Archive for the ‘Pentru suflet’ Category

Firimituri de viață

Saturday 10/06/2017

Am văzut ieri un documentar despre David Gilmour, în care vorbea și despre copilăria lui. O parte importantă din ea a fost lăsat în internat de către niște părinți un pic prea preocupați să își trăiască viața, chiar plecați pentru un an din țară. Spre sfârșitul interviului, reporterul îl întreabă:

– Do you miss her?
– Do I miss my mother? Mmm… mno. No, I don’t miss her, I don’t think, no. It wasn’t a closely knit emotional tied family, and when my mother wanted to be closer, when she was getting old, I found it difficult to deal with it. I just wanted her to… get off, get off, leave me alone. Now is not the time to be trying to do this, the time to be doing that stuff was when I was 5…

Lucrul ăsta mi-a reconfirmat o bănuială mai veche. Arta provine din suferință, este rezultatul unor traume și chinuri interioare.

Just one more episode to go

Sunday 14/05/2017

One more episode until the end of Jack. Afraid to even consider the possible endings.

Tati va fi mereu alături de tine

Tuesday 09/05/2017

Când te întreabă cineva ce te definește, poți enumera o mulțime de lucruri. Unii se gândesc la job, alții la hobby-uri. Unii se definesc prin ceea ce îi pasionează. Alții se definesc prin opoziție – ce nu sunt sau ce urăsc. Eu sunt multe lucruri: biciclist, audiofil, fotograf, maestru bucătar la grătar și la clătite, șofer, pasionat de munte, entuziast al științei și psihologiei. Lista e foarte lungă și rămâne deschisă. Dar niciunul din lucrurile astea nu mă definește ca om.

Acum un an semnam una din cele mai importante hârtii din viața mea. Nu era nici un contract cu vreo bancă, nici un câștig la loto. Nici măcar un nou job. Era certificatul de divorț care ștergea, cu o semnătură, o altă semnătură cu doisprezece ani mai veche. Povestea pe care doresc să ți-o împărtășesc are însă de-a face cu asta doar tangențial.

Undeva prin ianuarie 2007 aflam că urma să devin tătic. Era o surpriză destul de mare, evenimentul era cu totul neprevăzut. După cele două linii roz pe o bucată de hârtie, am mers la Spitalul Municipal pentru un prim consult. Mi-au rămas în memorie pereții ușor galben-verzui din ambulatoriu și doctorul ecografist. Un expat cu ten măsliniu, cu o barbă ușor țepoasă, nerasă de câteva zile, cu o română stâlcită. Un om ușor zâmbitor dar fără prea mult entuziasm.

Dar cel mai bine țin minte prima imagine. O sferă mică, prea mică pentru a fi avut măcar o inimă bătând, de dimensiunea unui bob de mazăre. Am văzut-o clar pe ecranul alb negru. Și țin minte și primul gând care mi-a trecut atunci prin minte. ”Tati te iubiește și va fi mereu alături de tine”. A fost, fără niciun fel de dubiu, începutul celei mai importante povești din viața mea. A fost momentul care a devenit definitoriu pentru cine sunt. Am descoperit în interior lucruri pe care nu le știam despre mine dar care au devenit esența mea.

Prin iunie 2009 aveam confirmarea, prin alte două linii roz, că cea de-a doua mare bucurie a vieții mele urma să vină pe lume, cu ceva mai puțină surpriză, dar cu și mai multă anticipare și bucurie. Au urmat mulți ani de bucurie și râsete.

La final de ianuarie 2016 am fost pus, însă, în fața unei alegeri imposibile. Căsnicia mea era, evident, terminată. Ce însemna asta însă pentru tăticul din povestea asta? M-am sfătuit cu un avocat în privința drepturilor mele. Conform unor decizii europene relativ recente, translatate în jurisprudența română, tatăl își păstrează drepturile asupra copiilor, traduse prin custodie comună. Are dreptul de a decide în mod egal în privința copiilor, de a lua decizii în ceea ce privește educația și starea lor de sănătate. Accesul la copii însă, este cu totul altă poveste, lucru pe care avocatul mi l-a subliniat cu grijă. Și am mai fost sfătuit, pe cât posibil, să evit să văd o sală de tribunal din interior.

