Archive for the ‘Pentru minte’ Category

Firimituri de viață

Saturday 10/06/2017

Am văzut ieri un documentar despre David Gilmour, în care vorbea și despre copilăria lui. O parte importantă din ea a fost lăsat în internat de către niște părinți un pic prea preocupați să își trăiască viața, chiar plecați pentru un an din țară. Spre sfârșitul interviului, reporterul îl întreabă:

– Do you miss her?
– Do I miss my mother? Mmm… mno. No, I don’t miss her, I don’t think, no. It wasn’t a closely knit emotional tied family, and when my mother wanted to be closer, when she was getting old, I found it difficult to deal with it. I just wanted her to… get off, get off, leave me alone. Now is not the time to be trying to do this, the time to be doing that stuff was when I was 5…

Lucrul ăsta mi-a reconfirmat o bănuială mai veche. Arta provine din suferință, este rezultatul unor traume și chinuri interioare.

Mic îndrumar de prostire a naivilor

Wednesday 07/06/2017

Acum mulți ani, pe vremea când aveam încă patruped, îmi făceam datoria de a-l plimba cu regularitate. Într-una din seri, pe un ger crunt, strada era toată o suprafață lucioasă ca sticla. Gheața avea șanțuri adânci pe aleea mea, puteai să treci pe acolo scobindu-te în dinți că mașina n-avea cum să devieze de la traiectorie. La un moment dat am auzit venind din spate o mașină și m-am ferit să nu cumva să alunec sub ea. Era o salvare, care a oprit la câteva scări mai încolo.

Când am ajuns în dreptul ei, șoferul, un băiat subțire ca o nuia, se chinuia să ducă de braț o bătrână uscată ca o mumie către scara ei. Niciunul nu avea masa necesară sau echilibrul pentru a reuși să navigheze suprafața de sticlă. Am dat drumul lesei cățelului (el pe patru labe era mai stabil decât oricine) și m-am apropiat să dau o mână de ajutor. Am primit atunci din partea bătrânei o privire cu un amestec de surpriză și frică. M-a marcat foarte tare și mi s-a ars în amintire. Am mai văzut acea privire o singură dată în viață, cu altă ocazie.

Îmi aduc aminte și gândul care a urmat: ”Acum ești o bătrână amărâtă, dar cine știe ce păcate oi fi având tu pe cap…”

Povestea m-a marcat așa de tare că am relatat-o unor prieteni din acel bloc, câteva zile mai târziu. Mi-au confirmat, surprinși, că da, bătrâna fusese la viața ei o scorpie desăvârșită, atât cu propria familie cât și cu vecinii.

Unul din secretele păcălirii naivilor este controlul minuțios al propriei imagini. Există câteva lucruri pe care un cameleon de succes le poate face pentru a se camufla. În primul rând, nu vorbește despre el. Nu vorbește despre gândurile lui, nu vorbește despre trăirile lui interioare, nu vorbește despre trecutul lui. Vorbește despre mondenități, despre vreme, despre seriale, dar nimic personal. Nu te invită în cercul lui de prieteni, nu te invită în casa lui. Acolo sunt indicii importante despre cine este cu adevărat. Nu vorbește despre familia lui. Pare a fi un individ suspendat în vid, fără atașamente emoționale de niciun fel. La orice întâlnire tace, ascultă tot ce se vorbește dar nu voluntariază nimic în afară de platitudini sterile. Nu are hobby-uri despre care să vorbească pasionat. Nu are opinii, nu are convingeri.

Odată ce a reușit să creeze acest tablou gol, pânza de păianjen este întinsă. Tot ce mai trebuie este răbdarea ca victimele să-i cadă în plasă. Și culmea, va face asta folosind propriile tale opinii, trăiri și valori împotriva ta. Pentru că tu, om normal și sincer, vei picta pe chipul lui exact cei vei dori să vezi acolo. Vrei să vezi un om inteligent? Ușor, doar nu l-ai auzit vreodată spunând prostii. Vrei să vezi un om blând? Păi ce, l-ai auzit vreodată nervos? Vrei să vezi un om sensibil? Calmul lui aparent provine din cine știe ce dramă interioară profundă. Vrei să vezi un om rănit? Evident, din demnitatea retrasă cu care se comportă. Vrei să vezi o victimă? Uite-l cum suferă în liniște… Vei vedea orice vrei să vezi, pentru că nu l-ai văzut niciodată dezbrăcat de armura de minciuni.

