Archive for the ‘Pentru minte’ Category

Efectul Feynman

Tuesday 18/07/2017

Pe lângă mintea strălucită care i-a adus un premiu Nobel și multe alte laude din partea comunității oamenilor de știință, Richard Feynman avea un talent aparte de povestitor. În nenumărate ocazii, audiențe întregi se adunau să îl asculte nu pentru fizică, ci pentru întâmplările amuzante pe care le povestea. Cât timp a făcut parte din proiectul Los Alamos, de exemplu, s-a amuzat teribil jucând o comedie absurdă cu cenzura care îi intercepta (voluntar) corespondența. Era un joc de-a șoarecele și pisica în care, cel mai adesea, reușea să scoată peri albi unor oameni extrem de rigizi în gândire și mult sub nivelul lui de inteligență.

Pe cât de amuzant era Feynman însă, un episod i-a marcat profund viața: după testarea primi arme atomice, urmată apoi de folosirea bombelor nucleare asupra Japoniei, Feynman a suferit un episod de depresie. În mintea lui, proliferarea armelor atomice era inevitabilă. Și mai inevitabil însă, părea războiul atomic și, odată cu el, extincția rasei umane.

Într-unul din interviuri, mărturisea cum mergea cu mașina și vedea oameni construind clădiri, poduri și alte construcții, iar Feynman, convins de catastrofa pe pare o simțea inevitabilă și-ar fi dorit să strige la ei ”Ce faceți nebunilor? E inutil! Totul o să fie făcut praf! Suntem terminați! Nu are rost să mai construiți nimic!”

Un fenomen similar dar extrem de amuzant trăiesc și eu în ultima vreme. De un an și ceva dau peste diverși oameni care anunță bucuroși că se însoară. Toată lumea se bucură și sare să îi felicite. Iar mie, mai retras, îmi vine, asemeni lui Feynman, să îi avertizez apocaliptic asupra chestiei în care se bagă. Și de fiecare dată îmi mușc limba și chicotesc. Oamenii ăștia știu în ce se bagă? Știu că vine iarna nucleară peste ei?

Numai că, în cele din urmă, îmi aduc aminte tot de Feynman. Pe cât de inteligent a fost, pe atât de tare a greșit în predicția lui. În realitatea noastră, cel puțin, războiul nuclear nu s-a întâmplat niciodată. Omenirea a găsit înțelepciunea de a trece peste acest pericol și a prosperat.

Până la urmă, nu e dracu așa de negru în viață 😊

Micuța indiană

Tuesday 11/07/2017

 

Mi-am adus aminte zilele astea de un episod din trecutul meu din presă.

Eram în Danemarca, într-o vizită la Bang & Olufsen, cu o adunătură pestriță de ziariști de prin toată lumea. Era după masă, eram cu toții într-un autocar. Fiecare vorbea cu fiecare. Iar eu, tolănit pe o banchetă din spate, vorbeam cu Sushmita. O indiană de vreo 25 de ani, așa micuță de te mirai că nu merge întoarsă cu cheiță.

M-a întrebat la un moment dat ce știu despre India. I-am spus că nu prea multe. Văzusem un documentar despre căsătoriile aranjate, norma în India. Tradiția spune că părinții se întâlnesc, discută, aranjează totul, iar mirii se cunosc în ziua nunții. Șocant, nu? Ideea fiind cam așa – căsnicia e ca o oală cu apă. Dacă o pui pe foc gata fierbinte, se evaporă repede și se termină. Dacă o pui cu apă rece, însă, până se încălzește și fierbe, trece multă vreme. După părerea lor, secretul vieții conjugale de durată.

Mi-am exprimat surprinderea pe subiect. A urmat o discuție în care Sushmita îmi explica problema. Filozofia pe care nu o înțelegeam eu. Dar a ținut să-mi spună că lucrurile nu mai sunt chiar cum au fost. Ea, de exemplu, avea un prieten. De câțiva ani. Cam, doi, așa. Părinții lui se pregăteau să meargă la ai ei, să negocieze căsătoria. Dar între timp, își păstrează ambii ”puritatea”.

Aici am căscat ochii mari.

– Poftim? Fără sex de doi ani de zile?
– Dap.
– Și el ce părere are?
– Niciuna.
– Cum niciuna? E om, are nevoi. Nu-ți pasă de chinul lui?
– Dacă mă iubește, rabdă până ne căsătorim.
– Și dacă după ce vă căsătoriți vă dați seama că nu vă potriviți?
– Cum adică?
– Adică vă dați seama că lucrurile nu merg, nu sunteți compatibili. Nu mai bine aflați de dinainte?
– NU.

A urmat o perioadă de liniște, după care am continuat.

– El este virgin?
– Da.
– Ești sigură? Ce te face să crezi că el e virgin? zic.
– Cum să nu fie?
– Na, e bărbat tânăr, urlă hormonii în el… Nu pot să cred că o asemenea abstinență îi cade bine.
– Dacă mă iubește, să rabde!

