set (stick-urile USB incluse în pachet). Aici avem un Vinyl Rip tras de pe discuri. Fix aceeași melodie. Numai că de data asta anumite porțiuni urcă până spre 48kHz. Oare să fie posibil ca pe vililuri muzica să fie totuși într-un format chiar mai complex chiar decât pe Digital High Fidelity?

Oare să fie posibil ca discurile de vinil chiar să aibă o fidelitate acustică MULT MAI MARE decât CD-urlie?

OARE?

Tu ce zici?