Orice emoție umană este pictată ușor pe o persoană lipsită de caracteristici. Este un aspect al psihicului uman utilizat frecvent în cinematografie. Pentru cele mai dramatice scene din istoria acestei arte, regizorii au avut o singură cerere de la actori: ”nu vreau niciun fel de emoție vizibilă pe fața ta”. Iar publicul spectator, ghidat cu măiestrie prin povestea atent croită, a imaginat în acele trăsături cele mai adânci drame interioare. Îngerii au plâns din cauza tragediei.

Dar nu numai în lumea artei se manifestă acest mecanism de camuflaj al hienelor. Mai ții minte fotografia acelui bătrânel zâmbitor, cu părul alb, spinarea cocârjată de vârstă și brațul ridicat într-un salut către cameră?

Despre torționarul Vișinescu vorbesc. Te-ai fi gândit, cunoscându-l pentru prima dată pe stradă, un bătrânel jovial, ce monstru este cu adevărat? L-ai fi ajutat cu căratul plaselor, văzând privirea istovită? I-ai fi sărit în ajutor în caz de inundație sau incendiu? L-ai fi protejat de șoferul agresiv care îl înjură pentru că nu traversează strada mai repede? Sigur că da, atâta timp cât nu știai cine este.

Dar să-l fi cunoscut cu adevărat, ai fi traversat strada pentru a nu a avea de-a face cu el?

Lumea este plină de astfel hiene. Unele zâmbesc dulce și vorbesc mieros. Altele prezintă o imagine fragilă, delicată, sensibilă. Fiecare are pânza de păianjen întinsă și așteaptă următoarea victimă să le cadă în plasă. Iar plasa este uneori atât de plăcută, că unele victime se aruncă în ea cu voluptate, pentru a fi devorate pe îndelete și tacticos.

”Homo homini lupus est”. Sau, mai degrabă, ”Lupus est homo homini, non homo, quom qualis sit non novit.”

O să murim de gripă porcină!

Monday 24/04/2017

Băi, vă zic de-acum, să nu ziceți că nu știați. De murit, o să murim toți de gripă porcină, mai precis din aia de origine asiatică. O știu din sursă mega sigură.
 
Când m-am suit azi în avion, am dat peste o duduie între două vârste. Stătea pe scaunul meu 3D. Nu că era tridimensional scaunul, ăla era numărul pe care l-am ales ieri la check-in. I-am zis că s-a plasat relativ greșit în spațiu. A clipit des și senin la mine. Nu, că ea stă pe 3C. Da, i-am zis, ăla nu e 3C. Ba da. I-am numărat zâmbind ca Tetelu scaunele de la A la D. Cum n-am fost prea convingător din prima, m-a asistat și o domnișoară flight attendant, model portocaliu tip Trump. Așa că duduia s-a relocat pe scaunul corect, după care a dat drumul la o frumusețe de Samsung Edge de pe care a sorbit cu voluptate o serie de articole suculente marca cap lipede (cacofonie intended).
 
Am știut însă că ne pândește sfârșitul lumii pe toți când, după decolare, s-a apucat să își facă temele citind documentația pe persoană fizică pe care o adusese la bord, despre procedurile de carantină și prevenire a transmiterii infecției cu sus numitul virus. Părea genul care lucrează la DSV, printre calificările remarcabile fiind o înrudire de oarecare rang cu Dragnea.
 
Am zis.

Și am avut un coșmar

Sunday 16/04/2017

Da, s-a întâmplat azi noapte. N-am mai avut unul de multă vreme. N-am mai avut unul atât de neobișnuit de și mai multă vreme, ceea ce m-a făcut să îl și țin minte.

Eram dimineață, eram în casă și nu purtam ochelarii. Cu colțul ochiului am văzut o mișcare pe hol, în oglindă. Până să întorc capul, orice era trecuse de cadrul ușii spre camera copiilor. Mi-am pus ochelarii și m-am dus să mă lămuresc ce văzusem. Am intrat în camera copiilor. Era dimineață iar soarele intra într-in unghi foarte ascuțit pe fereastră, dar lumina era puternică. Era liniște și nimic nu se mișca. Am rotit încet privirea prin cameră și am prins din nou o mișcare către colțul camerei. Am întors privirea într-acolo dar nu părea să fie nimic. Dar când m-am apropiat încet am început să percep minuscule distorsiuni în aer, ca și cum acolo se afla ceva invizibil dar cu un indice de refracție diferit de al aerului, cu formă neuniformă. Era ca și cum te-ai uita într-o oglindă cu mici imperfecțiuni.

