Archive for Saturday 29/12/2012

F64 – dezamăgire cu efect întârziat

Saturday 29/12/2012

În afaceri circulă o vorbă isteață: ”Nu mă întreba cum am făcut primul milion”. Isteață vorbă, ce să spun. Haide să îți prezint o aplicare practică a ei.

Acum 5 ani cumpăram de la F64 un încărcător/analizor de acumulatori, Maha MH-C9000 Wizard 1. Produsul este încă în oferta lor. Jucăria este atât de complexă și de capabilă că mai oricine folosește cu adevărat acumulatori are așa ceva acasă. Mai știu 4 oameni minim care l-au achiziționat.

Maha MH-C9000 Wizard 1

Maha MH-C9000 Wizard 1

Dezamăgirea a început însă astăzi. Am lăsat peste noapte un set de acumulatori la încărcat. Sloturile 1, 2 și 4 și-au văzut conștiincios de treabă. Slotul 3 însă… se prefăcea mai mult că încarcă și nu ajusese nici la jumate. 5 minute mai târziu mi-am dat seama că nu era de la setări greșite. Pur și simplu unul din canale era pa.

Așa că m-am gândit să-l desfac. O inspecție vizuală nu strică niciodată. Poate a curs un condensator, poate s-a ars o rezistență, poate e pe ducă o diodă. Cine știe. Cu siguranță nu mă așteptam la ceea ce aveam să găsesc înăuntru… Placa cu electronica este fixată de carcasă cu trei șuruburi. Unul dintre ele, însă…

dezamagire-1

 

Am desfăcut multe electronice la viața mea, dar n-am văzut nici unul care să vină cu un șurub desfăcut din fabrică. Mai sus pe placă însă, alte indicii îmi arătau că am dreptate în presupunerea că ceva nu e în regulă.

dezamagire-2

 

dezamagrire-3

Pentru cei care n-aveți experiență în bricolajele cu electronice, așa arată un produs reparat, însă nu finuț ci brutal, probabil din combinarea mai multor produse defecte. Și de aici vine marea mea dezamăgire. Când am cumpărat jucăria am luat-o de nouă, nu refurbished. Dacă o făceam, nu aveam pretenții. Dar așa, mă simt înșelat. Nu speculez mai departe pe marginea politicii comerciale care a făcut ca acest produs să ajungă la mine. Ține strict de obrazul F64 în această problemă.

În definitiv, important e să faci primul milion, nu?

O să contactez, de amorul artei, magazinul F64 pentru a vedea dacă au o poziție oficială față de situația asta. Legal însă, sunt liberi de orice obligație.

[Update 1] F64 a răspuns sesizării mele cu rugămintea de a duce încărcătorul la ei pentru o expertiză. Am fost pe 7 ianuarie și l-am lăsat în service. Aștept acum o veste de la ei.

[Update 2] Primul răspuns de la service-ul F64 acuză ”4 bobine sunt dezlipite , suportul de prindere surub este rupt, alti suporti sunt fisurati, toate rezultate in urma unor socuri sau a interventiei necalificate” ca fiind cauza defecțiunii. Costul reparației – 70 RON + TVA. Am re-prezentat motivul pentru care l-am dus în service (lipiturile de mai sus) împreună cu un istoric complet al aparatului care exclude orice intervenție. Aștept un nou răspuns.

[Update 3] Văd că, nu știu cum, postul ăsta s-a reactivat în lista de accesări, așa că simt nevoia unei ultime precizări. Am contactat și producătorul încărcătorului, cu întrebarea dacă este posibil ce am găsit eu înăuntru. Răspunsul MAHA a fost că da, este posibil. S-au oferit chiar să-l înlocuiască de undeva din SUA, dacă suport costul de transport și vamă. Adică valoarea încărcătorului cu totul. Așa că am renunțat. Morala poveștii este că da, MAHA a dat-o cu bâta în baltă și da, F64, ca orice magazin obsedat de clientul ăla care vrea să-l fure, a dat cu bâta în baltă față de un client de bună credință. În loc să facă un demers similar prin contactarea partenerului de business, care ar fi putut storna un produs de pe o factură pentru a rezolva problema unui client, a ales să nu facă nimic. Păcat. Părerea mea despre F64 s-a schimbat drastic de atunci și a rămas așa.

