Archive for Wednesday 21/06/2017

Filozofie cu pui de pasăre

Wednesday 21/06/2017

Aparent fără nicio explicație (deși există una cât se poate de rațională), în ultima vreme am avut de-a face cu o mulțime de pui de pasăre căzuți din cuib. La primul am reacționat instinctual și l-am adus acasă. M-am documentat temeinic după care l-am dus înapoi de unde l-am luat. În cazul celui de-al doilea, știam ce era, sau mai bine zis ce nu era de făcut. În cazul celui de-al treilea nu mai era nimic de făcut.

Altă chestie interesantă însă este ce am învățat din asta. Și au fost mai multe lucruri.

În primul rând, a fost realizarea faptului că educația științifică (în cazul ăsta de biologice) pe care am primit-o în copilărie este dezastruos de incompletă și superficială. Povestea suna cam așa: păsările fac cuib, fac ouă, le clocesc, eclozează, părinții hrănesc puii până cresc, învață să zboare și pleacă. Ceea ce este, evident, o tâmpenie cam la fel de mare cu aia cu Moș Crăciun. Dacă un pui așteaptă să plece din cuib până știe să zboare, nu va pleca niciodată. Zburatul, ca și alte deprinderi complexe, necesită exercițiu și experiență. Cel mai adesea puii ajung întâi la sol. Dacă supraviețuiesc experienței, sunt îngrijiți de părinți la firul ierbii până învață să zboare cum trebuie. Este o etapă inerent periculoasă, supusă riscului prădătorilor de la sol. Cine scapă însă… e bun scăpat. Deci prima lecție este că educația primită de mic este, evident, incompletă.

A doua lecție este, însă, că ești absolut orb la cât de incompletă este informația de care dispui. Lucrurile învățate în copilăria timpurie se cimentează în psihic nu ca informații, ci mai degrabă ca axiome. Iar povestea se repetă pe cam toate palierele pe care realitatea nu te obligă să îți re evaluezi cunoștințele. Ești sigur că știi, dar habar n-ai cât de greșit știi, cel mai probabil. Și nici măcar nu simți cine știe ce nevoie să faci un refresh la informații. Creierul uman adoră certitudinile într-o lume care, de fapt, nu oferă niciuna.

Și a treia și cea mai stupidă lecție, este cât de ușor te poți lăsa purtat de informații greșite și instincte, aparent nobile, în a întreprinde acțiuni în cel mai bun caz greșite. Uneori chiar dezastruoase. Prin definiție, instinctele nu apelează la rațiune. Iar lecția ar fi aici ca, după prima reacție instinctuală, să faci un pas în spate și să analizezi problemele rațional, pe bază de argumente logice. Sigur, asta e destul de greu iar gânditul este destul de obositor…

Dacă te bucuri că Boureanu a luat-o în gură, ești parte din problemă

Friday 16/06/2017

Știu, sună contra intuitiv, dar pot să îți explic de ce anume spun asta.

Ca să-l citez pe Shrek, aici e vorba de ”layere”. Pe măsură ce sapi mai mult, ajungi la circumstanțele care au dus la această situație.

La modul superficial, problema pare extrem de simplă. Boureanu dă într-un polițist și în răspuns își ia un KO scurt. Da, bine înțeles că nu este nici legal nici moral să lovești un polițist aflat în exercițiu funcțiunii. Dar.

Povestea mai pe larg este ușor diferită însă datorită contextului.

Domnul Boureanu a fost în club, la bumți-bumți. Cum face tot omul, a consumat ceva băuturi alcoolice. Cine știe, poate a mers chiar un pic mai departe, este problema lui personală cum alege să-și petreacă timpul. Dar revenind. A plecat din club pe locul din dreapta. Mașina în care circula a fost trasă pe dreapta pentru un control de rutină. Șoferul a fost legitimat, controlat la acte. Nimic ilegal de nicio parte până acum. Cumva, discuția a ajuns și pe locul din dreapta. Poate s-a băgat Boureanu în seamă, poate l-a recunoscut polițistul și l-a băgat în seamă. A urmat un schimb de replici, dar totul părea ok din moment ce mașina a fost lăsată să plece.