În țările ceva mai civilizate, există un concept numit custodie fizică comună, care se traduce prin dreptul tatălui de a avea acces egal la copii, în aceeași măsură cu mama. Cumva, legal, conceptul părea că a pătruns și în România. Numai că între lege și cutumă diferența este enorm de mare. Conform cutumei, tatăl este un accesoriu opțional, aproape inutil, în viața copiilor lui. Ajunge să asculți toate poveștile pentru copii. Tatăl este figura severă a familiei, de la care vin doar pedepsele. Nu este sursă de afecțiune și de protecție, nu este sursă de mângâiere, nu este sursă de prietenie și încurajare. Sigur, este o excelentă sursă de bunăstare materială concretizată prin pensie alimentară, dar dreptul lui de a interacționa cu copiii se reduce, de obicei, la două weekend-uri pe lună și câteva săptămâni de vacanță vara. Și cam atât.

Înarmat cu toate informațiile pe care le-am putut aduna despre legislație, am mers să mă sfătuiesc cu un notar din Sectorul 6. I-am expus problema – divorț pe cale amiabilă, custodie fizică comună. Am văzut unii din cei mai largi ochi căscați din viața mea, clipind des la mine, de dincolo de masă.

– Nu am auzit în viața mea de așa ceva. Copiii trebuie să aibă un domiciliu fix iar celălalt părinte doar drepturi de vizitare.

Am simțit cum universul se clatină cu mine. Vocea de dincolo de birou a continuat calmă.

– Oricum, orice înțelegere doriți, fiind vorba de minori la mijloc, trebuie ca Autoritatea Tutelară să își dea acceptul înainte ca eu să pot ratifica divorțul. Iar autoritatea tutelară nu va accepta niciodată așa ceva, nu se riscă. Iar dacă ea nu acceptă, eu nu pot face actele. Cealaltă opțiune este să mergeți la tribunal. Dar chiar și așa, judecătorul nu este obligat să țină cont de cererea dumneavoastră.

Țin minte și canapeaua din holul notariatului. O canapea maro, de piele lucioasă, care scârțâia la orice atingere.

M-am suit în mașină și am mers la primăria Sectorului 6. Am întrebat de Autoritatea Tutelară și am fost direcționat la o cameră de la subsol. Înauntru, câteva doamne între două vârste, cu ochelarii pe nas, tastau de zor în fața unor monitoare CRT. Mi-am înghițit nodul din gât și am întrebat ce aveam de întrebat. Ca la semnalul unui dirijor, toate doamnele s-au oprit din tastat și m-au privit peste ramele ochelarilor, apoi s-au privit între ele nedumerite.

– Ce fel de custodie? m-a întrebat una din ele, de parcă auzise o înjurătură și voia să verifice.

Le-am explicat conceptul european, recent introdus în jurisprudența românească. M-au privit în cor, dezaprobator, și am văzut ceilalți cei mai larg căscați ochi din viața mea.

– Nu există așa ceva, mi-a spus una din ele, ridicând teancul de hârtii la care lucra. Acum lucrez o astfel de solicitare, cu recomandare de respingere. Noi nu ne asumăm așa ceva.

Universul și-a continuat mișcarea de rotație, uniform accelerat.

– Cu chestii de-astea n-aveți decât să mergeți la tribunal, dacă ziceți că așa e legea. E treaba judecătorului dacă vă acceptă sau nu, a continuat doamna. Eu nu accept.

Și cam aici s-a încheiat discuția. Afară era o zi superbă. Era mijloc de februarie, mult mai cald decât era normal. Cerul era de un albastru ireal, pictat cu o mulțime de nori albi și pufoși. Dar nu prea era aer.

Câteva zile după, un funcționar de la o filială Unicredit mi-a aruncat un nume: Alianța Antidiscriminare a Tuturor Tăticilor – T.A.T.A, care, mi se spunea, este specializată cu protejarea drepturilor taților în astfel de cazuri. După mai multe telefoane am reușit să dau de Bogdan Drăghici, persoana de contact. I-am expus, pe lung situația și am stabilit o întâlnire.

