Despre prejudecăți și ipocrizie

Ieri am trăit o experiență foarte interesantă. Am studiat de aproape, calm și liniștit, alături de Dani, o familie de animale. Părinții încercau să aducă mâncare unui grup pestriț de pui curioși care priveau eforturile părinților de la o oarecare distanță. Bine, cel mai mult am studiat puii, că erau mai drăgălași.

Dani, foarte curioasă din fire a stat alături de mine, tăcută și răbdătoare. Chicoteam amândoi la vederea puilor, dar cât mai reținut, să nu-i speriem. Și Laura a fost curioasă, dar nerăbdătoare cum era vorbea tare și se mișca brusc. Până la urmă s-a plictisit și a plecat. Într-un fel, era o paralelă bizară cu lumea oamenilor. Un grup de pui neajutorat care depindea de efortul părinților. Părinți care depuneau un efort serios și se expuneau unor riscuri mortale pentru puii lor. Un adevăr universal și înduioșător. Surprinzător însă, trecătorii curioși de preocuparea noastră nu erau de aceeași părere.

Unii au înjurat la vederea puilor. Alții au sugerat să omorâm părinții lor cu pietre. Atitudinea generală a fost una de scârbă și respingere.

Pentru că, vezi tu, noi studiam o familie de șobolani. Creaturi superb adaptate mediului urban, capabile să coexiste oriunde alături de oameni. Sigur, nu vreau să spun că nu reprezintă riscuri de sănătate, la fel ca orice parazit al orașelor. Dar dincolo de prejudecăți și de scârba educată, sunt totuși niște creaturi demne de admirație… atâta timp cât nu intră peste tine în casă. Sunt agile, curioase, inteligente și extrem de perseverente. Sunt niște superbe mașinării de supraviețuire.

Am fost mândru de fetele mele. Ambele au fost capabile să treacă peste prejudecăți și să vadă frumusețea momentului. Niciuna nu a simțit nevoia să ridice o piatră. La fel ca în cazul păianjenilor, a bufnițelor sau a ciorilor, am putut admira un animal în mediul lui natural. Și am fost cu toții liberi de ipocrizia că unele animale sunt cumva mai nobile decât altele.

Rațiunea învinge prejudecățile întotdeauna 🙂

Lupul negru și lupul alb

Un bătrân Cherokee stătea cu nepotul lui lângă foc. Îi povestea despre viață.

– Sunt doi lupi în pieptul meu, șopti bătrânul.

Copilul deschise ochii mari, speriat, privindu-și bunicul.

– Iar între ei se dă o luptă teribilă, continuă bunicul. Unul este rău – el este furia, invidia, răutatea, durerea, regretul, lăcomia, aroganța, autocompătimirea, vinovăția, ura, inferioritatea, minciunile, mândria, superioritatea și egoismul. Celălalt este bun – el este bucuria, pacea, iubirea, speranța, liniștea interioară, modestia, bunătatea, empatia, generozitatea, adevărul, compasiunea și încrederea. Aceeași luptă se dă și în tine și în fiecare om.

Nepotul se gândi o vreme, după care îl întrebă pe bunic:

– Și care din lupi va câștiga?
– Cel pe care îl vei hrăni, răspunse bunicul.

Povestea este tradusă de aici.

Wolf-and-Moon-Cool-HD-Wallpapers[1]

Ce am învățat din povestea cu Norvegia

Am citit mult în ultimele zile despre cazurile din Norvegia în care statul intervine pentru a lua copii din familii considerate abuzive. Apoi am dat peste o ceartă online.

Întâi am citit articolul ăsta al lui Zoso, care argumenta că este o diferență între o scatoalcă și o bătaie, și care era răspuns la articolul ăsta al Simonei Tache care argumenta că violența este inacceptabilă. Ce m-a deranjat extrem de tare în articolul Simonei a fost atitudinea arogantă. Mi-a adus aminte de toate sfaturile despre cum să crești un copil primite de la… alți copii. Adică de la oameni fără experiență.

Apoi am dat de un alt articol de pe Republica, o traducere a unui text scris de un norvegian care explică modul în care societatea norvegiană a ajuns să renunțe la violență. L-am citit încet și l-am digerat îndelung iar concluziile au luat ceva să se sedimenteze. Și cum s-au sedimentat…

În esență, de peste 100 de ani societatea norvegiană a renunțat la corecțiile fizice. Generații după generații, copiii au fost crescuți fără spectrul bătăii. Lucrul care m-a marcat în toată povestea a fost discuția dintre părinte și copil în care acestuia i se explica un lucru elementar:

Ai dreptul să fi supărat și furios. Dar atunci când ești, nimeni nu își dorește să fie în preajma ta. Du-te în altă cameră, liniștește-te și discutăm când te calmezi.