Domnul Boureanu, cu mintea tulburată de substanțele pe care le-a consumat, mânat de orgoliu și de proasta creștere, i-a arătat agentului de poliție un deget care nu a fost ales la întâmplare. Poate chiar l-a și înjurat. Nu știu, dar pot să presupun. Din punct de vedere legal, să zicem că s-a încadrat la fapta de ultraj. Tot din punct de vedere legal, merita o amendă pentru asta.

Polițistul implicat în această situație avea mai multe opțiuni. Putea să ignore cu totul acest eveniment și să-l pună pe seama mitocăniei alimentate de alcool. Putea să hotărască să aplice legea și să îi dea o amendă. A hotărât să meargă pe varianta a doua. Însă modul în care a hotărât să o facă este cel puțin dubios. În urmărirea domnului Boureanu nu a plecat un echipaj de poliție, ci patru. Nu doi polițiști, ci opt. Opt polițiști pentru a opri, legitima și amenda un om beat, ne înarmat și care nu dăduse niciun semn că ar fi periculos în vreun fel altfel decât verbal. Asta în condițiile în care noapte de noapte străzile Bucureștiului devin piste de cursă pentru tot soiul de turbați cu mașini tunate și motociclete, dar acolo nu se găsește niciun echipaj de poliție. La plăcinte înainte.

Cei opt polițiști purced la extragerea domnului Boureanu din vehicul, deși puteau foarte bine să imobilizeze vehiculul, să îi ceară domnului Boureanu să rămână în mașină, să îi scrie amenda de rigoare să i-o înmâneze și să își ia la revedere. În schimb, domnul Boureanu este lăsat să coboare din mașină și încep discuții care pur și simplu nu erau necesare. Polițiștii scot telefoanele și încep să filmeze. Nu cred să existe vreo procedură legală care să prevadă această acțiune. Ca polițist în exercițiul funcțiunii ai un regulament. Ca civil, faci ce vrei. Dar dacă nu te crezi particulă subatomică și supus fizicii cuantice, nu poți avea două stări simultan. Ești fie civil, fie polițist. Nu ambele. Unul din ei îl amenință pe domnul Boureanu că îl face celebru la Antene și își sună un prieten de la trust. Alt lucru despre care sunt destul de convins că nu îl poți regăsi în procedurile poliției. Pe perioada așteptării urmează o serie de mișto-uri între polițiști și domnul Boureanu. Dacă s-ar fi întâmplat în curtea școlii, și ar fi fost vorba despre copii, s-ar fi numit bullying. Opt oameni cu autoritate legală au hărțuit un om beat, în loc să îi aplice sancțiunea și să încheie problema.

În cele din urmă, domnul Boureanu, cu un ego inflamat de propria importanță și cu inhibițiile scăzute drastic datorită alcoolului, cedează psihic și aplică o lovitură în zona inghinală polițistului. O fracțiune de secundă după, urmează croșeul de dreapta, gravitația intră în funcțiune uniform accelerat și entropia domnului Boureanu se maximizează temporar. Cu toate că cei șapte colegi ai polițistului, aflați de față, puteau lejer să-l imobilizeze pe domnul Boureanu fără a fi nevoie de nici o singură lovitură ca răspuns.

Cu alte cuvinte, un om beat și cu inhibițiile scăzute, a reacționat prost și ilegal. Un om treaz, în deplinătatea facultăților mintale și în exercițiul funcțiunii, care era conștient de situația în care se află și că este filmat, nu a găsit o cale mai bună de a reacționa. Poate tocmai că pentru asta era pregătit mental. Mintea lui era deja pe acest făgaș.

Inevitabil, discuțiile pe această temă se polarizează. Cine are dreptate și cine greșește? Fiecare simte nevoia să ia o poziție, iar alegerea nu poate fi decât binară. Evident.