M-am apropiat, curios,  și am întins o mână către ce era acolo, iar obiectul a fugit din nou, sub biroul copiilor. Intrigat la culme de apariția neobișnuită am chemat copiii să le arăt fenomenul greu de înțeles. Curioase, fetele priveau peste umărul meu în timp ce le arătam după ce să se uite. Apoi m-au întrebat ce este și le-am răspuns că nu știu, dar vreau să aflu.

M-am lăsat pe vine și am întins ambele mâini, pentru a cuprinde lucrul de acolo din ambele părți. Fără a atinge ceva anume, aerul a devenit de-odată gelatinos la atingere. Nu lipicios, doar din ce în ce mai vâscos. Nu simțeam niciun fel de formă, doar un volum de aer cu proprietăți total diferite. Era ca un fel de plastilină invizibilă, ca un aluat de pizza, pufos la atingere dar din ce în ce mai rigid pe măsură ce îți înfigi degetele în el și părea să aibă o greutate proprie.

Apoi am simțit că obiectul dădea să fugă iarăși. Am încercat să îl rețin nițel, dar era destul de evident că nu am cum. Am dat să spun ceva, ca atunci când încerci să liniștești un animal speriat. Dar vocea mea devenise groasă și neinteligibilă, nu puteam să articulez niciun cuvânt. Sunam mai degrabă ca o bandă de magnetofon redată la o viteză mult prea mică. Opusul distracției vorbitului cu heliu în plămâni, ca și cum un gaz extrem de gros și vâscos îmi intrase în plămâni. Orice era acolo, sub birou, era un risc serios pentru mine și pentru copii. M-am întors către fete și am încercat să le spun să fugă, dar nu mă puteam face înțeles.

Și atunci am ales să mă trezesc, apoi am aplicat trucul meu pentru a nu re-cădea în coșmar. M-am forțat să rămân treaz câteva minute, gândindu-mă la cu totul altceva. Nu cred în premoniții. Nu este nimic rațional în ele. Cred însă în simbolistica pe care subconștientul o pune în vise. Sunt o sursă bună de introspecție, acolo unde mintea lucidă nu are niciun acces. Visele, și mai ales coșmarurile, sunt o fereastră unică în interior.

Folosești Waze? Ce-ar fi să și contribui?

Wednesday 11/01/2017

Ți s-a întâmplat uneori ca Waze să încerce să te bage pe o stradă cu sens unic? Sau acum, iarna, să te bage pe străduțe așa pline de zăpadă de te ia cu friguri parcă ar fi picat încălzirea la mașină?

În loc să te plângi, există o soluție: raportează evenimente relevante la hartă. Acum câteva zile am raportat o modificare a unui sens unic. Două mesaje schimbate cu un voluntar Waze și harta a fost corectată. Pentru cam orice fel de eveniment rutier există o posibilitate de a avertiza partenerii de trafic. De exemplu, acum iarna:

Apeși Report.

Alegi Hazard

Alegi Weather

Alegi Ice on road.

Victorie – Waze va ști că pe strada aia este o problemă și va ruta traficul pe alte străzi. Presupunând că toți șoferii utilizatori ai Waze ar marca așa cum trebuie măcar străzile pe care locuiesc, comunitatea ar beneficia de o informație mult mai corectă.

Altfel de unde naiba să știe Waze?

Taxi sau Uber?

Wednesday 30/11/2016

Asist de ceva vreme la interminabila discuție:
– Taximetriștii sunt măgari!
– Da, dar Uber este ilegal!

Nu prea m-am băgat în discuția asta, pentru că n-am simțit nevoia să intru în genul ăsta de discuții autiste care au loc în ziua de azi, în care fiecare își susține argumentul urlând la celălalt, fiecare cu degetele adânc înfundate în urechi. Asta nu înseamnă că nu am argumente de prezentat în problemă.