 

Lucrul ăsta are două consecințe importante. În primul rând, copilul înțelege că furia și frustrarea sunt legitime. Sunt trăiri umane universal valabile și nu sunt subiect de rușine. În al doilea rând copilul are șansa de a învăța cum să gestioneze aceste trăiri dureroase. Va învăța modalități de a se liniști. Iar un copil crescut în acest stil va avea capacitatea de a-și păstra calmul și de a trata în mod pașnic cu situațiile frustrante. Este un fel de opus al unui cerc vicios. Un cerc virtuos adică.

Dar să luăm situația inversă. În fața unui comportament nepotrivit al unui copil, provenit din frustrare, răspunsul este agresiunea adultului, fizică sau verbală. Într-un fel sau altul, adultul impune liniștea și ordinea folosind argumentul forței superioare. Copilul nu învață cum să-și gestioneze furia, ci doar și-o reprimă de frica pedepsei. Iar când copilul va deveni la rândul lui adult, frustrat fiind de răbufnirile unui copil și incapabil să-și gestioneze furia, va aplica asupra copilului lecția învățată precoce, în primele etape de formare. Iar totul degenerează într-un cerc vicios al violenței generalizate în societate. Adulții față de copii, adulții față de animale, adulții față de adulți, comunități între ele și tot așa.

Într-un fel întortocheat dar mai ușor de înțeles, povestea lui Bill Burr și a câinelui lui exemplifică perfect cercul vicios. Așa cum un stăpân isteric generează un câine isteric, un părinte isteric generează un copil isteric. Răbufnirile de furie din ce în ce mai rele ale copilului sunt doar o oglindă a atitudinii părintelui.

Cumva Norvegia și alte țări nordice au reușit să rupă cercul vicios. România se zbate etern într-un ciclu al violenței. Cea verbală curge pe canalele media, cea fizică este zilnic pe stradă. Claxoane furioase, bătăi în trafic și între vecini furioși. Pentru că suntem un popor imatur afectiv care nu știe să-și gestioneze furia. Părinți furioși își bat copiii care devin la rândul lor adulți furioși care își bat copiii, care…

Și acum întrebarea cu adevărat grea: avem cum să rupem cercul vicios? Răspunsul este extrem de dificil. Trăim într-o țară în care problemele emoționale sunt considerate tabu. E ok să te duci la doctor cu orice fel de problemă, mai puțin cele din sfera mentală. Depresia, stress-ul sau anxietatea sunt considerate de majoritatea niște mofturi, iar a cere ajutor pentru ele este o rușine. ”Ce, ești nebun?”

În primul rând trebuie să ne schimbăm această atitudine. Adulții trebuie să-și caute și să-și găsească liniștea interioară, să se elibereze de demonii copilăriei acolo unde aceasta a fost traumatizantă.

În al doilea rând, asigurarea medicală ar trebui să includă și consilierea psihologică. Pentru că da, acum nu este suportată. Orice consiliere se plătește din buzunar. Uneori este scumpă, alteori nu. Dar pe termen lung poate fi greu de suportat financiar.

În al treilea rând, copiii dificili – cei care o cer adică – pot beneficia și ei de ajutorul consilierii psihologice. Dar va fi obligatorie cooperarea adulților în această problemă. Un copil dificil este fie rezultatul unei situații familiale complicate, fie al unor afecțiuni medicale. Fără înlăturarea cauzelor de către adulți, copilul nu se poate redresa. Nu poți avea pretenția că l-ai lăsat la psiholog, e treaba psihologului să îl repare.

În al patrulea rând, atitudinea socială pe acest subiect trebuie să se schimbe. Violența trebuie respinsă blând dar ferm, cu toate ajutoarele de rigoare pentru cei care o practică. Iar asta trebuie să se regăsească în schimbări legislative și în intervenția statului.

Schimbarea trebuie să vină însă gradual și cu grijă. De-abia după câteva zile de gândire mi-am dat seama de ce mi-a displăcut postarea Simonei. În locul unui ton calm și conciliant, articolul ei este scris cu ceea ce eu, cel puțin, am priceput ca fiind aroganță și ironie. Este poate cea mai nefericită alegere, pentru că determină pe cel care nu este de acord cu tine să nu te mai asculte deloc.