Propunerea de soluționare a problemei a fost semnarea a unui contract de mediere între mine și viitoarea fostă soție. Domnul Drăghici se angaja să deschidă un proces de mediere prin care să transpună într-o formă legală aspectele privind copiii: custodia fizică comună, drepturile de vizitare, modalitatea de soluționare a concediilor în afara țării, cazurile de boală sau delegație ale părinților, cazurile de boală ale copiilor și multe altele, extrem de multe aspecte la care nu mă gândisem și care nici nu cred că mi-ar fi putut trece prin minte. Mi-am luat pagini de notițe. Documentul urma apoi să fie transpus punct cu punct de notar în cererea de divorț. Cel mai important, domnul Drăghici garanta acceptul oricărei Autorități Tutelare pe acest document. Am bătut palma, am semnat cu el un contract de mediere și am achitat onorariul. Mi-am permis chiar și un ușor optimism.

A urmat apoi o perioadă intensă de liniște. Derutat și iritat, am încercat să îl contactez de mai multe ori, fără niciun răspuns. A trecut o săptămână fără nicio invitație la mediere. La sfârșitul unei săptămâni, cu greu, am reușit să obțin o promisiune a unei invitații săptămâna următoare, care s-a materializat însă printr-o nouă amânare, urmată de altă și altă amânare, cu tot felul de scuze. La sfârșitul unei luni de ”mediere intensă” în aceeași termeni, am denunțat contractul și am solicitat returnarea banilor, în sine o altă epopee, domnul Drăghici fiind o persoană extrem de greu de contactat, deși, în mod ironic, putea fi văzut live în studiouri de televiziune prin acea perioadă. În mod aproape miraculos, am reușit totuși să recuperez onorariul. Aici s-a încheiat interacțiunea mea cu el.

Înarmat cu ce informații am reușit să obțin de la domnul Drăghici, am căutat alte căi de rezolvare, care să excludă tribunalul. În cele din urmă, rezolvarea s-a întrezărit, după o serie de inginerii extrem de incomode, prin Autoritatea Tutelară Sector 5, care a acceptat Convenția cu Minorii ce îmi conferea dreptul legal de a fi o în continuare parte activă din viața copiilor mei.

De ce spun ”dreptul legal”? Pentru că în lipsa acestui contract cadru, dreptul tatălui de a interacționa cu copiii lui rămâne la buna (sau reaua) voința exclusivă a mamei, și nu odată în istoria recentă, accesul la copii a fost folosit ca un instrument de șantaj și (re)presiune. Chiar și așa, cu un astfel de contract semnat în mână, nu ești total protejat din punct de vedere legal. Dar este un cap de pod.

Așa se face că pe 9 mai 2016, după multe luni de chin pentru a îmi proteja drepturile, recitind pentru a nu știu câta oară cu înfrigurare decizia de divorț și convenția cu minorii, verificând și reverificând clauzele, într-un birou la subsolul unei clădiri vechi de pe strada Tokio cu pereții crăpați de la cutremure prin care trecuse, am ridicat pixul și mi-am pus semnătura pe o bucată de hârtie care îmi confirma că îmi păstrez cel mai important rol din viața mea.

Eu sunt tătic.

PS: Dacă te regăsești vreodată în bătaia puștii, ca mine, dă-mi un semn. Sunt câteva sfaturi pe care ți le poate da un om bătrân, cu experiență.

Povestea unei picturi pe perete

Tuesday 02/08/2016

Anul acesta am vrut să fac ceva deosebit de ziua lui Dani. Fără un plan anume, mi-am lăsat imaginația să zburde. Ce a ieșit? Hai să vedem. Dar s-o luăm metodic, cu începutul.

Când Dani era mică, descoperisem un joc extrem de dulce – Machinarium, pe care l-am cumpărat de pe Good Old Games, în varianta Collectors Edition, cu coloana sonoră și schițele de design incluse. Zile întregi am stat cu Dani în brațe și ne-am jucat cu Josef, roboțelul aventurier. Am râs împreună cu el, ne-am bucurat alături de el de momentele muzicale, ne-am încrețit frunțile la puzzleurile pe care trebuia să le rezolve. Iar noaptea, la culcare, Dani îmi cerea povești cu aventurile lui Josef dincolo de joc. Am călătorit în imaginație cu el, am călătorit cu elicopterul în tărâmuri îndepărtate, am învățat să fim curajoși, isteți și buni.

Ulterior mi-am cumpărat și discul de vinil cu coloana sonoră. Iar acum un an și ceva au apărut și jucăriile de pluș cu personajele principale. Totul a început de la jucăriile de pluș. Le-am comandat din timp, să fiu sigur că au timp să ajungă.