Cine sunt taximetriștii
De obicei (cuvânt pe care te rog să-l reții, este valabil pentru tot ce urmează să argumentez) e vorba de oameni cu un nivel de cultură în cel mai bun caz medie. Unii mai de bun simț, alții din contră. Sunt oameni care locuiesc în zone mai defavorizate. Băiețași de cartier, adică. Au un trai destul de greu, iar pentru ei taximetria este o soluție de a ieși nițel la lumină, pentru că, făcută cum trebuie (nu legal, adică) este destul de bănoasă. Nu se compară cu săpatul de șanțuri sau căratul de saci cu cârca.

De ce s-a reglementat taximetria
Principalul motiv pentru care toate municipalitățile au reglementat taximetria este pentru că, încă de la apariția ei (de pe vremea birjarilor), breasla nu s-a putut reglementa pe ea însăși. Prin natura oamenilor care o practică, a degenerat permanent în bătăi de stradă între taximetriști pentru clienți, dar și între taximetriști și clienți. Bande de taximetriști și-au disputat permanent teritoriile bănoase, argumentele folosite fiind pumnul, bâta sau levierul. Așa că municipalitățile au trebuit să intervină. Au reglementat condițiile în care se poate practica, numărul de taximetre permise în oraș via numărul de licențe disponibile, penalizările pentru încălcarea legii etc. Și, bine înțeles, cum face birocrația de fiecare dată, și-au luat și o cotă parte din încasările breslei. Taxe, adică. Asta nu înseamnă că problema a fost rezolvată. Știm cu toții situațiile de la Gara de Nord, de la aeroport, din centrul vechi… mai e cazul să continui?

Cine sunt șoferii Uber
De obicei (vezi nota de mai sus) sunt oameni de o cultură de la medie în sus. Și-au cumpărat o mașină decentă și nu s-ar supăra teribil dacă ar putea să-și amortizeze ceva din valoarea ei printr-un pic de șofat în timpul liber. Nu s-au băgat în taximetrie din cauza birocrației dar mai ales de sila breslei pe care o presupune. Nu mai zic de teama riscului bătăilor pe care le presupune breasla. E un om care știe să vorbească civilizat, își îngrijește mașina, știe cum e cu internetul, băncile și transferurile bancare și, mai ales, preferă să fie chemat printr-o aplicație decât să stea la colț de stradă la pescuit de clienți. Civilizat, adică.

Legal sau ilegal, deci?
Principalul argument este legalitatea, deci. Cred că niciun om sănătos la cap nu se îndoiește că Uber este varianta cea mai civilizată. Păi hai să o analizăm legal. Pe de-o parte avem o breaslă incapabilă să se poarte civilizat fără reglementare. Pe de altă parte, avem o altă breaslă care s-a născut în secolul 21, gata civilizată fără a fi nevoie de reglementare. Tot ce presupune birocrația că asigură clientului taximetristului (în mare parte o minciună, ai șanse bună să-ți iei un scuipat dacă nu lași bacșiș, nu mai zic de comentarii despre rută sau despre tarif în ”orele de vârf”), Uber asigură de la sine fără niciun fel de reglementare externă. Problema statului rămâne deci, că nu este sigur că își ia cota parte.

Ce sunt legile, până la urmă? Un sistem prin care statul intervine și încadrează forțat situații de viață în căsuțe strâmte și rigide. Iar când viața se schimbă, legile rămân depășite și în loc să ajute, încurcă.

Revenind la taxi versus Uber
Da, este fix problema de care spuneam. O lege depășită care împiedică progresul. Avem un sistem nou, incomparabil mai civilizat, iar legea, în loc să-l ajute, îi pune bețe în roate. Iar taximetriștii, fac ce știu și ei să facă: pumni, flegme, ouă și făină și (n-am nicio dovadă pentru asta) probabil șpăgi la autorități pentru ”aplicarea viguroasă a legii”.

Moral vorbind, o lege depășită este nulă. Legile trebuie să se adapteze vremurilor, nu vremurile legilor. Oricum, cu toții alegem să respectăm legea selectiv, atunci când ne servește intereselor personale. În caz că mă înșel, aștept cu interes comentariul cuiva care n-a îndoit legea în viața lui. O să mă chinui să-i sculptez o statuie.

