Archive for Monday 28/02/2011

Copilărie second hand

Monday 28/02/2011

Nu sunt o persoană prea veselă. Nu mă hlizesc permanent și nu găsesc motive de amuzament în tot ce mă înconjoară. Sigur, îmi place să râd la glume inteligente. Nu mă amuză în schimb prostia și formele ei de manifestare. Nu pot să râd la alde Țociu și Palade. Mi se par triști. Și poate de asta, sau din cauza asta, tind să observ lucruri nu tocmai plăcute.

Familia noastră este ecologistă, în limitele raționalului. Sortăm gunoiul și îl ducem periodic la reciclare. Iar într-o casă cu doi copii mici și patru bunici iubitori, avem o resursă inepuizabilă de plastic și hârtie. Ieri, duminică, profitând de timpul liber, am luat trei plase enorme și m-am oprit la unul din punctele de reciclare să le descarc.

Când mă suiam în mașină să plec am observat doi muncitori de la REBU, cu lopețile în brațe, oprindu-se în dreptul benei de plastice. Îi văzusem cu coada ochiului apropiindu-se, deci era rezonabil să presupun că văzuseră în linii mari ultimele lucruri pe care le aruncasem. Unul dintre ei a băgat capul să studieze lucrurile aruncate, după care a împins un braț înăuntru, forțându-se să apuce ceva. Am zăbovit nițel pentru a vedea ce extrag. Din tomberon și-a făcut apariția un castel de plastic ale cărui turle fuseseră rupte dar atârnau în două fire electrice. Îl aruncasem cu câteva secunde înainte. Omul îl întorcea pe toate părțile, studiind stricăciunea. L-am privit nițel, din confortul mașinii cu încălzire. Omul era ușor colorat, dar nu excesiv. Nu părea ”colecționar” de meserie. Nu căutase alte lucruri de posibilă valoare comercială. Alesese doar jucăria. Aproape îi vedeam mental planul de lipire a jucăriei cu un tub de super glue.

Și dacă tot am ajuns acolo, n-am putut să nu merg mai departe cu imaginația. Am văzut un copil așteptând-ul acasă și bucurându-se la o jucărie lipită, recuperată dintre gunoaiele altora. Un copil probabil flămând și înfrigurat, bucurându-se de întoarcerea tatălui lui de la muncă într-o duminică seară. Se poate ceva mai trist de atât?

După cum spuneam, nu sunt o persoană prea veselă…

Mai repede în spațiu decât în București

Friday 25/02/2011

Ieri seară ardeam gazul pe Facebook. Și cum am dat Like la pagina NASA, am văzut anunțul cum că ultima lansare a navetei Discovery urma să fie transmisă live pe internet. Așa că am fost curios să văd prima mea lansare spațială live. Adică secvența urcată ulterior de ei pe Youtube:







Iar după ce am văzut asta, am rămas profund nedumerit. Cum pana mea să faci 9 minute de la sol până pe orbită, iar de acasă până la servici să faci 40 de minute? A se vedea postul de mai jos.


WTF!!!

Drumul spre serviciu

Wednesday 23/02/2011

De patru ori mai repede, cu slalomul printre masini, lucrari si stopuri.

Creep

Wednesday 23/02/2011

De câte ori…

Monday 21/02/2011

… nu ne-am supărat pe părinții noștri? De câte ori nu am simțit că ne sufocă și că trebuie să scăpăm de sub umbra lor?

De câte ori ne-am gândit ce furtună trece prin sufletul lor când ne amputăm din viața lor?

A Mother’s Letter from phos pictures on Vimeo.

Acum că sunt părinte, încep să înțeleg…

Cine cumpără ce?

Sunday 20/02/2011

Mie asta mi se pare o întrebare de bază atunci când vrei să faci o campanie de marketing. De exemplu: cine cumpără televizoare și cauciucuri de mașină? Bărbații, așa că faci o reclamă pentru ei. Bagi o pisi, mai pierzi din haine, adaugi niște tocuri, masculul se prostește regulamentar și decartează banul. Asta e ideea de bază.

Întrebarea a doua: cine cumpără mâncare? Pe mine n-ar putea să mă lase mai rece. Simplul concept de a alege un fel sau altul de carne, fructe sau legume mă irită la culme. Motiv pentru care nu îmi place să mă duc singur la cumpărăturile săptămânale. Dacă m-ai lăsa pe mine să aleg aș alege cu siguranță șaorma sau MC-ul din colț. Sigur, lasă-mă într-un magazin de electronice și pot să petrec ore întregi acolo studiind televizoarele și alte gadgeturi. Chiar și dacă n-am bani să le cumpăr.