Rezolvarea problemei stă în educație, înțelegere și suport, mai puțin în ostracizare și marginalizare, doar în cazurile în care altfel nu se poate. Toți oamenii din lume își doresc în esență ceva cât se poate de simplu: respect, iubire și înțelegere.

În tot eșafodajul ăsta logic, un răuvoitor ar putea veni încercând să dărâme construcția cu un argument cinic: lumea e plină de violență și poate e mai bine ca toți oamenii să fie pregătiți pentru ea. Argumentul este însă foarte superficial. Da, în esență lumea pare violentă. Dar asta doar pentru că suntem sclavii acestei paradigme ancestrale. Dacă studiezi antropologic primatele, vei descoperi aceleași tipare violente ca în rasa umană. Câteva specimene alfa care fac ordine cu pumnul. Nu am evoluat, din păcate, prea mult în acest sens. Dar esența speciei umane rămâne abilitatea de a judeca și de a comunica.

Putem să trecem peste istoria ancestrală. Putem rupe lanțul violenței și putem depăși natura pur instinctuală, așa cum am făcut-o cu medicina, tehnologia, chimia și fizica. Norvegia ne-a dovedit zilele astea că se poate.

Și pentru asta le sunt recunoscător. Am înțeles și rațional și emoțional. Mulțumesc, Norvegia.

Cum ar fi dacă…

Mă gândeam zilele trecute la scenarii utopice. Visam cu ochii deschiși adică. Mă gândeam la eterna problemă a traficului și a locurilor de parcare. Și mi-a venit o idee cât se poate de interesantă. Cum ar fi dacă…

Să presupunem că în fiecare oraș există o flotă de mașini autonome, de 1, 2, 4 sau mai multe locuri. Mașini care pot avea parcări amenajate subterane și care să stea ascunse permanent acolo când nu sunt utilizate. Iar parcările să nu fie proprietatea nimănui. Adică a municipalității. Parcările să fie conectate la panourile fotovoltaice de pe toate clădirile din jur, prin care să încarce mașinile aflate în așteptare, pe principiul first in, first out. Să existe câteva companii – gen 5-10 per oraș, care să le dețină și să le administreze din punct de vedere tehnic. Iar clienții, asemeni abonaților la servicii de gen telefonie mobilă, să cumpere abonamente la dreptul de utilizare a lor, diferențiate pe niveluri de prioritate la preluare, timpi de așteptare maximi garantați, limită de km peste care plătești. Dar n-am terminat.

Ziceam, mașini mici, de gen pleci de-acasă singur, chemi o mașină de pe telefonul mobil și îți vine una de o persoană, mică, eficientă și suplă în trafic. Pleci cu toată familia, vine una mai mare care să acomodeze numărul de pasageri. Ai bagaje? Ori vine una mare, ori una mică și încă una de marfă care se ține după tine până la destinație. Simplu, nu? Și cum nu toată lumea folosește mașina simultan, rezultă că o singură mașină ar putea deservi zilnic zeci dacă nu sute de oameni. Corect?

Avantajul este că într-un trafic complet automatizat, nu este nevoie de semafoare. Deci ambuteiajele nu prea mai au de ce să se producă. Zeci de mașini pot trece simultan printr-o intersecție fără să se lovească, trebuie doar să le coordonezi traiectoria și viteza de deplasare. Scoate factorul uman din ecuație și vei scoate nervii, șmecheria și altele de genul ăsta. Ai putea chiar include în abonamentele de trafic niveluri de prioritate. Dacă mă dau banii afară din casă, pot cumpăra de exemplu o prioritate premium, pe care o au din principiu salvările și mașinile de pompieri, de exemplu.

Dar se poate și mai bine. Putem folosi o flotă de mașini autonome mici și harnice chiar mai eficient? Da. Să presupunem că fiecare flotă deservește în principal un cartier. Sigur, le poți folosi de gen merg de la A la B. Dar dacă în loc de asta le folosești local, pentru a te duce de la A până la cea mai apropiată stație de metrou să zicem? Faci cinci minute până acolo, te debarcă rapid direct în stație, iei metroul până la stația de destinație, între cartiere de exemplu, și de acolo te preia o altă mașină autonomă care te depune la destinație, la B. Avantajul este că mașinile ar zumzăi pe o arie mult mai mică de acoperire, complexitatea traficului ar fi considerabil scăzută iar tranzitul automat între nodurile mari ar fi foarte rapid și secvențial. Gen USB sau fibră optică, dacă vrei. Iar metrourile, subterane sau supraterane ar putea curge mai repede sau mai încet, tot automat, în funcție de încărcarea pe fiecare linie.