În concluzie, nu văd niciun motiv rațional pentru a alege altceva decât Uber atunci când ai opțiunea. Iar faptul că este descurajat prin agresiune în loc de susținere cu adaptarea cadrului legal, mi se pare murdar și un argument în plus să îl susțin.

PS: Ca fapt divers, nu am mers niciodată cu Uber până acum. Am comandat doar nișe înghețată.

10 things I would tell my past self 10 years ago

Monday 10/10/2016

Yes, I know this ”10 things to make your life better” is classic click bait. And, admittedly, this is a Belgian beer powered post. How ironic it’s made on the 10.10.2016 :))

1. Listen to dissenting opinions

Especially in the era of FaceBook, you’ve learned to shut out all the opinions you disagree with. Block, unfriend, unfollow, You have gained the ability to create this perfect bubble around you where no different opinion exists. And this will lull you into a false impression that the universe always agrees with you, that you’re always right and that every different opinion is wrong by default. Don’t forget about nuance. Never forget about nuance. Learn to listen, especially if you disagree . It’s the only way to grow.

2. Everything is on a spectrum

It’s easy to judge things as black and white, right or wrong, good or evil, positive or negative. But things rarely are in real life. Everything is somewhere on a spectrum. From nothing to infinity. And rarely are they on the extremes. Be especially weary when they seem to be and check your assumptions. Don’t force them to be on the extremes either. Admit to yourself that everything is relative and positioned somewhere in between.

3. Take care of your bones and joints

Amazing, right? You’re not unbreakable. Every stupid thing you do today, like carrying heavy things or straining your body for needles sporting venture, will take it’s toll. Someday you’ll pay. And it will hurt. A lot. Instead of enjoying your loved ones you’ll have to be careful and refrain from picking up things or lifting that couch that needs to be moved. If only someone had warned you. If only you believed them, that is.

4. Talk to your parents about their health

I know, it’s their duty to take care of you and it’s your duty to take care of your life and your children when the time comes. But listen to their ails. You are their child and genetics dictates that you have every chance to someday follow in their footsteps. If you are forewarned you can take care of your joints, your skin, your stomach, your liver, your heart or your mind. Knowledge is power. The power to prevent and avoid.

5. Mental strength is not limitless

When you are young, your power of endurance seems endless. But it really isn’t. Even the tallest of mountains will crumble under the right amount of pressure. Don’t let it pile on. If your job is hurting you, change it. It’s never the only option. If your friends are wearing you down, distance yourself. If your relationship is killing you, leave. Your peace of mind is irreplaceable.

6. Selfishness is not always wrong

Most instincts built into you are the product of millions of years of evolution. They are rules of thumb of what used to work best in the past. Selfishness is such a thing. Sometimes the world… is not out to get you. But it’s totally indiferent to your needs. It’s up to you to fight for what really matters to you. No one else will. It’s ok to be selfish in love, in taking care of your loved ones before caring about others. No one instinct is good or bad as long as you put it into perspective.

7. Layers

Like spectrums, life is full of layers. Everyone has a bubble. At the outskirts lay the trivial things and as you approach, you reach the important things and values. Learn what yours are. Arrange them accordingly. Protect your inner most layers, don’t expose them indiscriminately by trusting blindly. Be respectful of other’s. Don’t tread into other people’s inner layers lightly and don’t let other people tread into yours. If somebody chooses to show them to you, you are responsible to be gentle and kind.

8. Look in the mirror

No, dumb ass, it’s not about beauty or vanity. It’s about being able to look yourself in the eyes for five minutes at a time. It’s a very good indicator at how you feel about yourself deep down, even if you’re not able to admit it to yourself or you’re not even aware of it.

9. Compromise carefully

Nothing in life is free of compromise. But don’t overdo it. Not everyone will understand you did or appreciate your effort. Every compromise take it’s toll and some of them will come back to haunt you. You’ll blame yourself with the benefit of hindsight, even if you had no idea back then. Consider your position and consider the consequences, for the next week, month, year, decade or lifetime. You will have to live with yourself.

10. Belgian beer

This one is a doozy. Most people think beer is beer. But beer doesn’t care what you think it should be. The Belgians have turned beer into a work of art, with myriad flavors, strengths and colors. In a way, they’ve turned beer into a sort of wine. Every bottle is surprising in it’s own way. The point is that you, like Belgian beer, don’t need to fit in. You’re free to discover your own blend. You’re even free to reinvent yourself and change your flavors as much as you want. You define yourself and any outside advise is to be listened to at your own discretion.