Cam aici s-a terminat discuția în cauză, am migrat către alte subiecte.

A doua zi de dimineață, la micul dejun, eram cu sucul de portocale în față. E o fixație de-a mea în delegații. Când a apărut Sushmita, era neagră. S-a așezat cu mine la masă.

– L-am sunat aseară imediat ce am ajuns în cameră.
Am înghițit un nod.
– Și?
– L-am întrebat direct – ești virgin?
– Și?
– Întâi mi-a zis că da. Apoi a început să se bâlbâie, după care a recunoscut că nu. A fost la unda de meserie. Că cică era curios și el cum este.
Liniște câteva secunde.
– Na, e omenește, zic. E un impuls deosebit de puternic. Nu poți să-l condamni, dacă tu îi refuzi de ani de zile lucrul ăsta. Ce ai de gând să faci?
– Nu știu. Nenorocitul m-a mințit. O să discutăm când ajung acasă. Vedem dacă ne mai căsătorim. M-a dezamăgit foarte tare.

Am clipit des, rămas perplex. Ca dovadă că n-am uitat discuția.

M-am gândit și atunci și de fiecare dată când mi-am adus aminte de episodul ăsta, la omul ăla din India. Probabil își vedea bine mersi de treabă pe-acasă. Poate chiar era noapte când i-a sunat telefonul și dormea. Probabil s-o fi mirat de unde naiba l-a lovit. Nu i-o fi ajuns că era frustrat de vai de mama lui din cauza obiceiurilor absurde ale societății în care trăiește, ăsta era fix lucrul de care mai avea nevoie acum. Un tip de la mii de kilometri distanță, pe care nu îl văzuse în viața lui, îi dădea una peste ceafă, prin telecomandă.

Nu îmi aduc aminte dacă sau cât am sughițat atunci. Probabil nu suficient. M-am gândit însă mereu la cât de importante sunt normele sociale comparativ cu fericirea unui individ. Cât de departe trebuie să mergi cu conformitatea de frica posibilelor consecințe? N-am aflat niciodată ce s-a întâmplat cu ei. Mi-ar plăcea să cred că totuși această poveste a dus la o întărire a relației lor, dar poate este doar natura mea optimistă pe care o proiectez asupra lumii.

Cum folosești greșit aerul condiționat

Wednesday 05/07/2017

Problemă de interes național, aș zice. Oricine asistă la bătălia dintr-o clădire de birouri are o părere despre asta. Unii îl adoră, alții îl înfierează, dar absolut nimeni nu este indiferent. Problema este că mai nimeni nu îl folosește corect…

 

Cum funcționează aerul condiționat

Explicația scurtă este așa: magie! În fiecare aparat de aer condiționat este întemnițată o zână a iernii, obligată să lucreze împotriva voinței ei! #eliberațizânele

Explicația mai lungă are de-a face cu cea de-a doua lege a termodinamicii. Totul pornește de la un gaz care este lichefiat și apoi evaporat într-un ciclu continuu. Povestea sună așa. Orice gaz comprimat, la decomprimare se răcește puternic. Explicația este cât se poate de simplă. Ai o butelie de 10 centimetri cubici (să zicem), la temperatura camerei. În ea ai un gaz lichefiat, tot la temperatura camerei. Dai drumul gazului să iasă, să se evapore. Căldura înmagazinată în gazul lichefiat se distribuie acum pe un volum mult mai mare. Am zis căldura, nu temperatura. Căldura înmagazinată în 10 centimetri cubici se distribuie în 1000 de centimetri cubici (să zicem). Deci temperatura relativă pe centimetrul cub va fi mult mai mică. Fenomenul se întâmplă și invers. Comprimă o cantitate de gaz până la lichefiere iar căldura din gaz se va concentra în gazul lichefiat. Butelia se va încălzi. Dacă nu mă crezi, umflă roata unei biciclete și vezi cum pompa de mână care comprimă gazul se va încălzi.

Același proces se repetă permanent în aparatul tău de aer condiționat. Într-o parte, gazul lichefiat la temperatura ambientală este lăsat să se extindă liber în vaporizator. Vaporizatorul se răcește puternic. Ventilatorul aerului condiționat pompează aerul din cameră peste vaporizator. Aerul transferă căldura către gazul evaporat. Așa e natura, mai comunistă, îi place egalitatea… Rezultatul este un aer mai rece la tine în cameră. Mergând mai departe, gazul la temperatura camerei ajunge la compresorul de afară. Acolo, sus numitul compresor purcede la a îl comprima până în punctul în care gazul se lichefiază. Numai că, așa cum am stabilit, gazul lichefiat este mult mai fierbinte decât gazul… gazos. Așa că este trecut printr-un element pe care un ventilator îl răcește așa cum poate cu aerul din afara casei tale. Dacă nu mă crezi, stai în fața unui element extern al aerului condiționat, să vezi acolo căldură… Așa obținem gazul ăla lichid la temperatura ambientală care face frig la tine în casă, cu care am început paragraful. Toate aparatele de făcut frig funcționează pe principiul ăsta. Și aerul condiționat, și frigiderul.