Plush-toys

Inceputul

Cu jucăriile de pluș în față, am stat pe gânduri. Ce aș putea adăuga cadoului? Așa mi-a înmugurit ideea. Un desen frumos pe perete care să decoreze sufrageria. Numai că în locul Bertei, domnișoara robot de dragul căreia Josef trece prin toate peripețiile, aș fi vrut să fie fetele mele. Simplu de gândit, dar cum să obțin asta?

Am început să caut artiști. Am mai văzut picturi pe perete, dar mă temeam că subiectul neobișnuit și complexitatea creeri celor două personaje ar face din toată povestea ceva dificil spre imposibil de realizat. Așa am dat peste Eva Radu. Una din lucrările expuse pe site-ul ei m-a impresionat profund. Mi-am spus că dacă a putu face așa ceva, poate sunt șanse să obțin ceva aproape de ce îmi doream. Mi-am luat inima în dinți și am contactat-o. Am discutat pe mail. I-am explicat conceptul și semnificația lui. Mi-a cerut poze cu fetele pentru a vedea despre ce este vorba. Am discutat despre mărimea lucrării și despre complexitatea ei. Orașul roboților, din fundal, era extrem de complex și migălos, plus că aducea o atmosferă cam sumbră întregii picturi. Într-o inspirație de moment, am sugerat să înlocuim orașul cu vârful turnului de unde, la finalul jocului, Josef și Berta pleacă în aventură cu elicopterul. Am vrut să transform totul în casa din care Josef și fetele mele pleacă în aventuri imaginare. Am stabilit toate detaliile.

Dar înainte să mă apuc de orice, a trebuit să zugrăvesc sufrageria. Era mâzgălită de Laura peste tot, cu creioane, pixuri, carioci și probabil alte ustensile la care nici nu mă pot gândi. I-am spus Evei când totul era gata. Am stabilit să ne apucăm de treabă într-un weekend. Cu o zi înainte de asta mi-a trimis schița pentru cele două personaje. Țin minte exact cum s-a întâmplat. Era ora 17:00, eram la coadă la service să las mobilul la garanție.  Înainte să îl opresc am văzut mailul și am deschis atașamentele. Am rămas mut. Din cele câteva poze, Eva reușise să extragă esența fiecărui copil. Dani, zâna cea delicată, isteață și zâmbitoare, Laura, spiridușul vesel și nerăbdător, prima care să înceapă o aventură. Era rândul meu la tejghea. Am făcut un pas în lateral, renunțând la loc. Nu eram pregătit să închid telefonul. Am dat un forward rapid câtorva membri ai familiei. M-am așezat la loc la rând și până să ajung la tejghea din nou, telefonul a început să sune. ”Incredibil!”, ”Nu se poate, cine a desenat asta?”.

Întâmplător era weekendul cu BIAS 2016. Am plecat de dimineață la Băneasa și am lăsat-o pe Eva să lucreze în liniște. Când am venit acasă, pe la 22:30, schița de pe perete arăta deja evident subiectul. Josef era deja conturat, cele două fete roboți erau abia schițate, dar era clar despre ce este vorba. Fetele au înflorit de bucurie. Și dacă tot secretul fusese dezvăluit, am profitat de ocazie să-i dau lui Dani și jucăriile de pluș. Bucuria a fost totală.

A doua zi de dimineață a continuat treaba la pictură. Eva s-a ocupat de conturatul și textura casei. Noi am plecat puțin de acasă, ca să poată lucra în liniște. Laura, vorbăreață ca de obicei, nu îi dădea pace deloc. Când ne-am întors, casa era finalizată, roboțelul Dani era pe cale de a fi colorat și aplicată textura. Deja arăta spectaculos. Încet și metodic, Eva contura sub ochii noștri o capodoperă. Iar eu priveam uimit cum visul meu devenea realitate.

Aura-1 Aura-2

Când Eva a terminat pictura, soarele era la orizont, la apus. Lumina pictura direct iar eu stăteam trăsnit în fața ei și absorbeam toate detaliile. Întreaga scenă depășea cu mult orice imaginație. Nu crezusem vreodată că așa ceva poate exista la mine pe perete. Sincer vorbind, nici fotografiile nu-i fac dreptate dacă nu privești în detaliu…

Dani Dani-2 Josef Laura Laura-2

După ce am condus-o pe Eva acasă, m-am așezat pe jos, sprijinit de peretele opus picturii, cu o bere în mână. Dani a trecut pe lângă mine. Am luat-o în brațe. Apoi a trecut și Laura. Am luat-o și pe ea în brațe. Stăteam pe jos, cu cele mai mari comori ale mele în brațe.