14567419_10154646556569711_5561973078432302961_o1

Mă las de biciclit o vreme. Posibil definitiv…

Monday 18/07/2016

Sunt unul din ciudații ăia care colectează deșeurile selectiv și care reciclează tot ce se poate. Ba chiar sunt unul din ciudații care, din multiple motive folosea bicicleta în mod curent ca mijloc de deplasare prin oraș. Simțeam că este, oarecum, o datorie civică și că, prin atitudinea de early adopter, voi încuraja și alți oameni să adopte acest mijloc de transport. Sunt și biciclist, și șofer, înțeleg ambele perspective și le respect.

Se spunea despre mașină că te face gras și îți mănâncă banii, iar despre bicicletă că îți mănâncă grăsimea și îți economisește banii. Da, dar…

Vineri după masă veneam de la serviciu spre casă. Circulam cât se poate de regulamentar, pe carosabil, pe partea dreaptă, pe lângă bordură. Nu croșetez niciodată în trafic, nu mă găsești niciodată pe banda a doua. Tocmai depășeam o mașină parcată neregulamentar, dar tot pe banda întâi. Mașina asta, adică:

P_20160715_150440

P_20160715_151846

Dar fix la jumătatea depășirii, din partea stângă a trecut în viteză un automobil, atât de aproape că m-a atins. Am căzut de pe bicicletă, nu știu prin ce noroc pe spate, pe ghiozdanul plin cu hainele de serviciu. Vasta forță a impactului, precum și frecarea cu asfaltul, a fost preluată de ghiozdan. M-am ales totuși cu niște julituri serioase, o vânătaie mare pe fața pulpei stângi, și o lovitură sănătoasă la bazin, în spate. Dar spre norocul meu nimic grav, nicio fractură, nicio lovitură la cap. Bicicleta a fost aruncată două benzi la stânga, pe mijlocul drumului.

Asta este povestea impactului. Șoferul s-a dat jos de la volan nervos: ”Ce căutai băi pe drum”? I-am explicat, nu prea calm la început, că acolo e locul bicicletelor, nu pe trotuar (oricum era plin de mașini parcate neregulamentar). Omul s-a liniștit. Am chemat un echipaj de poliție care a venit cam în 10 minute. Ne-a luat datele și ne-a prezentat opțiunile. Dacă eram măgar, puteam să mă dau cu fundul de pământ, să chem salvare, să se lase cu dosar de cercetare penală, cu toate că știam că nu ar fi fost cazul. În cazul accidentelor, se consideră faptă penală când sunt peste zece zile de îngrijiri medicale. Vroiam să fiu sigur însă că, în caz că sunt ceva răni invizibile și ajung în spital peste weekend, sunt asigurat din punct de vedere legal.

După ce am stat de vorbă cu omul, s-a dovedit totuși de bun simț. Am încercat să mergem pe cale amiabilă, dar duduia de la call center a insistat că ne trebuie hârtie de la poliție. Omul a zis ”asta este” și a venit să mă ia cu bicicleta. Am fost la poliție. Și aici începe distracția.

Domnul milițian ne-a ascultat, ne-a dat formulare de completat, a mers să vadă mașina și bicicleta. Dar mutra lui acră spunea foarte multe. Pentru început mi-a cerut poze de la fața locului. I le-am arătat.

– Păi ce, ai trecut pe banda a doua? zice domnul milițian.
– Nu, mi-am păstrat banda.
– Și era pistă de bicicletă acolo?
– Nu, îi răspund. Stătusem cu omul pe trotuar acolo, nu era nicio pistă de bicicletă. Și oricum, știam foarte clar că pistele de pe trotuar au fost declarate ilegale la solicitarea poliției București.
Domnul milițian se duce la un calculator și se uită la google maps. Pe trotuar se vedeau niște spoieli galbene.
– Uite, sunt piste de bicicletă. Nu aveai ce să cauți pe asfalt.
– Nu vă supărați, pistele de bicicletă au fost declarate ilegale la solicitarea poliției.
– Auzi, îmi spui tu mie care este legea? Tu ești de vină. Dacă mai faci gură îți dau o amendă mai mare decât te costă reparația bicicletei. Hai, dispari de aici.