Ce am obține în schimb? În primul rând tot proiectul ar putea fi ecologic sănătos. În locul unei mașini care deservește 1-2 oameni, merge între 30 de minute și o oră pe zi, în rest ocupând spațiu de parcare undeva absolut inutil, am avea o mașină care deservește zeci de oameni și ocupă un singur loc de parcare, de preferat în subteran. Asta ar însemna trotuare libere. Sau și mai bine, mult mai puține trotuare și mult mai multe spații verzi. Mai multă răcoare vara și aer considerabil mai curat. Sănătate pentru minte și pentru corp, adică. Iar infrastructura existentă ar face față cu brio la volume de trafic considerabil mai mari.

Partea cea mai interesantă este că mai toate tehnologiile necesare există deja sau sunt cât se poate de aproape. Mașinile automate sunt chiar după colț, localizarea prin GPS există, sisteme de gen UBER permit o gestionare rapidă și eficientă a clienților, mașinile electrice au dovedit că sunt o soluție viabilă, știm deja cum să oferim infrastructură ca servicii. Nu ne oprește decât limita de viziune. Și interesele unor companii care tranzacționează miliarde de dolari în petrol.

Pentru o utopie, tot șirul ăsta de idei mi-a creat o senzație destul de caldă. Poate datorită faptului că este cât se poate de realizabilă.

O faptă bună de sărbători

Am fost azi într-un magazin. Nu spun care, să nu bag pe cineva în belele de sărbători. Stăteam de vorbă cu asistentul de vânzări când am văzut peste umărul lui ceva interesant. I-am spus doar atât: ”Fiio X1”. A zâmbit și a înțeles instantaneu la ce mă refeream. Am povestit puțin, îl avea de doar câteva zile. Avea și niște căști Sennheiser. I-am povestit că eu al am de un an mâine poimâine și că sunt super încântat de el. I-am povestit cum este să asculți muzică din aia FLAC cu sampling rate mult peste CD. S-a uitat cu scântei în ochi la mine și m-a întrebat unde o poate găsi și el.

Așa că m-am dus până la la mașină și am luat Fiio-ul meu. I-am dat cardul până am terminat ce treabă aveam prin magazin să-și copieze ce aveam eu interesant pe acolo. De-asta nu zic unde s-a întâmplat povestea, să nu bag omul în belele 🙂

Piraterie sau nu, m-am bucurat că am putut să fac un gest frumos pentru un om care chiar l-a apreciat.

Despre compresie audio. Vizual.

Făceam acum șase zile o comparație între niște FLAC-uri în funcție de sursa de proveniență a sunetului. Între timp m-am mai jucat un pic cu Spek pentru a mă lămuri pentru mine despre diferențele dintre formatele de compresie audio. Am folosit pentru asta un FLAC sursă pe care l-am comprimat în mai multe variante de formate / bitrate folosind Xvid4PSP pentru a vedea vizual diferențele.

* DISCLAYMER: analiza se bazează strict pe diferențele vizuale între fișiere. Nu am testat la nivel de audiție, oricum aș fi fost extrem de subiectiv. Pot exista probleme de codare care să fi afectat calitatea fișierelor de test. Din câte știu, am respectat procedura pe care am gândit-o, dar nu exclud posibilitatea unor erori.

Să începem, atunci.

Fișierul sursă arăta așa:baseline

 

MP3 CBR

128kbpsCBR 128.mp3

192 kbpsCBR 192.mp3

256 kbpsCBR 256.mp3

320 kbps
CBR 320.mp3

Observații: progresând de la 128kbps spre 320kbps, MP3 face un cut-off al frecvențelor înalte din ce în ce mai sus, de la 16kHz până la 20kHz. Totuși, rămâne mult departe de cei 45 kHz pe care îi utilizează FLAC-ul.

MP3-CBR-Comparison

MP3 VBR

Aici recunosc, am făcut un singur test: VBR maximum quality vs MP3 320 kbps vs FLAC.

VBR 0 XHQ.mp3

În mod surprinzător, MP3 VBR highest quality obține rezultate mai bune decât CBR highest quality.
VBR-vs-CBR

AAC CBR

Aici problema se complică puțin. Pentru fiecare bitrate există două metode de compresie, LC și HE.