Ateii sunt niște păgâni fără dumnezeu

Tuesday 25/12/2012

Am căutat astăzi (25 decembrie) un magazin de atei păcătoși de unde să pot cumpăra un pachet de unt. L-am dibuit după ușa care se deschidea frenetic. Nu eram, se pare, singurul în pană de una alta. Am ochit ce căutam în vitrină, dar cum aveam privirea încețoșată de somn (l-am așteptat aseară până târziu pe moșul să vină) m-am agățat și de un Burn (băutură cu conotații evident satanice). La casă am cerut și untul. Total cumpărături 10,1 lei.

Am scos o hârtie de 10 și cum nu am metale pentru că am superstiții cu umblatul cu metale la mine, i-am zis lui tanti că n-am mărunt. Tanti s-a uitat otrăvit la mine. ”Nenorocitule, vrei să mă tragi în piept de Crăciun!” spunea privirea ei acuzatoare, de patroană care își sacrifică sărbătorile pentru mine. Așa că am mai scos o hârtie de 5 lei din portofel. ”Asta e cea mai măruntă pe care o am”.

Ateea satanică din spatele tejghelei a înșfăcat-o cu o sclipire de adâncă mulțumire în ochi, după care s-a scobit în fundul casei de marcat pentru a-mi da restul. Patru hârtii de 1 leu, o fisă de 50 de bani și patru de 10 bani. Iar ateul nenorocit din partea cealaltă a tejghelei a luat tot măruntul, în ciuda privirii caustice care îl sfredelea între ochi.

Oameni fără dumnezeu…

5 filme pentru Crăciun

Sunday 23/12/2012

Unul din ritualurile mele de Crăciun (da, e pe 25 decembrie dar nu e sărbătoarea aia creștină) este să văd anumite filme care nu au sens decât atunci. Lista și motivele în cele ce urmează.

 

The Nightmare Before Christmas

Halloween nu-mi spune personal nimic. Dar îmi este foarte drag, datorită lui Jack Skellington. Unul dintre cele mai umane personaje ficționale, regele orașului Halloween tânjește după ceva nou, iar când descoperă Christmastown, viața lui se schimbă. Neînțeles de ai lui își caută însă calea spre fericire. Și datorită perseverenței, o găsește. After all, it’s not about the destination, it’s about the journey. De la imagine la coloana sonoră, The Nightmare Before Christmas este o bijuterie de pus în ramă.

How the Grinch Stole Christmas

„Într-un fulg de zăpadă precum cel de pe mâneca ta s-a întâmplat o poveste pe care trebuie s-o vezi ca s-o crezi” zice Sir Anthony Hopkins. O simplă privire asupra notei filmului de pe IMDB arată foarte clar un lucru: lumea e plină de idioți. Grinch, creatura diferită și urâtă din vârful muntelui Fărâmiță urăște crăciunul, pentru că e comercial și lipsit de sens. Iar Cindy Lou Who, o fetiță isteață și curajoasă, frământată de cam aceleași întrebări, înfruntă un oraș întreg și le dă o lecție colectivă. Ce face filmul ăsta să strălucească este însă Jim Carrey. Dezbrăcat de pielea umană și trecut în costumul lui Grich, Jim dezlănțuie tot arsenalul lui de gesturi teatrale dar mai ales un umor extrem de fin. Uneori poate prea fin, lucru care explică nota mică de pe IMDB.

Edward Scissorhands

Un rol făcut pentru Johnny Depp. Un ciudat, închis într-un conac vechi, cu foarfeci în loc de mâini, devine întâi o modă apoi obiectul răutății și urii care zace în oameni banali care locuiesc într-un oraș artificial și plictisitor. Alungat dintre oameni înapoi în conacul lui din vârful dealului, el face în fiecare an un cadou secret ființei dragi lui. Sculpturile lui de gheață aduc zăpada de Crăciun în orașul care altfel n-o cunoscuse niciodată.

Die Hard 2

Oamenii dorm în pijamale cu Super Man, Super Man doarme în pijama cu Chuck Noris, iar Chuck Noris doarme în pijama cu Bruce Willis. Dacă nu vrei să te pui cu cineva de Crăciun, ăla e John McClane. Nu numai că te face strecurătoare – e singurul om care poate să tragă 200 de gloanțe dintr-un încărcător de pistol – dar după aia te ia și la mișto de-ți vine să mori încă o dată, de rușine. Până și Moș Crăciun s-a gândit serios să renunțe la ”Merry Christmas” în favoarea lui ”Yippie-Kai-Yay, Motherfucker!”