Rezultă, de bun simț, că atunci când faci o campanie, te interesează un impact maxim. Sau ROI, cum i se spune. Când vorbim de una la TV, pe mai toate posturile, care te costă o mână și un picior, cu atât mai mult. Motiv pentru care sunt surprins să văd reclame de genul ăsta:

De ce mi se pare o tâmpenie reclama asta? În primul rând, mi se pare adresată mai ales bărbaților. Expresia ”tunate” e pur masculină. Am auzit de mașini tunate, de PC-uri tunate, dar n-am auzit niciodată de farduri sau săndăluțe tunate. Ei bine, bărbații nu cumpără legume congelate. Pe bune! Pentru că bărbații nu prea gătesc. Singura pungă de congelate pe care eu pun mâna e aia cu cartofi pentru prăjit.

Trecând mai departe, bărbații chiar preferă femeile tunate. Dovadă că toate foto modelele, plaiboaiele și pițipoancele mediatice au lucrări de renovare extensive la activ. Sunt prelucrate până-n dinți. La propriu. La naiba, chiar și femeile preferă femeile tunate, dovadă că se înghesuie să vadă ce mai apare prin CanCan-uri și Click-uri. ”Fir-ar a dracu’ de curvă” dar tot și-ar scăpa și ele o injecție cu botox, un colagen, un silicon finuț, o epilare definitivă. Știu, știu, le împinge societatea crudă din spate, nu vor ele.

Până și ideea că un mascul, oricât de metrosexual s-ar vrea el, ar comanda la restaurant o farfurie de verdețuri, mi se pare ușor ridicolă.

Și atunci revin la clasicele întrebări existențiale: cine naiba a propus conceptul reclamei și de ce? Cine a selecționat ideea asta ca fiind mai bună dintre cele oferite? Cine a aprobat bugetul pe reclama asta? Și mai ales, cum de nu s-a găsit nimeni pe tot lanțul să își pună întrebarea simplă ”Cui se adresează reclama asta?”.

Poveste din România

Saturday 19/02/2011

Un smecheraș de pe la Galați trage un tun de 100 de milioane de lei pe la sfârșitul anilor 90. E condamnat prin 2001 la puscarie. Până să-l umfle poliția, amicul dispare. Poliția îl caută cu maxim entuziasm.

Între timp amicul ajunge la Piatra Neamț. Și ca orice urmărit general, se dă la fund. Adică se apucă să realizeze și să prezinte emisiuni TV. Poliția îl caută cu maxim entuziasm.

Anii trec și amicul numără zilele până când i se prescrie pârnaia. E așa de fericit că pleacă la o plimbare cu mașina și o calcă cu ~150 la oră. Prinde un radar care în trage pe dreapta. Scoare un permis de conducere expirat și o copie de buletin mânărită. Polițiștii ridică o sprânceană și îl invită la secție. Acolo se prind cine e individul și îl rețin.

Acuma gluma bună: amicul mai avea o lună și ceva și i se prescria pârnaia.

Buuun, purcedem la secțiunea de întrebări fără răspuns:

1. Cum naiba a trăit amicul atâția ani fără ca angajatorul să plătească un impozit pentru el? Sau angajatorul a plătit dar nimeni de la poliție nu s-a gândit să-l caute la conturi? Sau angajatorul l-a plătit la negru atâția ani și ”organele” nu s-au prins?

2. Cine e naivul care se bazează pe poliția română să soluționeze alte cazuri decât certurile între babe?

3. Cum de n-a reușit amicul să se înțeleagă cu echipajul care l-a prins cu radarul?

4. Cât de prost să fii, să știi că mai ai o luna și un pic și scapi, și să nu stai dracu’ în banca ta, sub plapumă, până TE ȘTII scăpat.

5. Cine e responsabil pentru eficiența poliției care l-a avut pe amicul sub nas ani de zile dar  nu s-a rins? Ok, asta e retorică, știu că nimeni nu e responsabil.

“Coşmarul tinerilor arabi – scumpele mirese virgine”

Friday 18/02/2011

Zice un articol din presa scrisa/online.

Personal, mi se pare una din cele mai trase de păr povești ever. Fără a avea pretenția de prea mare imparțialitate culturală, pe scurt, în cele ce urmează, argumentația mea.

