Archive for Wednesday 27/01/2016

Lupul negru și lupul alb

Wednesday 27/01/2016

Un bătrân Cherokee stătea cu nepotul lui lângă foc. Îi povestea despre viață.

– Sunt doi lupi în pieptul meu, șopti bătrânul.

Copilul deschise ochii mari, speriat, privindu-și bunicul.

– Iar între ei se dă o luptă teribilă, continuă bunicul. Unul este rău – el este furia, invidia, răutatea, durerea, regretul, lăcomia, aroganța, autocompătimirea, vinovăția, ura, inferioritatea, minciunile, mândria, superioritatea și egoismul. Celălalt este bun – el este bucuria, pacea, iubirea, speranța, liniștea interioară, modestia, bunătatea, empatia, generozitatea, adevărul, compasiunea și încrederea. Aceeași luptă se dă și în tine și în fiecare om.

Nepotul se gândi o vreme, după care îl întrebă pe bunic:

– Și care din lupi va câștiga?
– Cel pe care îl vei hrăni, răspunse bunicul.

Povestea este tradusă de aici.

Wolf-and-Moon-Cool-HD-Wallpapers[1]

Ce am învățat din povestea cu Norvegia

Thursday 14/01/2016

Am citit mult în ultimele zile despre cazurile din Norvegia în care statul intervine pentru a lua copii din familii considerate abuzive. Apoi am dat peste o ceartă online.

Întâi am citit articolul ăsta al lui Zoso, care argumenta că este o diferență între o scatoalcă și o bătaie, și care era răspuns la articolul ăsta al Simonei Tache care argumenta că violența este inacceptabilă. Ce m-a deranjat extrem de tare în articolul Simonei a fost atitudinea arogantă. Mi-a adus aminte de toate sfaturile despre cum să crești un copil primite de la… alți copii. Adică de la oameni fără experiență.

Apoi am dat de un alt articol de pe Republica, o traducere a unui text scris de un norvegian care explică modul în care societatea norvegiană a ajuns să renunțe la violență. L-am citit încet și l-am digerat îndelung iar concluziile au luat ceva să se sedimenteze. Și cum s-au sedimentat…

În esență, de peste 100 de ani societatea norvegiană a renunțat la corecțiile fizice. Generații după generații, copiii au fost crescuți fără spectrul bătăii. Lucrul care m-a marcat în toată povestea a fost discuția dintre părinte și copil în care acestuia i se explica un lucru elementar:

Ai dreptul să fi supărat și furios. Dar atunci când ești, nimeni nu își dorește să fie în preajma ta. Du-te în altă cameră, liniștește-te și discutăm când te calmezi.

 

Lucrul ăsta are două consecințe importante. În primul rând, copilul înțelege că furia și frustrarea sunt legitime. Sunt trăiri umane universal valabile și nu sunt subiect de rușine. În al doilea rând copilul are șansa de a învăța cum să gestioneze aceste trăiri dureroase. Va învăța modalități de a se liniști. Iar un copil crescut în acest stil va avea capacitatea de a-și păstra calmul și de a trata în mod pașnic cu situațiile frustrante. Este un fel de opus al unui cerc vicios. Un cerc virtuos adică.

Dar să luăm situația inversă. În fața unui comportament nepotrivit al unui copil, provenit din frustrare, răspunsul este agresiunea adultului, fizică sau verbală. Într-un fel sau altul, adultul impune liniștea și ordinea folosind argumentul forței superioare. Copilul nu învață cum să-și gestioneze furia, ci doar și-o reprimă de frica pedepsei. Iar când copilul va deveni la rândul lui adult, frustrat fiind de răbufnirile unui copil și incapabil să-și gestioneze furia, va aplica asupra copilului lecția învățată precoce, în primele etape de formare. Iar totul degenerează într-un cerc vicios al violenței generalizate în societate. Adulții față de copii, adulții față de animale, adulții față de adulți, comunități între ele și tot așa.

Într-un fel întortocheat dar mai ușor de înțeles, povestea lui Bill Burr și a câinelui lui exemplifică perfect cercul vicios. Așa cum un stăpân isteric generează un câine isteric, un părinte isteric generează un copil isteric. Răbufnirile de furie din ce în ce mai rele ale copilului sunt doar o oglindă a atitudinii părintelui.