It’s a Wonderful Life

Probabil unul din filmele care i-au exasperat pe unii hipsteri până acum, dar un film clasic devenit parte a conștiinței umane, construit în jurul unei povești cu tâlc. Suntem cu toții fire într-o țesătură a umanității. Rupe unul din fire și toată țesătura se poate destrăma. It’s a Wonderful Life este, poate, unul din primele filme care pune problema unui paradox temporal, cu toate că o face prin prismă creștină. George Bailey este un om care și-a sacrificat viața, încetul cu încetul, în serviciul comunității în care trăiește. Iar când în ajunul Crăciunului este cu adevărat prins la ananghie, cuprins de disperare, își pune problema dacă mai bine n-ar fi existat deloc. Pentru mine filmul are și o altă semnificație. James Stewart, actorul principal a semănat izbitor de mult cu bunicul meu. Dar și mai mult, personajul George Bailey seamănă izbitor cu omul care a fost bunicul, cinstit mai presus de toate, iubitor cu familia, fata și nepoții lui, generos cu oamenii din jurul lui. Spre deosebire de George Bailey însă, n-a avut parte de o soție iubitoare ci mai degrabă de un iad personal pe care nu l-am aflat la moartea lui.

Toate filmele astea, pe lângă Home Alone 1 și 2 de care televiziunile nu ne lasă să uităm, îmi aduc aminte e valori umane universal valabile și de semnificația sărbătorilor de iarnă.

Radiografia bărbatului modern

Friday 21/12/2012

Channel flipping pe Youtube, am găsit aseară un australian dubios și aparent drogat – Tim Minchin – care cântă despre tot felul de probleme în felul lui amuzant și zăpăcit. Unul din filmulețe însă, pe lângă că este funny, este radiografia perfectă a bărbatului modern: intenții nobile, elevate, amestecate cu fixații sexuale inevitabile și un pic de copyright infringement. Dacă nu asta e realitatea…

The Hobbit și HFR – impresii la rece

Thursday 20/12/2012

Am avut ocazia să văd luni The Hobbit în HFR în una din sălile VIP de la Cinema City din AFI. M-am abținut de la comentarii pentru că am vrut câteva zile de gândire pe subiectul cu pricina.

the_hobbit_movie-HD

Tehnologia HFR, în esență presupune un număr mai mare de cadre pentru fiecare ochi ceea ce, în teorie, se traduce printr-o imagine mai fluidă și detalii mai multe. Televizoarele moderne fac asta de ceva vreme, dar cu interpolare de cadre, nu cu framerate nativ. În cazul plasmelor Panasonic, cu care am experiență la prima mână, rezultatul este chiar plăcut. Dispare aproape de tot senzația de flicker pe care puteai s-o mai ai la 50 Hz. Iar The Hobbit se vrea deschizătorul de drumuri în ceea privește tehnologia HFR, așa cum Avatar a fost exponentul revoluției 3D.

Și aici este punctul unde teoria se desprinde de practică. Bănuiala mea este că The Hobbit a primit o finanțare masivă din partea grupului care încearcă să împingă tehnologia pe piață. Ca urmare, tehnica de filmare folosită în trilogia Stăpânul inelelor a fost modificată pentru a pune în valoare obiectul finanțării. Spre deosebire de cele trei filme, camera s-a mișcat foarte mult, foarte brusc iar unghiurile de filmare abordate au fost cel puțin excentrice. De nenumărate ori traversarea unui pod era filmată nu din lateral, cum e uzanța cinematografică, ci de sus, un unghi de vederea absolut nenatural pentru spectator. Filmul a fost plin de extravaganțe din astea.

Cu toate că în scenele cu mișcare lentă sau moderată (mult prea puține din păcate) imaginea era într-adevăr mai cursivă, în scenele cu mișcare rapidă, combinația de HFR și tehnica de filmare forțată a reușit să-mi violenteze grav de tot ochii. În majoritate momentelor am simțit distinct că mă dor ochii și am depus eforturi susținute de a urmări acțiunea de pe ecran. Dacă aș avea de ales între HFR și 3D clasic, l-aș alege pe cel clasic oricând. Gândul că HFR îmi va fi băgat pe gât pe viitor cu forța mă sperie în așa hal că nu-mi vine să mai merg la cinematograf. Și eu sunt un individ cu mare toleranță la privit display-uri de toate felurile. Suport fără probleme tehnologia 3D Nvidia sau cea de pe plasmele Panasonict, shutter active și deci teoretic mai obositoare pentru ochi. Știu oameni cu privire mult mai sensibilă decât mine care cred că n-ar putea s-o tolereze deloc.