1. Adică toți părinții de fete de la Arabia sunt cu bani și își permit să își selecționeze atent ginerele. Nu zău? Pe la ei nu sunt muritori de foame? Nu sunt gunoieri/lachei/pupincuriști de meserie? Sau insinuarea e că ai lor sunt cu pretenții iar ai noștri nu…

2. Aceeași părinți care au fete, în nici un caz n-au băieți. Adică distribuția demografică e așa: bogații fac fete, sărăntocii fac băieți. D-aia Muc Cel Mic n-are bani de curmale și brățări să-i vrăjească pe părinți. Adăugați apă clocotită, amestecați din când în când și gata criza demografică.

3. Daca n-ar fi mai toți tinerii arabi niște misogini jegoși (scuzați cuvântul misogini*), s-ar buluci femeile din alte țări să-i ia de bărbați. În schimb, majoritatea femeilor care știu ce e un arab, fug de ei ca de dracu’. Care nu știu, află repede și regretă că n-au știut. Iar proastele nu înțeleg nici după aia și se întreabă periodic de ce mănâncă bătaie.

4. Prostia nu e nici o dată o explicație validă. Adică ok, avem obiceiuri ridicole fără nici o legătură cu realitatea? Ce facem, le schimbăm. Nuuu… Le respectăm cu sfințenie**. Păi da’ rămân neînsurat. Și? Și nu pot să mă văd mai mult de trei luni cu una? Păi și? Ăăăăă… Viața e greu, frate!

5. Cel mai important dintre toate. El trece prin circul ăsta. I se dă cu tifla că nu corespunde. Ori rămâne neînsurat și e vai de cămila lui, ori își găsește una. Devine tată și ce face***? Își aduce aminte de aberația prin care a trecut? Nu! Așa a fost la mine, așa să fie și la alții! Citisem/auzisem undeva, nu mai știu unde, că prostia înseamnă a repeta sistematic o acțiune în speranța că a N+1-a oara va da un alt rezultat.

*Vorbesc dintr-o experiență proprie cu mai multe specimene arabe care se vroiau crema societății lor ca educație și cultură.
**Mă îndoiesc sincer că e cazul.
***Dacă face copil cu o femeie. Dacă îl face cu cămila e prea faimos ca să îi mai pese.

Dacă nu-l resetezi manual…

Friday 18/02/2011

…cu ciocănelul, pățești chestii din astea:

Nu dau…

Tuesday 15/02/2011

…din principiu bani la cerșetori. Cei mai mulți sunt creaturi leneșe și/sau mincinoase. Sau mai rău, exploatate de alții. Deci banii pe care i-aș da ar fi transformați în bătaie de joc. Și când îmi miroase ceva putred, îmi dispare orice instinct caritabil.

Ultima dată când am simțit impulsul asta era iarnă. Parcasem la Marriott și un aurolac sprijinea un gard pe acolo. Era un frig de crăpau pietrele. Mă gândeam că o să sară pe mașina mea foarte nouă pe atunci și o să mă tapeze de bani. N-a făcut-o. Mi-am zis că dacă la întoarcere o să mă lase în continuare în pace, îi dau 5 lei. Și n-a sărit pe mine. Aveam banii pregătiți în buzunar. Am venit de la ușa mașinii la el și i-am întins banii. Îmi aduc aminte distinct toată scena. ”Uite, ia-ți ceva de mâncare…”. Aurolacul a sărit indignat, a scos de undeva o brichetă și a dat foc bancnotei. Am făcut stânga împrejur și m-am suit rapid în mașină. Mă și vedeam fugărit de un aurolac nebun. Din spate, înainte să închid ușa, am auzit un ”Ai văzut bă, ce-a făcut aurolacu’ cu banii?”

Și de atunci n-am mai dat nimic.

Astă seară veneam acasă, pe clasica mea combinație de străduțe ce mă scapă de multe stopuri. În dreptul unei intersectii își face veacul un om al străzii. Îl văd de mult timp acolo. Stă pe trotuar, pe spațiul verde din stânga drumului. Nu cere nimic. Nu bate în geam, nu își face cruci și nu sare să curețe farurile sau parbrizul. Se plimbă zgribulit, încet, de-a lungul coloanei de mașini. Se uită cu jenă la mașini, să vadă dacă îi dă cineva ceva. Pentru prima dată de aproape patru ani am simțit din nou nevoia de a duce mâna la portofel. Am scos 2 lei, tot ce aveam la mine, și am deschis geamul. A venit încet, fără să alerge. A întins mâna și a zis doar atât: ”Bogdaproste…”

Închizând geamul mă gândeam la un singur lucru. Pentru cine spusese cuvântul ăsta? Pentru cineva, oricine, din familia mea? Sau pentru el însuși?