Final

Laura, luându-și rolul în serios, a declarat răspicat: ”Trebuie să jucăm jocul!”. Așa că ne-am mutat la calculator. Seara s-a terminat apoteotic. Când am ajuns la formația roboților, ne-am ridicat cu toții de la calculator și am început să dansăm în fața picturii, râzând. Imposibil de descris bucuria noastră…

Mulțumim Eva Radu. E tot ce pot să spun…

Lupul negru și lupul alb

Wednesday 27/01/2016

Un bătrân Cherokee stătea cu nepotul lui lângă foc. Îi povestea despre viață.

– Sunt doi lupi în pieptul meu, șopti bătrânul.

Copilul deschise ochii mari, speriat, privindu-și bunicul.

– Iar între ei se dă o luptă teribilă, continuă bunicul. Unul este rău – el este furia, invidia, răutatea, durerea, regretul, lăcomia, aroganța, autocompătimirea, vinovăția, ura, inferioritatea, minciunile, mândria, superioritatea și egoismul. Celălalt este bun – el este bucuria, pacea, iubirea, speranța, liniștea interioară, modestia, bunătatea, empatia, generozitatea, adevărul, compasiunea și încrederea. Aceeași luptă se dă și în tine și în fiecare om.

Nepotul se gândi o vreme, după care îl întrebă pe bunic:

– Și care din lupi va câștiga?
– Cel pe care îl vei hrăni, răspunse bunicul.

Povestea este tradusă de aici.

Wolf-and-Moon-Cool-HD-Wallpapers[1]

Ce am învățat din povestea cu Norvegia

Thursday 14/01/2016

Am citit mult în ultimele zile despre cazurile din Norvegia în care statul intervine pentru a lua copii din familii considerate abuzive. Apoi am dat peste o ceartă online.

Întâi am citit articolul ăsta al lui Zoso, care argumenta că este o diferență între o scatoalcă și o bătaie, și care era răspuns la articolul ăsta al Simonei Tache care argumenta că violența este inacceptabilă. Ce m-a deranjat extrem de tare în articolul Simonei a fost atitudinea arogantă. Mi-a adus aminte de toate sfaturile despre cum să crești un copil primite de la… alți copii. Adică de la oameni fără experiență.

Apoi am dat de un alt articol de pe Republica, o traducere a unui text scris de un norvegian care explică modul în care societatea norvegiană a ajuns să renunțe la violență. L-am citit încet și l-am digerat îndelung iar concluziile au luat ceva să se sedimenteze. Și cum s-au sedimentat…

În esență, de peste 100 de ani societatea norvegiană a renunțat la corecțiile fizice. Generații după generații, copiii au fost crescuți fără spectrul bătăii. Lucrul care m-a marcat în toată povestea a fost discuția dintre părinte și copil în care acestuia i se explica un lucru elementar:

Ai dreptul să fi supărat și furios. Dar atunci când ești, nimeni nu își dorește să fie în preajma ta. Du-te în altă cameră, liniștește-te și discutăm când te calmezi.

 

Lucrul ăsta are două consecințe importante. În primul rând, copilul înțelege că furia și frustrarea sunt legitime. Sunt trăiri umane universal valabile și nu sunt subiect de rușine. În al doilea rând copilul are șansa de a învăța cum să gestioneze aceste trăiri dureroase. Va învăța modalități de a se liniști. Iar un copil crescut în acest stil va avea capacitatea de a-și păstra calmul și de a trata în mod pașnic cu situațiile frustrante. Este un fel de opus al unui cerc vicios. Un cerc virtuos adică.

Dar să luăm situația inversă. În fața unui comportament nepotrivit al unui copil, provenit din frustrare, răspunsul este agresiunea adultului, fizică sau verbală. Într-un fel sau altul, adultul impune liniștea și ordinea folosind argumentul forței superioare. Copilul nu învață cum să-și gestioneze furia, ci doar și-o reprimă de frica pedepsei. Iar când copilul va deveni la rândul lui adult, frustrat fiind de răbufnirile unui copil și incapabil să-și gestioneze furia, va aplica asupra copilului lecția învățată precoce, în primele etape de formare. Iar totul degenerează într-un cerc vicios al violenței generalizate în societate. Adulții față de copii, adulții față de animale, adulții față de adulți, comunități între ele și tot așa.