AAC 128 kbps HECBR 128 HE.aac

AAC 128 kbps LCCBR 128 LC.aac

AAC 256 kbps HECBR 256 HE.aac

AAC 256 kbps LCCBR 256 LC.aac

AAC 368kbps HE
CBR 368 HE.aac

AAC 384 kbps LC

CBR 384 LC.aac

AAC 792 kbps LC
CBR 792 LC.aac

Observații: Cu toate că teoretic AAC suportă sampling rate la nivelul FLAC-ului original, AAC-urile codate în mod LC nu depășesc 17 kHz, oricât de sus am mers cu bitrate-ul. Cele codate în mod HE însă, s-au distanțat net la gama de frecvențe. Sunt încă departe de FLAC, dar acoperă cel mai bine spectrul original. Alt lucru demn de observat este că de la 256 kbps în sus diferența este foarte greu de sesizat. (Am verificat încă odată, codarea cu 128 kbps a produs un fișier de 133 kbps)

AAC-VBR-HE

AAC VBR

Din nou, pentru fiecare mod există două metode de compresie, LC și HE.

AAC VBR maximum quality HEVBR 5 HE.aac

AAC VBR maximum quality LCVBR 5 LC.aac

Observații: Aici cele două modalități de compresie se apropie cel mai mult de original. În mod surprinzător, codarea LC este mai bună decât cea HE. Nu am nici o explicație pentru liniștea adăugată de encoder la sfârșitul fiecărei melodii.

Și în cele din urmă, comparația intre ce are fiecare format mai bun de oferit:

AAC VBR LC vs MP3 VBR și FLACComparatie-finala

Concluzii finale: not to beat a dead horse, dar MP3 este evident un format bătrân și depășit. Nu are nimic de-a face cu segmentul audiofil decât dacă îl folosești pentru CD rip la VBR maximum quality. Dar dacă tot o faci, FLAC este alegerea mai bună oricum. AAC VBR LC pare a fi alegerea dacă te preocupă spațiul de stocare. În afară de astea, FLAC (sau orice alt format loosless) este singura opțiune reală pentru audiofili.

Despre fidelitate acustică. Vizual.

Am avut în ultima vreme ocazia să mă discut cu anumite persoane pe tema fidelității acustice. Bine, când zic unele persoane, mă refer la una singură, dar vehementă și foarte plină de idei fixe. O persoană, IT-ist de meserie, cu facultate de automatică, cu care acum mulți ani aveam discuția ”Hai frate, Mac-urile sunt doar un calculator. Au hard, memorie și placă video. OS X ar putea să ruleze foarte bine și pe x86 dacă ar vrea Jobs, trebuie doar compilat pe procesorul țintă”. Răspunsul a fost atunci că sunt eu un prost și nu înțeleg. După care, câțiva ani mai târziu a ținut Steve Jobs o conferință de presă ca să-i arate amicului că e prost el. Mulțumesc Steve!

Revenind la discuție, amicul zicea despre sursele de sunet că tot ce e mai mult de CD este irelevant. Că urechea umană nu poate să audă mai mult de 20-20.000 Hz, oricum. Că vinilul e o păcăleală pentru naivi. Ei bine, dragă geniu al Carpaților, îmi face plăcere să-ți demonstrez clar, cât de vizual se poate, că bați câmpii și habar n-ai despre ce vorbești.

Așa că hai s-o luăm așa. Datele problemei: muzică în format FLAC, extrasă din mai multe surse, analizată cu ajutorul lui Spek, un Acoustic Spectrum Analyser. Avantajul lui este că citește nativ cam orice format audio prin intermediul engine-ului ffmpeg încorporat. Adică analizează direct sursa, fără să riște distorsiuni prin convertire.

Să analizăm deci, niște melodii în funcție de sursa de proveniență:

Muzică de pe CD

 

Adele – Hello

Adele - Hello.flac

 

Chemical Brothers – Do It Again

Chemical Brothers - Do It Again.flac

Goldfrapp – Strict Machine (We Are Glitter Mix).flac

Goldfrapp - Strict Machine (We Are Glitter Mix).flac

Ce observăm la CD: spectrul audio urcă mână la 22kHz. Majoritatea melodiilor arată clar că în jur de 22Khz este un cut-off. Cu alte cuvinte ar fi nevoie de mai mult pentru a reda cu fidelitate materialul. Oare fișierele de rezoluție mai mare confirmă?

Muzică din surse Digital High Fidelity

 

Daft Punk – Get Lucky

Daft Punk - Get Lucky.flac

Frank Sinatra – Jingle Bells

Frank Sinatra - Jingle Bells.flac

Pink Floyd – Endless River

Pink Floyd - Endless River.flac

Ce observăm la Digital High Fidelity: Aparent da. CD-ul face un cut-off destul de brutal al unor bucăți semnificative din spectrul acustic. Muzica în acest format urcă mult mai sus în spectrul audio, chiar până la 45 kHz. Oare de ce? Este doar un moft? Frecvențe inutile și inaudibile?