Ei bine, nu este așa. Există paliere de responsabilitate și paliere de vină. Domnul Boureanu este de vină că este prost crescut, că a ales să escaladeze un conflict și, băut fiind, a avut un discernământ diminuat.

Polițiștii însă sunt și ei vinovați. Au avut nenumărate ocazii de a nu escalada un conflict. Au avut nenumărate ocazii de a rezolva problema în mod non violent, pe cale absolut legală. În schimb, au ales la fiecare pas să escaladeze problema în cel mai nefericit mod cu putință. Au ales să provoace un om în stare de ebrietate, bănuiala mea fiind că sperau de fapt să obțină fix deznodământul la care s-a ajuns. Au ales să implice patru echipaje de poliție, acolo unde nu era nevoie decât de unul. Au ales să facă circ și să filmeze acolo unde nu era nevoie nici măcar să îl coboare pe om din mașină. Pentru un gest obscen nu era nevoie de arestare. Sau dacă ei considerau că este cazul, trebuiau să îl extragă din mașină, să îl încătușeze și să-l depoziteze în mașina de poliție. Niciuna din aceste acțiuni nu avea de ce să degenereze în bătaie golănească.

În calitate de polițist, datoria ta este să aplici legea. Nu să faci dreptate cu pumnul sau cu televizorul. Dreptatea o face tribunalul, după ce tu, ca polițist, deschizi un dosar penal și îl înaintezi procurorului.

Deci nu, alegerea nu este binară. Nu este vorba că unul are dreptate iar celălalt este obligatoriu vinovat. În cazul ăsta, ambele părți sunt vinovate. Iar dacă tu spui că un polițist are dreptul de a hărțui un om beat, de a escalada inutil un conflict până se ajunge la bătaie, de a își exercita liber orgoliul și că un polițist, chiar și lovit, are dreptul de a face orice vrea mușchiul lui, atunci nu faci decât să spui că într-o țară civilizată vrei ca niște mafioți să fie bătuți de alți mafioți. Nu te interesează legea, nu te interesează justiția, te interesează doar răzbunarea și ca mafiotul care îți displace mai tare să o ia în gură. Adică, fără să-ți dai seama, subscrii la statul mafiot de care te plângi mereu.

Da, polițistul TREBUIE respectat. Nu ai voie CU NICIUN MOTIV, să agresezi un polițist care își face datoria, legal. Sigur, pot exista situații în care polițistul îți pune viața în pericol, și atunci vei avea de ales dacă te aperi sau nu, în ciuda oricăror consecințe, dar aici nu a fost cazul. Dar și polițistul, la rândul lui, TREBUIE să respecte legea și TREBUIE să aibă discernământ.

Ambele părți implicate în acest incident sunt vinovate. În loc să alegem o tabără sau alta, ar trebui să învățăm și să ne civilizăm.

Și da, până nu realizezi asta, vei fi parte a problemei, nu parte a soluției.

Copilul ăla din parc

Thursday 15/06/2017

Am fost ieri în parc, după copii. Stăteam pe bancă și vorbeam cu bona despre cum a fost ziua, cu școala și cu alte probleme inerente. La un moment dat vine o fată de-acolo și o ia pe bonă în brațe. Bona o ține la piept, o mângâie, o pupă și copilul pleacă. Trec câteva minute, procesul se repetă. Curios, o întreb pe bonă:

– Al cui e copilul?
– Nu știu, e de pe aici din parc.
– Și vine așa la tine să o iei în brațe și s-o pupi?
– Da. E la aceeași școală cu fetele. Câteodată, când iese de la ore, vine să mă pupe.
Vine iar copilul să o ia în brațe. Vorbește ceva și îmi dau seama că are un defect serios de vorbire, de parcă nu are bolta palatină închisă. Bona o mângâie și o strânge în brațe. Pleacă iarăși și continuăm.
– Stă pe aici?
– Cred că da, nu știu. Am înțeles că sunt patru copii. Părinții sunt divorțați și copiii au rămas la mamă.
– Ce-o fi cu defectul ăla de vorbire? O fi fost dusă la logoped…

