Archive for Tuesday 14/08/2012

Viața ca o grădină

Tuesday 14/08/2012

Multe metafore vorbesc despre esența vieții pe care o trăim într-o clipită pe această lume. Explodăm în existență ca niște licurici, ardem cu intensitate o fărâmă de timp și ne stingem ca și cum n-am fi fost. Văzuți de departe suntem mai mici decât un grăunte de nisip, pierduți în valurile unei mări indiferente. Nu rău voitoare, nu binevoitoare. Pur și simplu indiferente referitor la existența noastră.

Una din metaforele mele favorite asupra vieții este o grădină. Cu toții avem căsuța noastră intimă în care cresc visele și speranțele noastre, iar buruienile din exterior încearcă permanent să ne invadeze. Ne petrecem viața îngrijind lucrurile dragi din grădină, cu răbdare și migală. Aducem înăuntru tot ce găsim frumos și ținem departe tot ce considerăm urât și respingător. Dincolo de gard lumea se agită, se schimbă, evoluează. Este o oază privată care rămâne verde și frumoasă atâta timp cât ne îngrijim de ea.

Vin momente însă când grija față de grădină poate să scadă. Alte probleme, aparent mai importante îți distrag atenția și cât timp nu privești înăuntru ciulinii se insinuează. Iar dacă nu ești atent mai multă vreme, pot pune stăpânire cu totul pe grădina ta, omorând tot ce era frumos înăuntru. Și pot veni furtuni care să îți strice grădina, împotriva cărora poți face prea puține pentru a o apăra. Uneori multă muncă poate restabili echilibrul. Alteori singurul lucru pe care poți să-l faci este să înveți și să iei totul de la început.

Atâta timp cât te ocupi de ea, grădina ta va fi vie, sănătoasă și frumoasă, dar numai cu muncă multă și constantă, fără încetare. Iar când grădinarul dispare, natura își va urma cursul. Dacă grădina ta a fost frumoasă și interesantă, poate un alt grădinar o va îngriji sau se va inspira din ea. Dacă nu, încetul cu încetul, ce e în afară o va năpădi și o va acoperi cu totul. În ceva timp nimeni nu va ma ști că acolo a fost ceva frumos sau numele grădinarului care a îngrijit-o.

Unii ar putea spune că viziunea asta asupra lumii este tristă. Personal, cred că este chiar invers. O grădină în care să tragi adânc în piept aer parfumat mi se pare ceva minunat. Eu plănuiesc în grădina mea niște tei înalți care să-și împrăștie în fiecare primăvară mirosul până departe 🙂

Mic ghid de utilizare a FaceBook-ului

Tuesday 07/08/2012

Am observat în ultima vreme că unii oameni nu înțeleg care sunt scopul și modul de utilizare a unei rețele de socializare precum FaceBook. Bine înțeles, fiecare e liber să-l folosească așa cum vrea. Dar un ciocan rămâne un ciocan și dacă nu înțelegi asta îți va fi destul de greu să strângi șuruburi cu el.

Ce este o rețea de socializare?

Este un spațiu virtual în care indivizi se adună laolaltă pentru a comunica și schimba idei. Fiecare cu profilul lui, cu identitatea lui, cu preferințele și cu pasiunile lui. În felul ăsta, o idee bună, o poză frumoasă sau o melodie interesantă pot să ajungă la mai multă lume.

Ce este wall-ul tău de pe FaceBook?