Să răsuflăm ușurați, ce era mai greu de înțeles a trecut. Merităm o înghețată sau o bere rece pentru că am ajuns aici.

 

Cum folosești greșit aerul condiționat

Deci unde este buba? În modul de utilizare a tehnologiei.

Mai toți oamenii fac greșeala de a presupune că un aer condiționat reglat pe x grade va ventila în cameră un aer fix la x grade. Nimic mai greșit. Aerul condiționat funcționează cu totul altfel. Are doar două moduri de funcționare – ori răcește, ori nu răcește. Deci suflă cât de rece poate până aduce temperatura camerei la cea dorită, apoi ventilează aerul până temperatura crește cu un grad (să zicem). Atunci răcește iar aerul până la temperatura dorită și ia din nou o pauză.

Așa că dacă ție îți este foarte foarte cald, și ești foarte foarte nerăbdător, vei pune aparatul pe 16 grade, ventilație maximă, crezând că vei ajunge mai repede la o temperatură acceptabilă. Total fals. Aparatul nu va răci cu nimic mai repede decât dacă îl pui pe 26 de grade. Numai că după ce va răci la 26 de grade, va continua să sufle ca turbatul, încercând să ajungă la cele 16 grade. Iar colegul sau colega ta cea sensibilă la curent, vor sări să îl oprească.

Problema este, însă, și unde este cititorul de temperatură ambientală. La aparatele de aer condiționat domestice, este în unitatea de la tine din casă. Aia care suflă aerul rece. Aerul pe care îl trage pe sus este măsurat la intrare, răcit și ventilat pe jos. La cele profesionale, din clădirile de birouri, este în unitatea de pe perete. Facem o paranteză, aici, pentru clădirile de birouri. Între cititorul de temperatură de pe perete și gura de ventilație, poate fi o distanță considerabilă. Până ajunge frigul de la gura de ventilație la cititor, poate dura ceva. Iar temperatura de la gura de ventilație va fi mereu diferită de cea de la termostat. Este perfect rezonabil să ai o diferență de 2-3 grade (sau mai mult) între cele două. Nici colegul care stă sub gura de ventilație și se plânge de frig nu e nebun, nici cel care stă lângă termostat și se plânge de căldură nu este nebun. Amândoi au dreptate. Problema e că în loc să se înțeleagă reciproc și să coopereze, se ceartă și se bat (uneori) pe termostat mai ceva ca pe un loc de parcare.

Ce e de făcut, atunci? Soluția este relativ simplă. Aparatul de aer condiționat trebuie pornit, de dimineață, reglat pe o temperatură decentă, și pe ventilație medie. 24-25 de grade, să zicem, și trebuie lăsat să funcționeze permanent. În niciun caz nu trebuie pus pe 16 grade sau alte temperaturi extreme, preventiv că ”oricum se umple biroul și trebuie să compenseze”. Și nici nu trebuie oprit în ideea în care îl pornim când devine insuportabil de cald. Pe măsură ce biroul se umple de oameni, producători de căldură, iar electronicele sunt puse în funcțiune, și ele producătoare de căldură, aerul condiționat trebuie lăsat în pace să își facă treaba și să mențină temperatura constantă. În cel mai rău caz, dacă temperatura crește, trebuie dat pe viteza mare de ventilație, pentru a mări debitul de aer răcit. Atât. Nimic mai simplu. În rest, dacă este pus pe 25 de grade și nu face față, degeaba îl pui pe 16 grade, că nu va ajunge niciodată acolo… Ar mai fi, bine înțeles problema poziționării oamenilor mai sensibili sub gurile de ventilație, cu toate că lor le-ar fi cel mai bine lângă termostat.

Dacă ești băiat sau fată corporatistă deșteaptă, te poți juca cu temperatura ținând cont de poziționarea termostatului. Reglezi o temperatură pe termostat știind că cel mai probabil acolo va fi mai cald decât în restul camerei. De exemplu, reglezi termostatul la 27 de grade, știind că în dreptul gurii de ventilație, de exemplu, vor fi 24-25 de grade, în cameră o medie de 26 iar lângă termostat 27.

În practică însă, cei sensibili opresc aerul condiționat, cei care suferă de căldură îl pornesc la loc cu furie. În loc de un echilibru acceptabil și uman pentru toată lumea, problema se transformă într-un cerc vicios de agonie și extaz. Nimeni nu câștigă, toată lumea pierde. Cum zicea Jean Paul Sartre, ”iadul sunt ceilalți oameni”.

Ar mai fi, însă, un lucru important de precizat. Temperatura este un factor obiectiv, ușor de măsurat cu ajutorul unui termometru. Senzația de căldură sau frig este un lucru subiectiv. Diverși factori psihologici pot influența percepția, în funcție de care ți se poate părea prea sau foarte într-un fel. 24 de gade la lumină solară directă pot părea considerabil mai mult decât 24 de grade la umbră. O soluție simplă de soluționare a acestei probleme este să ai un termometru la îndemână. În primul rând, simpla lui citire te poate ancora în realitate, nu în impresii. În al doilea rând, în caz de dispută poți dovedi, pur obiectiv, că este prea cald sau prea frig.