Vinyl Rip

Daft Punk – Get Lucky Vinyl

Daft Punk - Get Lucky Vinyl.flac

Cea mai interesantă comparație. La Digital High Fidelity avem Daft Punk – Get Lucky, versiunea de pe Deluxe Box Set (stick-urile USB incluse în pachet). Aici avem un Vinyl Rip tras de pe discuri. Fix aceeași melodie. Numai că de data asta anumite porțiuni urcă până spre 48kHz. Oare să fie posibil ca pe vililuri muzica să fie totuși într-un format chiar mai complex chiar decât pe Digital High Fidelity?

Oare să fie posibil ca discurile de vinil chiar să aibă o fidelitate acustică MULT MAI MARE decât CD-urlie?

OARE?

Tu ce zici?

Felicitări Poliția Română! Mulțumesc Waze :)

Știu, de obicei titlurile postărilor mele sunt la bășcălie. De data asta însă, fatalitate, titlul este cât se poate de pe bune.

După cum cel mai probabil știți, lucrările de la metrou au dat de o problemă pe la Eroilor. În consecință, traficul este închis iar circulația din Drumul Taberei, și așa extrem de dificilă, are extrem de mult de suferit. Inițial am vrut să plec de acasă cu transportul în comun. Oricât de congestionat ar fi Drumul Taberei, 41 circulă ceas.

Dar imediat ce m-am suit la volan am dat drumul, ca de obicei, la Waze. Am studiat ruta înainte să plec, recomandarea era prin Crângași, prin pasajul Lujerului, nu pe lângă, iar estimarea de timp până la Piața Victoriei era de 26 de minute. De DOAR 26 de minute. Așa că am plecat la drum.

La intrarea în pasaj m-am crispat nițel. În condițiile de trafic obișnuite petreci 5-10 minute doar în subteran. Și totuși era foarte liber, coloana începea de-abia la ieșire. Și tot acolo am primit primul raport: ”Police reported ahead”. La ieșirea din pasaj un polițist în intersecție. Acolo unde toți nesimțiții ce vin dinspre Lacul Morii întorc neregulamentar (au semn de obligatoriu înainte) și blochează intersecția. În concluzie, nimeni nu întorcea, cu toate că polițistul nu dirija activ intersecția. Uneori îi oprea pe cei care veneau de pe Uverturii. Traficul din intersecție, în schimb, curgea foarte lin în lipsa nesimțiților.

La următoarea intersecție, la Orșova, alt polițist în dreptul stopului de la trecerea de pietoni. Oprea traficul strict cât era nevoie să treacă pietonii, apoi dădea drumul la mașini. Și mai sus, la intersecția cu Splaiul Independenței, alt echipaj de poliție. Dincolo de Crângași încă unul care dădea drumul la mașini prelungind verdele.

Așa se face că de ajuns la serviciu am ajuns nu în 26 de minute și în 24. Pe parcurs Waze a revizuit estimarea.

Merită subliniate câteva lucruri cu această ocazie. În primul rând, confruntată cu o situație de criză, Poliția Română și-a făcut datoria. Cândva în timpul weekend-ului trebuie să fi fost un comitet de acțiune care a pus cap la cap o strategie de fluidizare a traficului. Îi felicit pentru asta și mi-aș dori să se păstreze atitudinea până la repararea problemei de la Eroilor. Rămâne de văzut cum va fi pe termen lung.

În al doilea rând, este uimitor și evident ce se întâmplă în trafic atunci când șoferii sunt civilizați. Mult din blocajele din București se datorează șmecherașilor.

Iar în al treilea rând, tehnologia își dovedește încă o dată puterea de a îmbunătăți viața oamenilor. Sateliții GPS, internetul mobil și software-ul bine gândit și-au dat mâna într-o combinație fericită pentru a oferi rezultate admirabile.

Te-am înșelat cu alta…

Vineri am păcătuit. Pentru prima dată în mai bine de 7 ani am făcut poze cu altă cameră. Pentax-ul meu este în service după ce a luat o trântă din vina mea, iar Laura avea serbarea de Crăciun. Așa că am apelat la rude și la prieteni. Am luat un Canon 60D cu tot cu bliț de la fratele meu și un obiectiv Canon 24-105 seria L de la amicul Dragoș. În geanta camerei mai erau un 50mm F1.8 și un Sigma 10-20mm. M-am jucat cu toate nițel, să-mi fac mâna.