Cumva Norvegia și alte țări nordice au reușit să rupă cercul vicios. România se zbate etern într-un ciclu al violenței. Cea verbală curge pe canalele media, cea fizică este zilnic pe stradă. Claxoane furioase, bătăi în trafic și între vecini furioși. Pentru că suntem un popor imatur afectiv care nu știe să-și gestioneze furia. Părinți furioși își bat copiii care devin la rândul lor adulți furioși care își bat copiii, care…

Și acum întrebarea cu adevărat grea: avem cum să rupem cercul vicios? Răspunsul este extrem de dificil. Trăim într-o țară în care problemele emoționale sunt considerate tabu. E ok să te duci la doctor cu orice fel de problemă, mai puțin cele din sfera mentală. Depresia, stress-ul sau anxietatea sunt considerate de majoritatea niște mofturi, iar a cere ajutor pentru ele este o rușine. ”Ce, ești nebun?”

În primul rând trebuie să ne schimbăm această atitudine. Adulții trebuie să-și caute și să-și găsească liniștea interioară, să se elibereze de demonii copilăriei acolo unde aceasta a fost traumatizantă.

În al doilea rând, asigurarea medicală ar trebui să includă și consilierea psihologică. Pentru că da, acum nu este suportată. Orice consiliere se plătește din buzunar. Uneori este scumpă, alteori nu. Dar pe termen lung poate fi greu de suportat financiar.

În al treilea rând, copiii dificili – cei care o cer adică – pot beneficia și ei de ajutorul consilierii psihologice. Dar va fi obligatorie cooperarea adulților în această problemă. Un copil dificil este fie rezultatul unei situații familiale complicate, fie al unor afecțiuni medicale. Fără înlăturarea cauzelor de către adulți, copilul nu se poate redresa. Nu poți avea pretenția că l-ai lăsat la psiholog, e treaba psihologului să îl repare.

În al patrulea rând, atitudinea socială pe acest subiect trebuie să se schimbe. Violența trebuie respinsă blând dar ferm, cu toate ajutoarele de rigoare pentru cei care o practică. Iar asta trebuie să se regăsească în schimbări legislative și în intervenția statului.

Schimbarea trebuie să vină însă gradual și cu grijă. De-abia după câteva zile de gândire mi-am dat seama de ce mi-a displăcut postarea Simonei. În locul unui ton calm și conciliant, articolul ei este scris cu ceea ce eu, cel puțin, am priceput ca fiind aroganță și ironie. Este poate cea mai nefericită alegere, pentru că determină pe cel care nu este de acord cu tine să nu te mai asculte deloc.

Rezolvarea problemei stă în educație, înțelegere și suport, mai puțin în ostracizare și marginalizare, doar în cazurile în care altfel nu se poate. Toți oamenii din lume își doresc în esență ceva cât se poate de simplu: respect, iubire și înțelegere.

În tot eșafodajul ăsta logic, un răuvoitor ar putea veni încercând să dărâme construcția cu un argument cinic: lumea e plină de violență și poate e mai bine ca toți oamenii să fie pregătiți pentru ea. Argumentul este însă foarte superficial. Da, în esență lumea pare violentă. Dar asta doar pentru că suntem sclavii acestei paradigme ancestrale. Dacă studiezi antropologic primatele, vei descoperi aceleași tipare violente ca în rasa umană. Câteva specimene alfa care fac ordine cu pumnul. Nu am evoluat, din păcate, prea mult în acest sens. Dar esența speciei umane rămâne abilitatea de a judeca și de a comunica.

Putem să trecem peste istoria ancestrală. Putem rupe lanțul violenței și putem depăși natura pur instinctuală, așa cum am făcut-o cu medicina, tehnologia, chimia și fizica. Norvegia ne-a dovedit zilele astea că se poate.

Și pentru asta le sunt recunoscător. Am înțeles și rațional și emoțional. Mulțumesc, Norvegia.