Filozofie cu pui de pasăre

Wednesday 21/06/2017

Aparent fără nicio explicație (deși există una cât se poate de rațională), în ultima vreme am avut de-a face cu o mulțime de pui de pasăre căzuți din cuib. La primul am reacționat instinctual și l-am adus acasă. M-am documentat temeinic după care l-am dus înapoi de unde l-am luat. În cazul celui de-al doilea, știam ce era, sau mai bine zis ce nu era de făcut. În cazul celui de-al treilea nu mai era nimic de făcut.

Altă chestie interesantă însă este ce am învățat din asta. Și au fost mai multe lucruri.

În primul rând, a fost realizarea faptului că educația științifică (în cazul ăsta de biologice) pe care am primit-o în copilărie este dezastruos de incompletă și superficială. Povestea suna cam așa: păsările fac cuib, fac ouă, le clocesc, eclozează, părinții hrănesc puii până cresc, învață să zboare și pleacă. Ceea ce este, evident, o tâmpenie cam la fel de mare cu aia cu Moș Crăciun. Dacă un pui așteaptă să plece din cuib până știe să zboare, nu va pleca niciodată. Zburatul, ca și alte deprinderi complexe, necesită exercițiu și experiență. Cel mai adesea puii ajung întâi la sol. Dacă supraviețuiesc experienței, sunt îngrijiți de părinți la firul ierbii până învață să zboare cum trebuie. Este o etapă inerent periculoasă, supusă riscului prădătorilor de la sol. Cine scapă însă… e bun scăpat. Deci prima lecție este că educația primită de mic este, evident, incompletă.

A doua lecție este, însă, că ești absolut orb la cât de incompletă este informația de care dispui. Lucrurile învățate în copilăria timpurie se cimentează în psihic nu ca informații, ci mai degrabă ca axiome. Iar povestea se repetă pe cam toate palierele pe care realitatea nu te obligă să îți re evaluezi cunoștințele. Ești sigur că știi, dar habar n-ai cât de greșit știi, cel mai probabil. Și nici măcar nu simți cine știe ce nevoie să faci un refresh la informații. Creierul uman adoră certitudinile într-o lume care, de fapt, nu oferă niciuna.

Și a treia și cea mai stupidă lecție, este cât de ușor te poți lăsa purtat de informații greșite și instincte, aparent nobile, în a întreprinde acțiuni în cel mai bun caz greșite. Uneori chiar dezastruoase. Prin definiție, instinctele nu apelează la rațiune. Iar lecția ar fi aici ca, după prima reacție instinctuală, să faci un pas în spate și să analizezi problemele rațional, pe bază de argumente logice. Sigur, asta e destul de greu iar gânditul este destul de obositor…

Dacă te bucuri că Boureanu a luat-o în gură, ești parte din problemă

Friday 16/06/2017

Știu, sună contra intuitiv, dar pot să îți explic de ce anume spun asta.

Ca să-l citez pe Shrek, aici e vorba de ”layere”. Pe măsură ce sapi mai mult, ajungi la circumstanțele care au dus la această situație.

La modul superficial, problema pare extrem de simplă. Boureanu dă într-un polițist și în răspuns își ia un KO scurt. Da, bine înțeles că nu este nici legal nici moral să lovești un polițist aflat în exercițiu funcțiunii. Dar.

Povestea mai pe larg este ușor diferită însă datorită contextului.

Domnul Boureanu a fost în club, la bumți-bumți. Cum face tot omul, a consumat ceva băuturi alcoolice. Cine știe, poate a mers chiar un pic mai departe, este problema lui personală cum alege să-și petreacă timpul. Dar revenind. A plecat din club pe locul din dreapta. Mașina în care circula a fost trasă pe dreapta pentru un control de rutină. Șoferul a fost legitimat, controlat la acte. Nimic ilegal de nicio parte până acum. Cumva, discuția a ajuns și pe locul din dreapta. Poate s-a băgat Boureanu în seamă, poate l-a recunoscut polițistul și l-a băgat în seamă. A urmat un schimb de replici, dar totul părea ok din moment ce mașina a fost lăsată să plece.

Domnul Boureanu, cu mintea tulburată de substanțele pe care le-a consumat, mânat de orgoliu și de proasta creștere, i-a arătat agentului de poliție un deget care nu a fost ales la întâmplare. Poate chiar l-a și înjurat. Nu știu, dar pot să presupun. Din punct de vedere legal, să zicem că s-a încadrat la fapta de ultraj. Tot din punct de vedere legal, merita o amendă pentru asta.