HFR mi se pare o tehnică artificială și vulgară, cel puțin în implementarea lui The Hobbit. Poate că mai încolo, când se mai maturizează și se adaptează tehnicile de filmare, o să fie tolerabilă și digerabilă. Acum combinația HFR + The Hobbit mi se pare un fail mizerabil. Și nu mă refer la scenariul și actoria implicate în film. Aș avea foarte multe de criticat și acolo, dar știu că am niște pretenții aparte față de spectatorul tipic, așa că mă abțin…

Așa că, în concluzie, dacă te duci la The Hobbit fă-o pe riscul tău. Eu nu m-aș mai duce dar cu siguranță o să-l revăd pe BluRay ca să compar cele două experiențe. Numai să nu-i apuce naiba să pună HFR și pe BluRay…

Plagiatul, bată-l vina…

Tuesday 11/12/2012

Mă uitam zilele trecute la The Birds, al lui Hitchcock (dovadă postul de mai jos). Și mi-am dat seama că lumea e plină de plagiatori.

Unul din filmele mele favorite este Al șaselea simț, regizat de M. Night Shyamalan. Mi-a plăcut întorsătura… violentă de la final, dar mai ales tehnica prin care povestea adevărată era țesută sub nasul spectatorului dar fără ca acesta să fie conștient de ea. În termeni de specialitate se numește heringul roșu. Păcălești privitorul cu o poveste evidentă, asamblând un mare puzzle în fundal. Shyamalan a învățat tehnica asta de la Hitchcock, unul dintre cei mai mari maeștrii ai suspansului din toate timpurile. Dar, pare-se, nu este singurul lucru pe care l-a învățat.

Al treilea film cunoscut al lui (dar al cincilea regizat), Signs, este puternic inspirat din The Birds. În filmul lui Hitchcock, stoluri de păsări atacă violent oamenii iar personajele principale sfârșesc prin a se baricada în casă, blocând ferestrele și ușile cu scânduri bătute în cuie. În Signs, familia vânată de extratereștri se baricadează în casă, închizând ferestrele și ușile cu scânduri bătute în cuie. În The Birds, o gaură în acoperiș permite păsărilor să intre în casă. În Signs, o fereastră uitată neblocată în mansardă permite extratereștrilor să intre în casă.

În cel de-al șaptelea film al lui, The Happening, Shyamalan spune povestea unei lumi în care plantele, din motive inexplicabile, trec la exterminarea sistematică a omenirii. În The Birds, Hitchcock spune povestea unei lumi în care păsările, din motive inexplicabile… înțelegi unde bat.

Rezultă deci că M. Night Shyamalan este un mic… plagiator? Cuvântul mi se pare un pic prea dur. Mi se pare mai degrabă o preluare a ștafetei de la un gigant. Poate din admirație față de marele maestru, poate dintr-o mică lipsă de inspirație. Nu este singurul lucru pe care l-a împrumutat de la Hitchcock. Asemeni maestrului pe care îl emulează, Shyamalan a apărut episodic în toate filmele scrise și regizate de el.

Important este să creezi opere care, în ciuda inspirației din alte surse, să aducă ceva nou. Sings mi s-a părut un film interesant, atâta timp cât poți să-ți suspenzi realismul și să intri în lumea filmului. Dacă poți să crezi că extratereștri sunt vulnerabili la apă, atunci poți să înghiți și gogoașa cu existența divinității și intervenția acesteia pentru salvarea arbitrară a unei familii. The Happening mi s-a părut un pic mai greu de digerat. Poate nu l-am înțeles eu cu adevărat. Ar fi cazul să-l mai văd o dată…

Frumusețe clasică

Sunday 09/12/2012

În societatea noastră modernă, regula pe care par canalele de comunicare să ne-o impună ca standard de frumusețe feminină sună cam așa: machiaj puternic, haine pestrițe și fistichii și de preferat cât mai puține. Și neapărat atitudine tâmpă, zâmbet larg, să se vadă dantura lucrată și silicoane cât mai evidente.

Uităm colectiv de conceptul de frumusețe clasică, aristocratică. Audrey Hepburn a fost un excelent exemplu, pentru că stilul ei vestimentar se combina cu o atitudine de o eleganță extraordinară. Aseară am avut însă ocazia să mai dau peste un exemplu clasic. Primele minute ale unui film mi-au arătat că există niște repere absolut universale și eterne. Fotografia asta de jos are darul de a fi cu adevărat atemporală.