Șocați amândoi, eu și colegul de accident, am ieșit din secția de poliție vorbind singuri. Mă rog, între noi. Cum domne? Ai stat cu mine pe trotuar, ai văzut vreo pistă de bicicletă? Nu domne…

Nu îndrăzneam să mai zic nimic. În situația de față, și cu vânătăi și fără proces verbal de constatare, omul putea oricând să-mi ureze un călduros ”Te pup, pa-pa”. Cu toate astea, spre uimirea mea, a insistat să mergem să vedem cât costă reparația bicicletei. Ne-am speriat însă pe amândoi prețurile. Doar furca costa 600 de lei… Jos pălăria însă pentru atitudinea lui.

Între timp s-au trezit și cei de la asigurări. Vor accepta formularul de constatare amiabilă, fără procesul verbal de la poliție.

Ce m-a șocat în toată povestea asta nu este lipsa de infrastructură sau neglijența șoferilor. Sunt cât se poate de grijuliu ca biciclist. Faptul că genul ăsta de incidente mi s-au întâmplat atât de rar este o dovadă a acestui lucru. Sunt niște realități cunoscute și băgam mereu un factor masiv de precauție în calcul. Acum a fost pur și simplu un caz nefericit. Ce consider însă absolut inacceptabil este atitudinea poliției. Omul pus acolo să rezolve asemenea situații nu cunoștea nici cele mai elementare aspecte ale legii. Nu știa și nu îl interesa situația legalității pistelor de bicicletă ba mai mult, s-a folosit în mod abuziv de funcția ocupată pentru a își impune propriile preconcepții.

Civilizația în trafic nu are cum să înceapă altundeva decât de la poliție. În lipsa corectitudinii lor, nu poți avea nicio pretenție de la primărie sau de la șoferi. Și așa am ajuns la concluzia că, în calitate de tătic responsabil, nu îmi mai pot permite riscul de a îmi risca viața, hipsteresc și eco, pentru dreptul de a muri legal în orașul meu. Așa că până va exista infrastructură de bicicletă, și susținerea legală, eu renunț la două roți ca mijloc de locomoție. Rămâne doar ca mijloc de recreere.

Intenționez să înregistrez o plângere la poliție, imediat ce mă lămuresc cu situația pistelor de bicicletă. Cu toate că domnul milițian nu mi-a lăsat datele de contact. Vedem ce iese.

[UPDATE1] Am primit din partea Optar un document actualizat cu situația pistelor de bicicletă.

situatie-piste-2016-13-iunie

[UPDATE2] Având în vedere că această postare a fost preluată, se pare, în presă, fără să fiu întrebat personal despre acest incident, se impune o precizare: expresia ”dispari de aici” este o… licență poetică, nu a fost folosită în cadrul conversației, am folosit-o pentru a reda spiritul (și tonul) conversației. Formularea textuală a fost ”ieșiți afară și gândiți-vă”.

[UPDATE3] Pentru cei cu probleme de concentrare, povestea în rezumat, fără miștouri și bășcălii.

  1. Circulam cu bicicleta, regulamentar.
  2. Un șofer neatent dă peste mine.
  3. Scap cu răni minore, nu vreau să fac scandal. Vreau doar bicicleta reparată.
  4. Încercăm amiabilă, asigurările ne trimit la poliție.
  5. Mergem la poliție și dăm peste un domn agent răuvoitor și defectuos informat, care nu știe că pe raza lui de responsabilitate NU EXISTĂ PISTE DE BICICLETĂ LEGALE.
  6. Pe baza lipsei de informare și a rea voinței, domnul agent purcede la un ABUZ încercând să arunce responsabilitatea pe mine și mă amenință cu o amendă.

Îmi pare rău că nu am avut un reportofon sau o cameră de filmare la mine, înregistrarea ar fi fost extrem de elocventă în acest sens. Data viitoare (doamne fereșete!) o să știu mai bine ce este de făcut.

Despre încrâncenare

Friday 08/07/2016

Am avut de-a face în viață cu oameni iuți la furie și consecvenți în ranchiună. Oameni care pentru o ofensă oricât de mică te trec în carnețelul lor, nu uită și nu iartă niciodată.