Polițistul implicat în această situație avea mai multe opțiuni. Putea să ignore cu totul acest eveniment și să-l pună pe seama mitocăniei alimentate de alcool. Putea să hotărască să aplice legea și să îi dea o amendă. A hotărât să meargă pe varianta a doua. Însă modul în care a hotărât să o facă este cel puțin dubios. În urmărirea domnului Boureanu nu a plecat un echipaj de poliție, ci patru. Nu doi polițiști, ci opt. Opt polițiști pentru a opri, legitima și amenda un om beat, ne înarmat și care nu dăduse niciun semn că ar fi periculos în vreun fel altfel decât verbal. Asta în condițiile în care noapte de noapte străzile Bucureștiului devin piste de cursă pentru tot soiul de turbați cu mașini tunate și motociclete, dar acolo nu se găsește niciun echipaj de poliție. La plăcinte înainte.

Cei opt polițiști purced la extragerea domnului Boureanu din vehicul, deși puteau foarte bine să imobilizeze vehiculul, să îi ceară domnului Boureanu să rămână în mașină, să îi scrie amenda de rigoare să i-o înmâneze și să își ia la revedere. În schimb, domnul Boureanu este lăsat să coboare din mașină și încep discuții care pur și simplu nu erau necesare. Polițiștii scot telefoanele și încep să filmeze. Nu cred să existe vreo procedură legală care să prevadă această acțiune. Ca polițist în exercițiul funcțiunii ai un regulament. Ca civil, faci ce vrei. Dar dacă nu te crezi particulă subatomică și supus fizicii cuantice, nu poți avea două stări simultan. Ești fie civil, fie polițist. Nu ambele. Unul din ei îl amenință pe domnul Boureanu că îl face celebru la Antene și își sună un prieten de la trust. Alt lucru despre care sunt destul de convins că nu îl poți regăsi în procedurile poliției. Pe perioada așteptării urmează o serie de mișto-uri între polițiști și domnul Boureanu. Dacă s-ar fi întâmplat în curtea școlii, și ar fi fost vorba despre copii, s-ar fi numit bullying. Opt oameni cu autoritate legală au hărțuit un om beat, în loc să îi aplice sancțiunea și să încheie problema.

În cele din urmă, domnul Boureanu, cu un ego inflamat de propria importanță și cu inhibițiile scăzute drastic datorită alcoolului, cedează psihic și aplică o lovitură în zona inghinală polițistului. O fracțiune de secundă după, urmează croșeul de dreapta, gravitația intră în funcțiune uniform accelerat și entropia domnului Boureanu se maximizează temporar. Cu toate că cei șapte colegi ai polițistului, aflați de față, puteau lejer să-l imobilizeze pe domnul Boureanu fără a fi nevoie de nici o singură lovitură ca răspuns.

Cu alte cuvinte, un om beat și cu inhibițiile scăzute, a reacționat prost și ilegal. Un om treaz, în deplinătatea facultăților mintale și în exercițiul funcțiunii, care era conștient de situația în care se află și că este filmat, nu a găsit o cale mai bună de a reacționa. Poate tocmai că pentru asta era pregătit mental. Mintea lui era deja pe acest făgaș.

Inevitabil, discuțiile pe această temă se polarizează. Cine are dreptate și cine greșește? Fiecare simte nevoia să ia o poziție, iar alegerea nu poate fi decât binară. Evident.

Ei bine, nu este așa. Există paliere de responsabilitate și paliere de vină. Domnul Boureanu este de vină că este prost crescut, că a ales să escaladeze un conflict și, băut fiind, a avut un discernământ diminuat.

Polițiștii însă sunt și ei vinovați. Au avut nenumărate ocazii de a nu escalada un conflict. Au avut nenumărate ocazii de a rezolva problema în mod non violent, pe cale absolut legală. În schimb, au ales la fiecare pas să escaladeze problema în cel mai nefericit mod cu putință. Au ales să provoace un om în stare de ebrietate, bănuiala mea fiind că sperau de fapt să obțină fix deznodământul la care s-a ajuns. Au ales să implice patru echipaje de poliție, acolo unde nu era nevoie decât de unul. Au ales să facă circ și să filmeze acolo unde nu era nevoie nici măcar să îl coboare pe om din mașină. Pentru un gest obscen nu era nevoie de arestare. Sau dacă ei considerau că este cazul, trebuiau să îl extragă din mașină, să îl încătușeze și să-l depoziteze în mașina de poliție. Niciuna din aceste acțiuni nu avea de ce să degenereze în bătaie golănească.

În calitate de polițist, datoria ta este să aplici legea. Nu să faci dreptate cu pumnul sau cu televizorul. Dreptatea o face tribunalul, după ce tu, ca polițist, deschizi un dosar penal și îl înaintezi procurorului.

Deci nu, alegerea nu este binară. Nu este vorba că unul are dreptate iar celălalt este obligatoriu vinovat. În cazul ăsta, ambele părți sunt vinovate. Iar dacă tu spui că un polițist are dreptul de a hărțui un om beat, de a escalada inutil un conflict până se ajunge la bătaie, de a își exercita liber orgoliul și că un polițist, chiar și lovit, are dreptul de a face orice vrea mușchiul lui, atunci nu faci decât să spui că într-o țară civilizată vrei ca niște mafioți să fie bătuți de alți mafioți. Nu te interesează legea, nu te interesează justiția, te interesează doar răzbunarea și ca mafiotul care îți displace mai tare să o ia în gură. Adică, fără să-ți dai seama, subscrii la statul mafiot de care te plângi mereu.