 

 

 

Dacă nu ești un cinefil pasionat, greu de crezut că știi din ce film și ce eră vine. Uitându-te la ținuta domnișoarei din imagine, vizibilă din mai multe unghiuri în film, nu poți să nu observi eleganța desăvârșită. O fustă strâmtă de tip pencil de lungimea perfectă cât să arate frumusețea piciorului fără să fie vulgară, un sacou numai bun să arate silueta feminină, niște pantofi cu toc eleganți, câteva accesorii discrete, o coafură în același timp elaborată dar nu extravagantă și un machiaj axat pe accentuarea trăsăturilor naturale.

 

 

Regulile astea sunt practic neschimbate de zeci de ani. Sigur, moda variază, dar eleganța și regulile acesteia sunt asemeni unei sculpturi clasice. O doamnă sau domnișoară rafinată vor ști întotdeauna cum să se pună în valoare fără a cădea în vulgar sau penibil. Mare păcat că majoritatea preferă pițiponcismul…

Exemplul de mai sus se numește  Tippi Hedren și a apărut în forma exemplificată în The Birds al lui Alfred Hitchcock, în anul 1963. Adică acum 50 de ani. Asta m-a șocat cel mai tare. Acum 50 de ani! Dacă ași fi văzut-o mâine pe stradă, îmbrăcată și machiată așa, aș fi admirat-o la fel de mult. Spre deosebire de alte staruri, Tippi a îmbătrânit frumos. Alt lucru care pare a fi uitat în ziua de azi…

 

Un bărbat de cuvânt

Saturday 08/12/2012

Mulți bărbați prinși într-o căsnicie nefericită sunt dispuși la mari sacrificii pentru a-și recâștiga libertatea. Chiar și cele mai inteligente minți ale lumii au trecut prin etapa asta. Unul din cei mai geniali oameni ai tuturor timpurilor ne dă însă exemplul de cum să procedezi în această neplăcută situație.

Pe când era student la Politehnica din Zurich, Albert Einstein a cunoscut-o pe… încântătoarea Mileva Marić, sârboaică de origină, ca și el studentă la Fizică. Un copil ilegitim mai târziu cei doi s-au căsătorit, în 1903. Au mai urmat doi copii și câteva plimbări prin Europa pe la diverse catedre. Prin 1912 căsnicia lor a început să fie pe butuci iar Einstein începuse probabil să aplice faimosul său intelect rezolvării acestei probleme extrem de delicate.

Soluția a fost cel puțin la fel de genială ca orice creație științifică a lui Einstein. I-a propus un târg foarte simplu soției. În schimbul libertății i-a promis toți banii pe care îi va încasa dacă va lua premiul Nobel. Accentul era pe dacă, pentru că nimic nu era garantat. După o săptămână de gândire, Mileva a acceptat oferta și cei doi au divorțat. 17 ani mai târziu Einstein a primit, într-adevăr, distincția. Și, așa cum a promis, i-a dat banii fostei soții.

Morala poveștii este destul de simplă și de simpatică. Alegerile nefericite costă. Uneori nervi, alte ori nervi și timp, cel mai adesea nervi, timp și bani. Dar când ești prins într-o astfel de situație neplăcută, orice sacrificiu merită făcut pentru a te elibera de povară. Libertatea și bunăstarea emoțională sunt cele mai importanet lucruri posibile.

Și încă ceva. Inteligența este întotdeauna soluția.

Complexat pentru că ești scund?

Tuesday 04/12/2012

Urmăresc de ceva vreme emisiunea lui Jon Stewart. Da, nu este re transmisă nicăieri în România, dar pentru cineva care vrea să înțeleagă cum merg lucrurile pe lume, în una din țările care atunci când strănută se întoarce toată planeta să vadă de ce, The Daily Show este o sursă excelentă. Am fost interesat deci, de o confruntare pre electorală între Stewart și unul dintre dușmanii lui tradiționali, Bill O’Reilly.

Steward vine din grădina Comedy Central, un post cu afiliere, cel puțin emoțională, către democrați. O’Reilly vine din trustul Fox, o puternică platformă de comunicare republicană. Fiecare dintre cei doi au venit la această dezbatere pentru a pune în balanță valorile susținute de cele două tabere.

Ce mi-a plăcut mie la confruntarea asta, pe lângă argumentele care au zburat destul de unidirecțional, a fost un lucru cu totul diferit. Jon Stewart este un om scund. O’Reilly este foarte înalt. Dar când vine vorba de intelect, contează doar statura intelectuală. Degeaba ești înalt ca Yeti dacă ești prost ca malu’…

Așa că dacă ești scund, nu fi complexat. Fii complexat dacă ești prost.

Poveste de iarnă

Monday 03/12/2012

Îmi plac foarte mult poveștile care nu au nevoie de cuvinte. Așa, ca asta de mai jos 🙂