ZFRONT[1]

Canon_0344B002AA_24_105mm_f_4L_IS_USM_397662[1]

În primul rând m-a surprins foarte plăcut obiectivul Sigma. Plaja 10-20mm este absolut ideală pentru fotografii în casă. De la distanță de 2-3 metri, poți face fotografii în care un om așezat pe canapea să intre cu totul. Iar scos pe geam, unghiul de acoperire mi-a dat de înțeles că pentru fotografia de peisaj sau arhitectură ar fi de asemenea ideal. O, unde erai tu oare când am pozat Calea Lactee acum o lună?

În al doilea rând, bâjbâind cu o cameră nefamiliară, mi-am dat seama totuși de utilitatea butoanelor dedicate. Deși, sincer vorbind, câștigul se măsoară în 1-2 secunde maxim. Mi-a plăcut sistemul de focalizare, deși am trecut rapid pe focalizarea pe punctul central. Camera mi s-a părut considerabil mai mare și mai grea decât K-x-ul meu.

Apoi am pus 24-105 L-ul pe cameră și am făcut niște teste. Nu pot decât să spun ”uimitor”. Toate testele cu el și cu blitz-ul pe cameră au fost extrem de consistente ca rezultat. Pe Pentax, ce e drept, rezultatele au o ușoară inconsistență, corectabilă în PhotoShop. Per total, pozele cu Canon au un are distinct față de Pentax. Nu mai bun sau mai rău, dar diferit.

Apoi a venit serbarea. Am făcut cam 270 de fotografii la ISO 320. Am mers pe manual, cu diafragma 7.11 și 1/125 timp de expunere. Nu știam exact unde este sweetspot-ul obiectivului, dar din ce testasem la 7.1 era foarte sharp. De expunerea corectă s-a ocupat blitz-ul. Camera s-a descurcat admirabil iar fotografiile au fost foarte bine expuse. Am făcut câteva în rafală, focalizarea a mers rapid și sigur. Mai rapid și mai sigur ca la Pentax. Pe la ultimele cadre acumulatorii din blitz au cam început să obosească, așa că a trebuit să fiu ceva mai grijuliu la declanșări, să aleg mai atent momentul. Spre final, dura cam 5-6 secunde reîncărcarea. Și băgasem niște Eneloop 2000mAh pe la 90% încărcare. Acasă am luat pozele la mână. Nimic de reproșat. Am tras RAW+Jpeg ca să am loc de manevră.

Concluziile le trag de-abia acum. 60D are în plus față de K-x 6 megapixeli, care se simt. La ISO scăzut, calitatea foto e echivalentă, dar 60D scoate mai mulți pixeli. La ISO înalt însă, Pentax K-x iese în față. Canon are opțiuni de sticlă mai multe și mai bune. Pentax mai puține și destul de scumpe. Nu că cele de la Canon ar fi ieftine… La focalizare Canon stă mai bine, K-x e leneș și se simte. Dar uneori poți să-l păcălești.

Așa că m-am gândit: l-aș da pe K-x-ul meu pe un Canon sau Nikon? Deocamdată nu. Diferența nu este suficient de mare. Pentru a simți o diferență majoră, ar trebui să investesc câteva mii de euro bune, în calitate de amator. Ceea ce nu merită. Așa că da, mi-e dor de Pentax-ul meu. De-abia aștept să se întoarcă din service. Dar experiența cu Canon a fost interesantă 🙂

Ți-am povestit că acum port lentile de contact?

Sigur că nu, dragă blogule, pentru că n-am mai scris în tine de multă vreme 🙂

Anul ăsta, pe la finalul școlii, am fost cu Dani la oftalmolog. Am aflat că are miopia școlarului. Deocamdată -0,5 la fiecare ochi, rămâne de văzut cum va evolua în timp. Asta este prefața 🙂

Ideea este că umblând prin magazine, m-a prins de braț o tanti mai hotărâtă în inițiativă de vânzări. Am primit gratuit o pereche de lentile de contact, o cutiuță de stocare, o sticluță de lichid de curățare și o sticluță de lacrimi artificiale. Mi le-am pus acolo, în magazin, și pentru prima dată în 30 de ani (da, de atâta timp port ochelari…) am văzut clar în tot cadrul vizual, aproape 180 de grade. Pentru mine, pasionat de fotografie și video, imagine în general, a fost o experiență impresionantă.