Da, polițistul TREBUIE respectat. Nu ai voie CU NICIUN MOTIV, să agresezi un polițist care își face datoria, legal. Sigur, pot exista situații în care polițistul îți pune viața în pericol, și atunci vei avea de ales dacă te aperi sau nu, în ciuda oricăror consecințe, dar aici nu a fost cazul. Dar și polițistul, la rândul lui, TREBUIE să respecte legea și TREBUIE să aibă discernământ.

Ambele părți implicate în acest incident sunt vinovate. În loc să alegem o tabără sau alta, ar trebui să învățăm și să ne civilizăm.

Și da, până nu realizezi asta, vei fi parte a problemei, nu parte a soluției.

Copilul ăla din parc

Thursday 15/06/2017

Am fost ieri în parc, după copii. Stăteam pe bancă și vorbeam cu bona despre cum a fost ziua, cu școala și cu alte probleme inerente. La un moment dat vine o fată de-acolo și o ia pe bonă în brațe. Bona o ține la piept, o mângâie, o pupă și copilul pleacă. Trec câteva minute, procesul se repetă. Curios, o întreb pe bonă:

– Al cui e copilul?
– Nu știu, e de pe aici din parc.
– Și vine așa la tine să o iei în brațe și s-o pupi?
– Da. E la aceeași școală cu fetele. Câteodată, când iese de la ore, vine să mă pupe.
Vine iar copilul să o ia în brațe. Vorbește ceva și îmi dau seama că are un defect serios de vorbire, de parcă nu are bolta palatină închisă. Bona o mângâie și o strânge în brațe. Pleacă iarăși și continuăm.
– Stă pe aici?
– Cred că da, nu știu. Am înțeles că sunt patru copii. Părinții sunt divorțați și copiii au rămas la mamă.
– Ce-o fi cu defectul ăla de vorbire? O fi fost dusă la logoped…

Apoi am tăcut, căzut pe gânduri. Cât de tristă trebuie să fie viața unui copil care se agață de un necunoscut în parc, pentru o fărâmă de afecțiune? Ce fel de om va creșe acest copil? Cine se preocupă de sufletul lui, dacă nu sunt capabili nici măcar să se preocupe de vorbirea lui…

Când mă întorceam cu fetele acasă am dat peste un alt pui de pasăre căzut pe jos. Numai că față de celebra cinteză de acum câteva săptămâni, ăsta era așa de mic că de-abia avea ochii dezlipiți. Nu se putea ține pe picioare. Sigur nu era în etapa de fi îngrijit la sol de părinți. M-am întrebat dacă nu cumva este victima colaterală a unui pui de cuc. M-am uitat în sus după un cuib. Nu se vedea nimic. Cine știe de unde o fi căzut…

L-am mutat de pe asfalt în grădină și mi-am văzut mai departe de drum. Mi-au luat câteva ore bune să fac legătura între cele două întâmplări. După care mi-a venit în minte monologul (actualizat) din Trainspotting 2:

Choose life
Choose Facebook, Twitter, Instagram and hope that someone, somewhere cares
Choose looking up old flames, wishing you’d done it all differently
And choose watching history repeat itself
Choose your future
Choose reality TV, slut shaming, revenge porn
Choose a zero hour contract, a two hour journey to work
And choose the same for your kids, only worse, and smother the pain with an unknown dose of an unknown drug made in somebody’s kitchen
And then… take a deep breath
You’re an addict, so be addicted
Just be addicted to something else
Choose the ones you love
Choose your future
Choose life

Firimituri de viață

Saturday 10/06/2017

Am văzut ieri un documentar despre David Gilmour, în care vorbea și despre copilăria lui. O parte importantă din ea a fost lăsat în internat de către niște părinți un pic prea preocupați să își trăiască viața, chiar plecați pentru un an din țară. Spre sfârșitul interviului, reporterul îl întreabă:

– Do you miss her?
– Do I miss my mother? Mmm… mno. No, I don’t miss her, I don’t think, no. It wasn’t a closely knit emotional tied family, and when my mother wanted to be closer, when she was getting old, I found it difficult to deal with it. I just wanted her to… get off, get off, leave me alone. Now is not the time to be trying to do this, the time to be doing that stuff was when I was 5…

Lucrul ăsta mi-a reconfirmat o bănuială mai veche. Arta provine din suferință, este rezultatul unor traume și chinuri interioare.