Apoi am tăcut, căzut pe gânduri. Cât de tristă trebuie să fie viața unui copil care se agață de un necunoscut în parc, pentru o fărâmă de afecțiune? Ce fel de om va creșe acest copil? Cine se preocupă de sufletul lui, dacă nu sunt capabili nici măcar să se preocupe de vorbirea lui…

Când mă întorceam cu fetele acasă am dat peste un alt pui de pasăre căzut pe jos. Numai că față de celebra cinteză de acum câteva săptămâni, ăsta era așa de mic că de-abia avea ochii dezlipiți. Nu se putea ține pe picioare. Sigur nu era în etapa de fi îngrijit la sol de părinți. M-am întrebat dacă nu cumva este victima colaterală a unui pui de cuc. M-am uitat în sus după un cuib. Nu se vedea nimic. Cine știe de unde o fi căzut…

L-am mutat de pe asfalt în grădină și mi-am văzut mai departe de drum. Mi-au luat câteva ore bune să fac legătura între cele două întâmplări. După care mi-a venit în minte monologul (actualizat) din Trainspotting 2:

Choose life
Choose Facebook, Twitter, Instagram and hope that someone, somewhere cares
Choose looking up old flames, wishing you’d done it all differently
And choose watching history repeat itself
Choose your future
Choose reality TV, slut shaming, revenge porn
Choose a zero hour contract, a two hour journey to work
And choose the same for your kids, only worse, and smother the pain with an unknown dose of an unknown drug made in somebody’s kitchen
And then… take a deep breath
You’re an addict, so be addicted
Just be addicted to something else
Choose the ones you love
Choose your future
Choose life

Firimituri de viață

Saturday 10/06/2017

Am văzut ieri un documentar despre David Gilmour, în care vorbea și despre copilăria lui. O parte importantă din ea a fost lăsat în internat de către niște părinți un pic prea preocupați să își trăiască viața, chiar plecați pentru un an din țară. Spre sfârșitul interviului, reporterul îl întreabă:

– Do you miss her?
– Do I miss my mother? Mmm… mno. No, I don’t miss her, I don’t think, no. It wasn’t a closely knit emotional tied family, and when my mother wanted to be closer, when she was getting old, I found it difficult to deal with it. I just wanted her to… get off, get off, leave me alone. Now is not the time to be trying to do this, the time to be doing that stuff was when I was 5…

Lucrul ăsta mi-a reconfirmat o bănuială mai veche. Arta provine din suferință, este rezultatul unor traume și chinuri interioare.

Mic îndrumar de prostire a naivilor

Wednesday 07/06/2017

Acum mulți ani, pe vremea când aveam încă patruped, îmi făceam datoria de a-l plimba cu regularitate. Într-una din seri, pe un ger crunt, strada era toată o suprafață lucioasă ca sticla. Gheața avea șanțuri adânci pe aleea mea, puteai să treci pe acolo scobindu-te în dinți că mașina n-avea cum să devieze de la traiectorie. La un moment dat am auzit venind din spate o mașină și m-am ferit să nu cumva să alunec sub ea. Era o salvare, care a oprit la câteva scări mai încolo.

Când am ajuns în dreptul ei, șoferul, un băiat subțire ca o nuia, se chinuia să ducă de braț o bătrână uscată ca o mumie către scara ei. Niciunul nu avea masa necesară sau echilibrul pentru a reuși să navigheze suprafața de sticlă. Am dat drumul lesei cățelului (el pe patru labe era mai stabil decât oricine) și m-am apropiat să dau o mână de ajutor. Am primit atunci din partea bătrânei o privire cu un amestec de surpriză și frică. M-a marcat foarte tare și mi s-a ars în amintire. Am mai văzut acea privire o singură dată în viață, cu altă ocazie.