La început mi s-a spus că modelul ăsta, Alcon Air Optics, pot fi purtate 6 zile și nopți, după care curățate, lăsate la hidratat peste noapte și apoi puse înapoi, iar peste o lună schimbate. Mi-am făcut curaj și le-am scos singur acasă, o operațiune mult mai ușor de făcut decât pusul lor. Le-am clătit și le-am lăsat la hidratat. A doua zi m-am chinuit 10 minute să pun lentila în ochiul drept și încă 10 la ochiul stâng. Procedura nu este dificilă dar necesită o experiență care se capătă doar în timp.

Am fost cu ele și la mare, la sfârșit de august. M-am bălăcit cu fetele în mare fără frica de a-mi uda ochelarii. Am făcut chiar și un pic de snorkeling, cu ochii după crabi și scoici. Experiența a fost plăcută. Apoi lentila de pe ochiul stâng a început să se încețoșeze seara. Am pus un pic de lacrimi artificiale și câteva minute a fost bine, apoi s-a încețoșat iarăși. Am curățat-o și am pus-o la hidratat. A doua zi s-a îcețoșat imediat după prânz. Așa se manifestă o lentilă uzată. Le-am aruncat.

Apoi am fost la un control oftalmologic. Simțeam că dioptriile nu erau chiar ok la unul din ochi. Acolo am aflat mai multe lucruri. Cel mai important, oricât ar zice producătorul că poți purta lentilele, nu e niciodată o idee bună să dormi peste noapte cu ele. Ochiul folosește pleoapele ca mecanism natural de curățare. Lentilele de contact, oricât de curate, pot purta pe interior diverse bacterii care, dacă staționează suficient, pot afecta ochiul grav, uneori iremediabil. Așa că regula numărul 1 – în fiecare seară dă-le jos din ochi, curăță-le și dormi cu ochii curați. A doua zi mai clătește-le odată cu soluție și punele înapoi în ochi. Au urmat alte reguli de bun simț: igiena impecabilă a mâinilor la orice operațiune cu ochii, folosirea de prospape care nu lasă scame pe mâini (nu m-am gândit niciodată că asta ar putea fi o problemă), să ai mereu la tine soluție, recipient pentru lentile și o pereche de ochelari, să nu clătești niciodată lentilele cu altceva decât soluția sterilă și dezinfectantă și să nu schimbi niciodată lentilele cu altcineva.

Pe la a doua pereche de lentile ce contact, una din colegele mele de birou, purtătoare de lentile de contact, a venit să mă întrebe dacă am soluția de lentile la mine. O aveam, așa cum îmi recomandase doctorul. Ei îi intrase o scamă sub lentilă și îi iritase teribil ochiul. Apoi a fugit la doctor și a aflat că scama îi zgâriase corneea. Nu ireparabil, dar cu siguranță neplăcut.

O lună mai încolo am pățit și eu ceva similar. Inițial m-a mâncat ochiul și m-am scărpinat nițel la baza nasului. Apoi mâncărimea a continuat și m-am dus la baie să verific în oglindă. Am văzut un ochi roșu și injectat (i-am făcut și o poză dar nu e de pus pe net), ce lăcrima deja abundent. Arăta destul de horror. Așa că am luat soluția și cutiuța și am scos lentilele. Mi-am făcut o programare la doctor dar până să ajung acolo două ore mai târziu, ochiul se liniștise. Am făcut totuși un examen complet, să mă asigur că nu este afectat. Nu era. Cel mai probabil o combinație de praf și posibil o mică reacție alergică. Am fost surprins să aflu pe pielea mea cât de repede se poate irita ochiul…

Morala este că toate regulile date de oftalmolog s-au dovedit de un bun simț desăvârșit. Pot părea o prostie, dar nerespectarea lor te poate costa inclusiv vederea în acel ochi. Pe mine m-a costat până acum o usturime de ochi serioasă după ce nu m-am spălat temeinic pe mâini după un ardei iute. Am mai aflat și că nu toate lentilele sunt create egale. Cele Alcon, pe care le port acum, sunt ceva mai groase iar unii ochi mai sensibili pe tolerează mai greu. Există pe piață și modele de la Bausch & Lomb sau Jhonson & Jhonson care sunt mai subțiri și mai ușor de tolerat. Încerc să obțin niște mostre și de la ei, să văd pe ochiul meu care este diferența.

Există și modele de lentile de contact pentru astigmatism, precum și lentile de contact multifocale (gen ochelarii bifocali ai bunicuței de pe vremuri). Sincer, nu credeam că se poate, dar uite că știința și ingineria sunt mai tari decât imaginația. Esențialul este însă să îți respecți ochii, adică regulile de igienă. Lenea nu are ce căuta aici. Dacă ești comod, fă-ți un bine și rămâi la ochelari.