Într-un fel întortocheat dar mai ușor de înțeles, povestea lui Bill Burr și a câinelui lui exemplifică perfect cercul vicios. Așa cum un stăpân isteric generează un câine isteric, un părinte isteric generează un copil isteric. Răbufnirile de furie din ce în ce mai rele ale copilului sunt doar o oglindă a atitudinii părintelui.

Cumva Norvegia și alte țări nordice au reușit să rupă cercul vicios. România se zbate etern într-un ciclu al violenței. Cea verbală curge pe canalele media, cea fizică este zilnic pe stradă. Claxoane furioase, bătăi în trafic și între vecini furioși. Pentru că suntem un popor imatur afectiv care nu știe să-și gestioneze furia. Părinți furioși își bat copiii care devin la rândul lor adulți furioși care își bat copiii, care…

Și acum întrebarea cu adevărat grea: avem cum să rupem cercul vicios? Răspunsul este extrem de dificil. Trăim într-o țară în care problemele emoționale sunt considerate tabu. E ok să te duci la doctor cu orice fel de problemă, mai puțin cele din sfera mentală. Depresia, stress-ul sau anxietatea sunt considerate de majoritatea niște mofturi, iar a cere ajutor pentru ele este o rușine. ”Ce, ești nebun?”

În primul rând trebuie să ne schimbăm această atitudine. Adulții trebuie să-și caute și să-și găsească liniștea interioară, să se elibereze de demonii copilăriei acolo unde aceasta a fost traumatizantă.

În al doilea rând, asigurarea medicală ar trebui să includă și consilierea psihologică. Pentru că da, acum nu este suportată. Orice consiliere se plătește din buzunar. Uneori este scumpă, alteori nu. Dar pe termen lung poate fi greu de suportat financiar.

În al treilea rând, copiii dificili – cei care o cer adică – pot beneficia și ei de ajutorul consilierii psihologice. Dar va fi obligatorie cooperarea adulților în această problemă. Un copil dificil este fie rezultatul unei situații familiale complicate, fie al unor afecțiuni medicale. Fără înlăturarea cauzelor de către adulți, copilul nu se poate redresa. Nu poți avea pretenția că l-ai lăsat la psiholog, e treaba psihologului să îl repare.

În al patrulea rând, atitudinea socială pe acest subiect trebuie să se schimbe. Violența trebuie respinsă blând dar ferm, cu toate ajutoarele de rigoare pentru cei care o practică. Iar asta trebuie să se regăsească în schimbări legislative și în intervenția statului.

Schimbarea trebuie să vină însă gradual și cu grijă. De-abia după câteva zile de gândire mi-am dat seama de ce mi-a displăcut postarea Simonei. În locul unui ton calm și conciliant, articolul ei este scris cu ceea ce eu, cel puțin, am priceput ca fiind aroganță și ironie. Este poate cea mai nefericită alegere, pentru că determină pe cel care nu este de acord cu tine să nu te mai asculte deloc.

Rezolvarea problemei stă în educație, înțelegere și suport, mai puțin în ostracizare și marginalizare, doar în cazurile în care altfel nu se poate. Toți oamenii din lume își doresc în esență ceva cât se poate de simplu: respect, iubire și înțelegere.

În tot eșafodajul ăsta logic, un răuvoitor ar putea veni încercând să dărâme construcția cu un argument cinic: lumea e plină de violență și poate e mai bine ca toți oamenii să fie pregătiți pentru ea. Argumentul este însă foarte superficial. Da, în esență lumea pare violentă. Dar asta doar pentru că suntem sclavii acestei paradigme ancestrale. Dacă studiezi antropologic primatele, vei descoperi aceleași tipare violente ca în rasa umană. Câteva specimene alfa care fac ordine cu pumnul. Nu am evoluat, din păcate, prea mult în acest sens. Dar esența speciei umane rămâne abilitatea de a judeca și de a comunica.

Putem să trecem peste istoria ancestrală. Putem rupe lanțul violenței și putem depăși natura pur instinctuală, așa cum am făcut-o cu medicina, tehnologia, chimia și fizica. Norvegia ne-a dovedit zilele astea că se poate.

Și pentru asta le sunt recunoscător. Am înțeles și rațional și emoțional. Mulțumesc, Norvegia.