Cum ar fi dacă…

Tuesday 12/01/2016

Mă gândeam zilele trecute la scenarii utopice. Visam cu ochii deschiși adică. Mă gândeam la eterna problemă a traficului și a locurilor de parcare. Și mi-a venit o idee cât se poate de interesantă. Cum ar fi dacă…

Să presupunem că în fiecare oraș există o flotă de mașini autonome, de 1, 2, 4 sau mai multe locuri. Mașini care pot avea parcări amenajate subterane și care să stea ascunse permanent acolo când nu sunt utilizate. Iar parcările să nu fie proprietatea nimănui. Adică a municipalității. Parcările să fie conectate la panourile fotovoltaice de pe toate clădirile din jur, prin care să încarce mașinile aflate în așteptare, pe principiul first in, first out. Să existe câteva companii – gen 5-10 per oraș, care să le dețină și să le administreze din punct de vedere tehnic. Iar clienții, asemeni abonaților la servicii de gen telefonie mobilă, să cumpere abonamente la dreptul de utilizare a lor, diferențiate pe niveluri de prioritate la preluare, timpi de așteptare maximi garantați, limită de km peste care plătești. Dar n-am terminat.

Ziceam, mașini mici, de gen pleci de-acasă singur, chemi o mașină de pe telefonul mobil și îți vine una de o persoană, mică, eficientă și suplă în trafic. Pleci cu toată familia, vine una mai mare care să acomodeze numărul de pasageri. Ai bagaje? Ori vine una mare, ori una mică și încă una de marfă care se ține după tine până la destinație. Simplu, nu? Și cum nu toată lumea folosește mașina simultan, rezultă că o singură mașină ar putea deservi zilnic zeci dacă nu sute de oameni. Corect?

Avantajul este că într-un trafic complet automatizat, nu este nevoie de semafoare. Deci ambuteiajele nu prea mai au de ce să se producă. Zeci de mașini pot trece simultan printr-o intersecție fără să se lovească, trebuie doar să le coordonezi traiectoria și viteza de deplasare. Scoate factorul uman din ecuație și vei scoate nervii, șmecheria și altele de genul ăsta. Ai putea chiar include în abonamentele de trafic niveluri de prioritate. Dacă mă dau banii afară din casă, pot cumpăra de exemplu o prioritate premium, pe care o au din principiu salvările și mașinile de pompieri, de exemplu.

Dar se poate și mai bine. Putem folosi o flotă de mașini autonome mici și harnice chiar mai eficient? Da. Să presupunem că fiecare flotă deservește în principal un cartier. Sigur, le poți folosi de gen merg de la A la B. Dar dacă în loc de asta le folosești local, pentru a te duce de la A până la cea mai apropiată stație de metrou să zicem? Faci cinci minute până acolo, te debarcă rapid direct în stație, iei metroul până la stația de destinație, între cartiere de exemplu, și de acolo te preia o altă mașină autonomă care te depune la destinație, la B. Avantajul este că mașinile ar zumzăi pe o arie mult mai mică de acoperire, complexitatea traficului ar fi considerabil scăzută iar tranzitul automat între nodurile mari ar fi foarte rapid și secvențial. Gen USB sau fibră optică, dacă vrei. Iar metrourile, subterane sau supraterane ar putea curge mai repede sau mai încet, tot automat, în funcție de încărcarea pe fiecare linie.

Ce am obține în schimb? În primul rând tot proiectul ar putea fi ecologic sănătos. În locul unei mașini care deservește 1-2 oameni, merge între 30 de minute și o oră pe zi, în rest ocupând spațiu de parcare undeva absolut inutil, am avea o mașină care deservește zeci de oameni și ocupă un singur loc de parcare, de preferat în subteran. Asta ar însemna trotuare libere. Sau și mai bine, mult mai puține trotuare și mult mai multe spații verzi. Mai multă răcoare vara și aer considerabil mai curat. Sănătate pentru minte și pentru corp, adică. Iar infrastructura existentă ar face față cu brio la volume de trafic considerabil mai mari.

Partea cea mai interesantă este că mai toate tehnologiile necesare există deja sau sunt cât se poate de aproape. Mașinile automate sunt chiar după colț, localizarea prin GPS există, sisteme de gen UBER permit o gestionare rapidă și eficientă a clienților, mașinile electrice au dovedit că sunt o soluție viabilă, știm deja cum să oferim infrastructură ca servicii. Nu ne oprește decât limita de viziune. Și interesele unor companii care tranzacționează miliarde de dolari în petrol.

Pentru o utopie, tot șirul ăsta de idei mi-a creat o senzație destul de caldă. Poate datorită faptului că este cât se poate de realizabilă.