Pe scurt, este casa ta virtuală, pe care te apuci s-o mobilezi și decorezi cum crezi de cuviință. Îți pui un o poză de cover frumoasă, adaugi niște poze cu prieteni, îți pictezi pe pereți. În casa ta virtuală ușa este deschisă pentru prietenii tăi. Pot să intre, să se uite la tablouri, să se aseze comod pe canapea, stați de vorbă, schimbați două vorbe. Nu e mare filozofie. Dar uneori unii musafiri nu mai pleacă, sau trec în vizită prea des. Sau, și mai rău, se apucă să comenteze despre ce văd în mod obsesiv. ”Mie nu-mi place culoarea pereților, iar tablourile alea sunt cam nasoale pentru gustul meu”. Aici deja începem să avem o problemă. Pentru că această casă virtuală este a mea, iar tu ești un musafir, care nu este ținut cu forța. Așa că ar fi frumos să te abții de la comentarii sau de la vizite dacă nu îți place ceea ce vezi. Esențialul este că în casa mea, se aplică regulile mele. Nu vine nimeni încălțat cu bocancii să mă porcăiască la mine în casă. Sigur, la el acasă face ce vrea…

Ce faci cu musafirii nepoftiți?

Din când în când se mai întâmplă ca cineva să abuzeze de casa ta. Unde te întorci dai de el. Comentează tot ce-i pică sub ochi și chiar nu înțelege aluziile că îl așteaptă lumea acasă la el. Aici FaceBook te ajută în mai multe feluri. Cea mai simplă dintre ele se numește Unfriend. Renunți la prietenul buclucaș și, deodată, ușa nu i se mai deschide. Iar dacă te joci la setările de securitate, poate nici măcar să nu te mai vadă că exiști. Casa ta poate fi acoperită de un câmp de forță impenetrabil pentru musafirii nedoriți. Poți merge până acolo la a bloca orice comunicare de la persoanele indezirabile.

Dar dacă mă ofensează casa cuiva?

Există și posibilitatea asta. Unii indivizi te pot deranja prin modul în care își decorează casa. E ca și cum peste drum de casa ta e un palat cu turnulețe iar mirosul de grătar care se ridică din curte îți jignește nările. Poți să încerci varianta de mai sus – Unfriend. Sau, dacă vrei să fii mai diplomat, poți să-i dai ”Unsubscribe from Status Updates”. Sau de la notificările de jocuri. Sau de la orice altceva te deranjează. Persoana rămâne în lista ta de prieteni dar nu îți vor mai apărea postările lui pe stream-ul din homepage. Dacă alegi tu să te duci să-i vizitezi casa, foarte bine. Dacă nu, nu…

Și dacă am comentat ceva iar acum îmi pare rău?

Se întâmplă. Mie, dacă nu-mi place mobila din casa mea, pot să o arunc. Iar musafirii mei care comentează ceva la mine și apoi regretă, au mai multe opțiuni. Pot de exemplu, mai nou, să-și editeze comentariul, să îl completeze ori să șteargă porțiunile cu care cred că au exagerat. În ultimă instanță pot să îl șteargă cu totul. În definitiv este comentariul lui și e pe deplin stăpân pe el. Ideea este că  nimeni nu este obligat să comenteze. Poate să o facă, dar voluntar și în cunoștință de cauză.

Morala întregii povești este că nimeni nu este obligat să intre pe FaceBook sau dacă o face, nu e obligat să tolereze în lista de prieteni persoane care îl deranjează. Fiecare e liber să facă ce vrea cu casa lui și nimeni nu este obligat să i-o viziteze. Iar musafirii neplăcuți pot fi îndepărtați ușor și definitiv 🙂

Poveste cu doi copii

Tuesday 07/08/2012

Ziua bună, cititorule. M-am gândit astăzi să-ți povestesc câte ceva despre interacțiunea care poate exista între doi copii. Vezi tu, eu am crescut într-o casă în care am fost doi băieți la părinți. Și acum, după 34 de ani am propria mea familie în care se regăsesc doi copii. Mă uit la ei și văd o oglindă a lucrurilor care mi s-au întâmplat și mie.

Mă uit la fetele mele. Timp de doi ani jumate, cea mare a fost centrul atenției noastre. Roiam în jurul ei ca doi bezmetici, uimiți de minunăția care creștea în casa noastră. Avea, firește, toată atenția și afecțiunea noastră. Apoi, când s-a născut cea de-a doua fată, prima a început să se simtă neglijată. Mami a trecut foarte repede de la ea la copilul cel nou. În ciuda tuturor eforturilor și celor mai bune intenții, mami nu mai putea să îi ofere același timp. Tati a preluat majoritatea sarcinilor care o priveau, dar a durat ceva până să se obișnuiască. Încetul cu încetul s-a realizat tranziția, dar mami… Mami era acolo și totuși nu mai era acolo. Iar asta doare, oricât n-ai vrea s-o recunoști nici măcar față de tine.