Am avut de-a face cu ei în viața privată și în viața profesională. De-a lungul timpului am trecut prin multe abordări. Am încercat să raționez cu unii, m-am certat cu alții, i-am trollat pe cei care credeam că meritau un pic de stress suplimentar. Dar până la urmă am învățat strategia corectă, după părerea mea.

Îi las în pace. Îi ignor pur și simplu. Mai devreme sau mai târziu, toți oamenii de genul ăsta cu care am avut de-a face s-au faultat singuri. Am avut colegi de serviciu care au umblat cu strâmbe. Au sfârșit prin a se discredita în fața celorlalți și mai devreme sau mai târziu, după ce au otrăvit mediul din jurul lor, au plecat spre alte meleaguri. Am avut și vecini pe același model, imediat cu scandalul la ușă sau cu cheia franceză pe calorifer. Au sfârșit prin a deveni izolați de oamenii cu bun simț. Am avut și prieteni pe FaceBook, rapizi la a se ofensa sau a arunca comentarii acide (și eu vinovat adesea de asta, dar mă tratez). S-au enervat, au intrat în polemici dar au sfârșit prin a intra fie pe lista de blocked, fie pe lista de restricted. Și pentru toți oamenii ăștia n-a trebuit să fac nimic, doar să am răbdare.

Ba chiar am avut episoade de genul ăsta acasă. Când am reamenajat baia am vrut să-mi fac un hatâr – cadă cu hidromasaj. Am întâmpinat o rezistență neașteptată din partea soției, de o vehemență greu de înțeles. E o porcărie, e greu de curățat, este o bombă bacteriologică, eu n-o să spăl niciodată copiii în cada aia. Lista a continuat iar subiectul a fost pe tapet ani de zile. Au fost momente când am crezut că undeva pe piatra mea de mormânt va fi scris, sarcastic, ”Și și-a cumpărat nenorocita aia de cadă”. Între timp însă, soția a ales să ceară divorțul și să plece, iar cada, ironic, a rămas la locul ei și va rămâne acolo mulți ani de zile după. Răbdarea rămâne, deci, cea mai bună strategie în fața încrâncenării.

Despre prejudecăți și ipocrizie

Saturday 04/06/2016

Ieri am trăit o experiență foarte interesantă. Am studiat de aproape, calm și liniștit, alături de Dani, o familie de animale. Părinții încercau să aducă mâncare unui grup pestriț de pui curioși care priveau eforturile părinților de la o oarecare distanță. Bine, cel mai mult am studiat puii, că erau mai drăgălași.

Dani, foarte curioasă din fire a stat alături de mine, tăcută și răbdătoare. Chicoteam amândoi la vederea puilor, dar cât mai reținut, să nu-i speriem. Și Laura a fost curioasă, dar nerăbdătoare cum era vorbea tare și se mișca brusc. Până la urmă s-a plictisit și a plecat. Într-un fel, era o paralelă bizară cu lumea oamenilor. Un grup de pui neajutorat care depindea de efortul părinților. Părinți care depuneau un efort serios și se expuneau unor riscuri mortale pentru puii lor. Un adevăr universal și înduioșător. Surprinzător însă, trecătorii curioși de preocuparea noastră nu erau de aceeași părere.

Unii au înjurat la vederea puilor. Alții au sugerat să omorâm părinții lor cu pietre. Atitudinea generală a fost una de scârbă și respingere.

Pentru că, vezi tu, noi studiam o familie de șobolani. Creaturi superb adaptate mediului urban, capabile să coexiste oriunde alături de oameni. Sigur, nu vreau să spun că nu reprezintă riscuri de sănătate, la fel ca orice parazit al orașelor. Dar dincolo de prejudecăți și de scârba educată, sunt totuși niște creaturi demne de admirație… atâta timp cât nu intră peste tine în casă. Sunt agile, curioase, inteligente și extrem de perseverente. Sunt niște superbe mașinării de supraviețuire.

Am fost mândru de fetele mele. Ambele au fost capabile să treacă peste prejudecăți și să vadă frumusețea momentului. Niciuna nu a simțit nevoia să ridice o piatră. La fel ca în cazul păianjenilor, a bufnițelor sau a ciorilor, am putut admira un animal în mediul lui natural. Și am fost cu toții liberi de ipocrizia că unele animale sunt cumva mai nobile decât altele.

Rațiunea învinge prejudecățile întotdeauna 🙂