Mic îndrumar de prostire a naivilor

Wednesday 07/06/2017

Acum mulți ani, pe vremea când aveam încă patruped, îmi făceam datoria de a-l plimba cu regularitate. Într-una din seri, pe un ger crunt, strada era toată o suprafață lucioasă ca sticla. Gheața avea șanțuri adânci pe aleea mea, puteai să treci pe acolo scobindu-te în dinți că mașina n-avea cum să devieze de la traiectorie. La un moment dat am auzit venind din spate o mașină și m-am ferit să nu cumva să alunec sub ea. Era o salvare, care a oprit la câteva scări mai încolo.

Când am ajuns în dreptul ei, șoferul, un băiat subțire ca o nuia, se chinuia să ducă de braț o bătrână uscată ca o mumie către scara ei. Niciunul nu avea masa necesară sau echilibrul pentru a reuși să navigheze suprafața de sticlă. Am dat drumul lesei cățelului (el pe patru labe era mai stabil decât oricine) și m-am apropiat să dau o mână de ajutor. Am primit atunci din partea bătrânei o privire cu un amestec de surpriză și frică. M-a marcat foarte tare și mi s-a ars în amintire. Am mai văzut acea privire o singură dată în viață, cu altă ocazie.

Îmi aduc aminte și gândul care a urmat: ”Acum ești o bătrână amărâtă, dar cine știe ce păcate oi fi având tu pe cap…”

Povestea m-a marcat așa de tare că am relatat-o unor prieteni din acel bloc, câteva zile mai târziu. Mi-au confirmat, surprinși, că da, bătrâna fusese la viața ei o scorpie desăvârșită, atât cu propria familie cât și cu vecinii.

Unul din secretele păcălirii naivilor este controlul minuțios al propriei imagini. Există câteva lucruri pe care un cameleon de succes le poate face pentru a se camufla. În primul rând, nu vorbește despre el. Nu vorbește despre gândurile lui, nu vorbește despre trăirile lui interioare, nu vorbește despre trecutul lui. Vorbește despre mondenități, despre vreme, despre seriale, dar nimic personal. Nu te invită în cercul lui de prieteni, nu te invită în casa lui. Acolo sunt indicii importante despre cine este cu adevărat. Nu vorbește despre familia lui. Pare a fi un individ suspendat în vid, fără atașamente emoționale de niciun fel. La orice întâlnire tace, ascultă tot ce se vorbește dar nu voluntariază nimic în afară de platitudini sterile. Nu are hobby-uri despre care să vorbească pasionat. Nu are opinii, nu are convingeri.

Odată ce a reușit să creeze acest tablou gol, pânza de păianjen este întinsă. Tot ce mai trebuie este răbdarea ca victimele să-i cadă în plasă. Și culmea, va face asta folosind propriile tale opinii, trăiri și valori împotriva ta. Pentru că tu, om normal și sincer, vei picta pe chipul lui exact cei vei dori să vezi acolo. Vrei să vezi un om inteligent? Ușor, doar nu l-ai auzit vreodată spunând prostii. Vrei să vezi un om blând? Păi ce, l-ai auzit vreodată nervos? Vrei să vezi un om sensibil? Calmul lui aparent provine din cine știe ce dramă interioară profundă. Vrei să vezi un om rănit? Evident, din demnitatea retrasă cu care se comportă. Vrei să vezi o victimă? Uite-l cum suferă în liniște… Vei vedea orice vrei să vezi, pentru că nu l-ai văzut niciodată dezbrăcat de armura de minciuni.

Orice emoție umană este pictată ușor pe o persoană lipsită de caracteristici. Este un aspect al psihicului uman utilizat frecvent în cinematografie. Pentru cele mai dramatice scene din istoria acestei arte, regizorii au avut o singură cerere de la actori: ”nu vreau niciun fel de emoție vizibilă pe fața ta”. Iar publicul spectator, ghidat cu măiestrie prin povestea atent croită, a imaginat în acele trăsături cele mai adânci drame interioare. Îngerii au plâns din cauza tragediei.

Dar nu numai în lumea artei se manifestă acest mecanism de camuflaj al hienelor. Mai ții minte fotografia acelui bătrânel zâmbitor, cu părul alb, spinarea cocârjată de vârstă și brațul ridicat într-un salut către cameră?

Despre torționarul Vișinescu vorbesc. Te-ai fi gândit, cunoscându-l pentru prima dată pe stradă, un bătrânel jovial, ce monstru este cu adevărat? L-ai fi ajutat cu căratul plaselor, văzând privirea istovită? I-ai fi sărit în ajutor în caz de inundație sau incendiu? L-ai fi protejat de șoferul agresiv care îl înjură pentru că nu traversează strada mai repede? Sigur că da, atâta timp cât nu știai cine este.

Dar să-l fi cunoscut cu adevărat, ai fi traversat strada pentru a nu a avea de-a face cu el?

Lumea este plină de astfel hiene. Unele zâmbesc dulce și vorbesc mieros. Altele prezintă o imagine fragilă, delicată, sensibilă. Fiecare are pânza de păianjen întinsă și așteaptă următoarea victimă să le cadă în plasă. Iar plasa este uneori atât de plăcută, că unele victime se aruncă în ea cu voluptate, pentru a fi devorate pe îndelete și tacticos.