Îmi aduc aminte și gândul care a urmat: ”Acum ești o bătrână amărâtă, dar cine știe ce păcate oi fi având tu pe cap…”

Povestea m-a marcat așa de tare că am relatat-o unor prieteni din acel bloc, câteva zile mai târziu. Mi-au confirmat, surprinși, că da, bătrâna fusese la viața ei o scorpie desăvârșită, atât cu propria familie cât și cu vecinii.

Unul din secretele păcălirii naivilor este controlul minuțios al propriei imagini. Există câteva lucruri pe care un cameleon de succes le poate face pentru a se camufla. În primul rând, nu vorbește despre el. Nu vorbește despre gândurile lui, nu vorbește despre trăirile lui interioare, nu vorbește despre trecutul lui. Vorbește despre mondenități, despre vreme, despre seriale, dar nimic personal. Nu te invită în cercul lui de prieteni, nu te invită în casa lui. Acolo sunt indicii importante despre cine este cu adevărat. Nu vorbește despre familia lui. Pare a fi un individ suspendat în vid, fără atașamente emoționale de niciun fel. La orice întâlnire tace, ascultă tot ce se vorbește dar nu voluntariază nimic în afară de platitudini sterile. Nu are hobby-uri despre care să vorbească pasionat. Nu are opinii, nu are convingeri.

Odată ce a reușit să creeze acest tablou gol, pânza de păianjen este întinsă. Tot ce mai trebuie este răbdarea ca victimele să-i cadă în plasă. Și culmea, va face asta folosind propriile tale opinii, trăiri și valori împotriva ta. Pentru că tu, om normal și sincer, vei picta pe chipul lui exact cei vei dori să vezi acolo. Vrei să vezi un om inteligent? Ușor, doar nu l-ai auzit vreodată spunând prostii. Vrei să vezi un om blând? Păi ce, l-ai auzit vreodată nervos? Vrei să vezi un om sensibil? Calmul lui aparent provine din cine știe ce dramă interioară profundă. Vrei să vezi un om rănit? Evident, din demnitatea retrasă cu care se comportă. Vrei să vezi o victimă? Uite-l cum suferă în liniște… Vei vedea orice vrei să vezi, pentru că nu l-ai văzut niciodată dezbrăcat de armura de minciuni.

Orice emoție umană este pictată ușor pe o persoană lipsită de caracteristici. Este un aspect al psihicului uman utilizat frecvent în cinematografie. Pentru cele mai dramatice scene din istoria acestei arte, regizorii au avut o singură cerere de la actori: ”nu vreau niciun fel de emoție vizibilă pe fața ta”. Iar publicul spectator, ghidat cu măiestrie prin povestea atent croită, a imaginat în acele trăsături cele mai adânci drame interioare. Îngerii au plâns din cauza tragediei.

Dar nu numai în lumea artei se manifestă acest mecanism de camuflaj al hienelor. Mai ții minte fotografia acelui bătrânel zâmbitor, cu părul alb, spinarea cocârjată de vârstă și brațul ridicat într-un salut către cameră?

Despre torționarul Vișinescu vorbesc. Te-ai fi gândit, cunoscându-l pentru prima dată pe stradă, un bătrânel jovial, ce monstru este cu adevărat? L-ai fi ajutat cu căratul plaselor, văzând privirea istovită? I-ai fi sărit în ajutor în caz de inundație sau incendiu? L-ai fi protejat de șoferul agresiv care îl înjură pentru că nu traversează strada mai repede? Sigur că da, atâta timp cât nu știai cine este.

Dar să-l fi cunoscut cu adevărat, ai fi traversat strada pentru a nu a avea de-a face cu el?

Lumea este plină de astfel hiene. Unele zâmbesc dulce și vorbesc mieros. Altele prezintă o imagine fragilă, delicată, sensibilă. Fiecare are pânza de păianjen întinsă și așteaptă următoarea victimă să le cadă în plasă. Iar plasa este uneori atât de plăcută, că unele victime se aruncă în ea cu voluptate, pentru a fi devorate pe îndelete și tacticos.

”Homo homini lupus est”. Sau, mai degrabă, ”Lupus est homo homini, non homo, quom qualis sit non novit.”