Căștile Sennheiser sunt minciună

Tuesday 10/03/2015

În timpul liber îmi place să mă dau audiofil. Am aruncat ceva bănuți pe un amplificator, niște boxe, un pick-up și dacă mă cauți în telefonul mobil, o să găsești o secțiune de FLAC-uri, pentru că urechea mea este prea sensibilă pentru niște biete MP3-uri. Și în calitate de audiofil, mi-am dorit tare mult o pereche de căști in-ear Sennheiser, din alea capabile să te izoleze fonic de te lovește tramvaiul și nu-l auzi venind. Iar de ziua mea, colegii mei de serviciu, cu antenele mai pe la datorie, mi-au luat chiar asta. Mândrie mare, ce să-ți povestesc. M-am lăudat și pe FaceBook…

Bucuria nu a ținut prea mult însă. Când am ajuns acasă, Dani a sărit de bucurie și a fugit să-mi aducă ceva. Când a venit de la școală cu bona, a rugat-o să meargă cu ele peste drum la Auchan. Și-a luat pușculița cu ea și a rugat-o pe tanti de la casă să nu se supere pe ea, dar o va plăti cu fise mici. A numărat sârguincios până a adunat banii și i-a luat lui tati un cadou.

Așa că atunci când am ajuns acasă, Dani mi-a făcut cadou ce știa că îmi doresc: o pereche de căști negre, in-ear. E greu de descris ce am putut simți în momentul ăla. Cu ochii injectați m-am aplecat, am pupat-o și am luat-o în brațe. Mai mult nu există cuvinte să descriu.

Pentru că, vezi tu, cea mai ieftină pereche de căști cumpărate de la Auchan de copilul tău care te iubește și vrea să-ți facă o bucurie este infinit mai bună decât orice căști Sennheiser, orice ar scrie la specificațiile lor tehnice. Fără discuție. Și ăsta a fost finalul unei zile pline de prieteni, urări, zâmbete cer senin și soare 🙂

Ce este diaspora și care este elementul ce o unește?

Saturday 15/11/2014

Tema zilelor acestea este simplă: ”Diaspora are dreptul la vot”. Uităm însă un lucru extrem de important. Definiția.

DIÁSPORA s. f. 1. Totalitatea comunităților evreiești dispersate ca urmare a distrugerii Ierusalimului și alungării populației de Nabucodonosor II, regele Babilonului. 2. P. ext. Grup etnic aflat în afara granițelor țării de origine. [Pr.: di-a-] – fr. diaspora.

Dar diaspora noastră nu este formată din evrei alungați. Din cine atunci?

Diaspora română este formată din oameni care au fost alungați din România de mizeria și hoția de aici. Sunt oamenii care  s-au sufocat de duhoarea fărădelegii, de foamea generată de corupție și de rânjetul obraznic al comuniștilor care ne călăresc de decenii. Oameni care s-au săturat atât de tare că și-au smuls rădăcinile și au plecat cu sufletul distrus de acasă. Oameni pe care România i-a avortat pentru că aveau suficientă minte să își dorească mai mult.

Și cu toate astea, ei încă iubesc țara asta. Suferă pentru ce se întâmplă aici. Tânjesc să se întoarcă acasă. Vor să vină înapoi într-o țară eliberată de mizerie. Încearcă, de unde sunt să pună umărul pentru a o curăța. Dar nu o pot face doar ei. Au nevoie de noi, cei de aici. Au nevoie să lăsăm lenea și delăsarea la o parte. Au nevoie de noi să ne trezim și să ne dezmeticim. Au nevoie să începem deratizarea. Românii din diaspora, cei umiliți până au plecat de aici, au aprins torța.

E rândul nostru să o preluăm și să o ducem mai departe. Pe 16 noiembrie e rândul. Nu ne trebuie decât 15 minute să trimitem un semnal. La urnă, cu ștampila. Ne-am trezit!

Iar de luni, să aruncăm indiferența la coșul de gunoi. Să ne suflecăm mânecile și să facem curat în casă. Românii noștri din diaspora vor să vină acasă.

Zăpadă, întuneric, culoare și poezie

Tuesday 28/10/2014

AFTERGLOW – Full Film by Sweetgrass Productions from Sweetgrass Productions on Vimeo.

O reclamă perfectă pentru Philips și tehnologia lor Ambilight.