”Homo homini lupus est”. Sau, mai degrabă, ”Lupus est homo homini, non homo, quom qualis sit non novit.”

O să murim de gripă porcină!

Monday 24/04/2017

Băi, vă zic de-acum, să nu ziceți că nu știați. De murit, o să murim toți de gripă porcină, mai precis din aia de origine asiatică. O știu din sursă mega sigură.
 
Când m-am suit azi în avion, am dat peste o duduie între două vârste. Stătea pe scaunul meu 3D. Nu că era tridimensional scaunul, ăla era numărul pe care l-am ales ieri la check-in. I-am zis că s-a plasat relativ greșit în spațiu. A clipit des și senin la mine. Nu, că ea stă pe 3C. Da, i-am zis, ăla nu e 3C. Ba da. I-am numărat zâmbind ca Tetelu scaunele de la A la D. Cum n-am fost prea convingător din prima, m-a asistat și o domnișoară flight attendant, model portocaliu tip Trump. Așa că duduia s-a relocat pe scaunul corect, după care a dat drumul la o frumusețe de Samsung Edge de pe care a sorbit cu voluptate o serie de articole suculente marca cap lipede (cacofonie intended).
 
Am știut însă că ne pândește sfârșitul lumii pe toți când, după decolare, s-a apucat să își facă temele citind documentația pe persoană fizică pe care o adusese la bord, despre procedurile de carantină și prevenire a transmiterii infecției cu sus numitul virus. Părea genul care lucrează la DSV, printre calificările remarcabile fiind o înrudire de oarecare rang cu Dragnea.
 
Am zis.

Și am avut un coșmar

Sunday 16/04/2017

Da, s-a întâmplat azi noapte. N-am mai avut unul de multă vreme. N-am mai avut unul atât de neobișnuit de și mai multă vreme, ceea ce m-a făcut să îl și țin minte.

Eram dimineață, eram în casă și nu purtam ochelarii. Cu colțul ochiului am văzut o mișcare pe hol, în oglindă. Până să întorc capul, orice era trecuse de cadrul ușii spre camera copiilor. Mi-am pus ochelarii și m-am dus să mă lămuresc ce văzusem. Am intrat în camera copiilor. Era dimineață iar soarele intra într-in unghi foarte ascuțit pe fereastră, dar lumina era puternică. Era liniște și nimic nu se mișca. Am rotit încet privirea prin cameră și am prins din nou o mișcare către colțul camerei. Am întors privirea într-acolo dar nu părea să fie nimic. Dar când m-am apropiat încet am început să percep minuscule distorsiuni în aer, ca și cum acolo se afla ceva invizibil dar cu un indice de refracție diferit de al aerului, cu formă neuniformă. Era ca și cum te-ai uita într-o oglindă cu mici imperfecțiuni.

M-am apropiat, curios,  și am întins o mână către ce era acolo, iar obiectul a fugit din nou, sub biroul copiilor. Intrigat la culme de apariția neobișnuită am chemat copiii să le arăt fenomenul greu de înțeles. Curioase, fetele priveau peste umărul meu în timp ce le arătam după ce să se uite. Apoi m-au întrebat ce este și le-am răspuns că nu știu, dar vreau să aflu.

M-am lăsat pe vine și am întins ambele mâini, pentru a cuprinde lucrul de acolo din ambele părți. Fără a atinge ceva anume, aerul a devenit de-odată gelatinos la atingere. Nu lipicios, doar din ce în ce mai vâscos. Nu simțeam niciun fel de formă, doar un volum de aer cu proprietăți total diferite. Era ca un fel de plastilină invizibilă, ca un aluat de pizza, pufos la atingere dar din ce în ce mai rigid pe măsură ce îți înfigi degetele în el și părea să aibă o greutate proprie.

Apoi am simțit că obiectul dădea să fugă iarăși. Am încercat să îl rețin nițel, dar era destul de evident că nu am cum. Am dat să spun ceva, ca atunci când încerci să liniștești un animal speriat. Dar vocea mea devenise groasă și neinteligibilă, nu puteam să articulez niciun cuvânt. Sunam mai degrabă ca o bandă de magnetofon redată la o viteză mult prea mică. Opusul distracției vorbitului cu heliu în plămâni, ca și cum un gaz extrem de gros și vâscos îmi intrase în plămâni. Orice era acolo, sub birou, era un risc serios pentru mine și pentru copii. M-am întors către fete și am încercat să le spun să fugă, dar nu mă puteam face înțeles.

Și atunci am ales să mă trezesc, apoi am aplicat trucul meu pentru a nu re-cădea în coșmar. M-am forțat să rămân treaz câteva minute, gândindu-mă la cu totul altceva. Nu cred în premoniții. Nu este nimic rațional în ele. Cred însă în simbolistica pe care subconștientul o pune în vise. Sunt o sursă bună de introspecție, acolo unde mintea lucidă nu are niciun acces. Visele, și mai ales coșmarurile, sunt o fereastră unică în interior.