Am fost atenți la fete. Am avut grijă să nu le lăsăm singure, conștienți de dinamica familiilor cu doi copii. De-abia când fetele au mai crescut și cea mică a început să meargă singură, a început adevărata luptă. Jucăriile mele! Patul meu! Scaunul meu! Tu n-ai voie! Ia mâna! DĂ-I DRUMUL! Și apoi scatoalcele. Unele din ele care răsunau atât de tare că mă speriau. Și mușcăturile, îmbrâncelile, piedicile… Dani este picătură leită din mine. Recunosc în ea aproape totul, de la trăsăturile fizice la modul de a gândi și a reacționa. Îi înțelegeam frustrarea, extrem de bine, și încercam să facem tot ce se poate pentru a o minimiză.

Pe de altă parte mă uit la Laura. Pumnii și îmbrâncelile încasate îmi erau extrem de familiare. Când eram mic, eu eram în locul ei. Mi-am încasat porția mea de bătăi. Mai mult de-atât. Îmi aduc aminte extrem de bine de grupul de trei prieteni de aceeași vârstă, frati-miu și încă doi, care mă hărțuiau mai tot timpul în copilărie. Îmi aduc perfect aminte sentimentul de respingere care venea din partea fratelui meu, dar și sentimentul de furie amestecată cu dezamăgire și revoltă care mă inunda de fiecare dată. Nu era corect ce mi se întâmpla. Îmi aduc aminte și de momentele în care părinții îl certau pe fratele meu. Și îmi aduc aminte și de micul sindrom Stockholm care mă cuprindea, când începeam să plâng cerându-le părinților să-l ierte pentru loviturile care încă mă dureau.

Acum, din postura de părinte, înțeleg extrem de bine ambele ipostaze. Dar mă doare de trei ori mai tare. Pentru că simt frustrarea fiecărui copil, în ciuda tuturor eforturilor pe care le fac. Încerc să le explic mereu că nu e bine să se certe și să se lovească, să împartă jucăriile și să învețe să lase de la ele. Cea mare este la limita înțelegerii, cea mică este departe încă și nu am cum să raționez cu ea. Cea mare face tot mai multe eforturi de a fi tolerantă, dar când cea mică se cramponează de câte ceva, cea mare devine din nou frustrată de prichindelul cel mic și egoist. Mă doare însă și amintirea pumnilor încasați, la fel cum mă doare imaginea celor trei băieți cu trei ani mai mari ca mine care se amuzau chinuindu-mă.

Asta este ordinea lucrurilor, corectă sau nu. Realitatea nu se schimbă pentru a ne face pe noi fericiți. În ciuda supărării și amărăciumii, copilăria m-a călit. Am învățat că primul care trebuie să-mi poarte de grijă sunt eu însumi, nu să aștept ceva de la alții. Sper că și pentru Laura va fi la fel. Sper că Dani va avea puterea de a înțelege mai bine atât ce o supără la surioara ei mai mică, cât și ce efect au acțiunile ei. Fac toate eforturile pentru a-i explica lucruri pe care nu le-am înțeles decât acum. Iar ea, o fată foarte isteață, pricepe mai bine decât aș putea spera. Și toate astea pentru că țin minte foarte bine lucrurile care s-au întâmplat în copilăria mea.

Adolescența poate schimba lucrurile, dar nu întotdeauna. Iar gustul amar poate rămâne pentru multă vreme. Uneori pentru totdeauna. Cum fac să le feresc pe fetele mele cu totul de un asemenea final?

Și n-aș fi scris toate astea dacă n-aș fi primit chiar zilele astea un reminder al evenimentelor din copilărie…