Dacă te bucuri că Boureanu a luat-o în gură, ești parte din problemă

Știu, sună contra intuitiv, dar pot să îți explic de ce anume spun asta.

Ca să-l citez pe Shrek, aici e vorba de ”layere”. Pe măsură ce sapi mai mult, ajungi la circumstanțele care au dus la această situație.

La modul superficial, problema pare extrem de simplă. Boureanu dă într-un polițist și în răspuns își ia un KO scurt. Da, bine înțeles că nu este nici legal nici moral să lovești un polițist aflat în exercițiu funcțiunii. Dar.

Povestea mai pe larg este ușor diferită însă datorită contextului.

Domnul Boureanu a fost în club, la bumți-bumți. Cum face tot omul, a consumat ceva băuturi alcoolice. Cine știe, poate a mers chiar un pic mai departe, este problema lui personală cum alege să-și petreacă timpul. Dar revenind. A plecat din club pe locul din dreapta. Mașina în care circula a fost trasă pe dreapta pentru un control de rutină. Șoferul a fost legitimat, controlat la acte. Nimic ilegal de nicio parte până acum. Cumva, discuția a ajuns și pe locul din dreapta. Poate s-a băgat Boureanu în seamă, poate l-a recunoscut polițistul și l-a băgat în seamă. A urmat un schimb de replici, dar totul părea ok din moment ce mașina a fost lăsată să plece.

Domnul Boureanu, cu mintea tulburată de substanțele pe care le-a consumat, mânat de orgoliu și de proasta creștere, i-a arătat agentului de poliție un deget care nu a fost ales la întâmplare. Poate chiar l-a și înjurat. Nu știu, dar pot să presupun. Din punct de vedere legal, să zicem că s-a încadrat la fapta de ultraj. Tot din punct de vedere legal, merita o amendă pentru asta.

Polițistul implicat în această situație avea mai multe opțiuni. Putea să ignore cu totul acest eveniment și să-l pună pe seama mitocăniei alimentate de alcool. Putea să hotărască să aplice legea și să îi dea o amendă. A hotărât să meargă pe varianta a doua. Însă modul în care a hotărât să o facă este cel puțin dubios. În urmărirea domnului Boureanu nu a plecat un echipaj de poliție, ci patru. Nu doi polițiști, ci opt. Opt polițiști pentru a opri, legitima și amenda un om beat, ne înarmat și care nu dăduse niciun semn că ar fi periculos în vreun fel altfel decât verbal. Asta în condițiile în care noapte de noapte străzile Bucureștiului devin piste de cursă pentru tot soiul de turbați cu mașini tunate și motociclete, dar acolo nu se găsește niciun echipaj de poliție. La plăcinte înainte.

Cei opt polițiști purced la extragerea domnului Boureanu din vehicul, deși puteau foarte bine să imobilizeze vehiculul, să îi ceară domnului Boureanu să rămână în mașină, să îi scrie amenda de rigoare să i-o înmâneze și să își ia la revedere. În schimb, domnul Boureanu este lăsat să coboare din mașină și încep discuții care pur și simplu nu erau necesare. Polițiștii scot telefoanele și încep să filmeze. Nu cred să existe vreo procedură legală care să prevadă această acțiune. Ca polițist în exercițiul funcțiunii ai un regulament. Ca civil, faci ce vrei. Dar dacă nu te crezi particulă subatomică și supus fizicii cuantice, nu poți avea două stări simultan. Ești fie civil, fie polițist. Nu ambele. Unul din ei îl amenință pe domnul Boureanu că îl face celebru la Antene și își sună un prieten de la trust. Alt lucru despre care sunt destul de convins că nu îl poți regăsi în procedurile poliției. Pe perioada așteptării urmează o serie de mișto-uri între polițiști și domnul Boureanu. Dacă s-ar fi întâmplat în curtea școlii, și ar fi fost vorba despre copii, s-ar fi numit bullying. Opt oameni cu autoritate legală au hărțuit un om beat, în loc să îi aplice sancțiunea și să încheie problema.

În cele din urmă, domnul Boureanu, cu un ego inflamat de propria importanță și cu inhibițiile scăzute drastic datorită alcoolului, cedează psihic și aplică o lovitură în zona inghinală polițistului. O fracțiune de secundă după, urmează croșeul de dreapta, gravitația intră în funcțiune uniform accelerat și entropia domnului Boureanu se maximizează temporar. Cu toate că cei șapte colegi ai polițistului, aflați de față, puteau lejer să-l imobilizeze pe domnul Boureanu fără a fi nevoie de nici o singură lovitură ca răspuns.

Cu alte cuvinte, un om beat și cu inhibițiile scăzute, a reacționat prost și ilegal. Un om treaz, în deplinătatea facultăților mintale și în exercițiul funcțiunii, care era conștient de situația în care se află și că este filmat, nu a găsit o cale mai bună de a reacționa. Poate tocmai că pentru asta era pregătit mental. Mintea lui era deja pe acest făgaș.

Inevitabil, discuțiile pe această temă se polarizează. Cine are dreptate și cine greșește? Fiecare simte nevoia să ia o poziție, iar alegerea nu poate fi decât binară. Evident.

Ei bine, nu este așa. Există paliere de responsabilitate și paliere de vină. Domnul Boureanu este de vină că este prost crescut, că a ales să escaladeze un conflict și, băut fiind, a avut un discernământ diminuat.

Polițiștii însă sunt și ei vinovați. Au avut nenumărate ocazii de a nu escalada un conflict. Au avut nenumărate ocazii de a rezolva problema în mod non violent, pe cale absolut legală. În schimb, au ales la fiecare pas să escaladeze problema în cel mai nefericit mod cu putință. Au ales să provoace un om în stare de ebrietate, bănuiala mea fiind că sperau de fapt să obțină fix deznodământul la care s-a ajuns. Au ales să implice patru echipaje de poliție, acolo unde nu era nevoie decât de unul. Au ales să facă circ și să filmeze acolo unde nu era nevoie nici măcar să îl coboare pe om din mașină. Pentru un gest obscen nu era nevoie de arestare. Sau dacă ei considerau că este cazul, trebuiau să îl extragă din mașină, să îl încătușeze și să-l depoziteze în mașina de poliție. Niciuna din aceste acțiuni nu avea de ce să degenereze în bătaie golănească.

În calitate de polițist, datoria ta este să aplici legea. Nu să faci dreptate cu pumnul sau cu televizorul. Dreptatea o face tribunalul, după ce tu, ca polițist, deschizi un dosar penal și îl înaintezi procurorului.

Deci nu, alegerea nu este binară. Nu este vorba că unul are dreptate iar celălalt este obligatoriu vinovat. În cazul ăsta, ambele părți sunt vinovate. Iar dacă tu spui că un polițist are dreptul de a hărțui un om beat, de a escalada inutil un conflict până se ajunge la bătaie, de a își exercita liber orgoliul și că un polițist, chiar și lovit, are dreptul de a face orice vrea mușchiul lui, atunci nu faci decât să spui că într-o țară civilizată vrei ca niște mafioți să fie bătuți de alți mafioți. Nu te interesează legea, nu te interesează justiția, te interesează doar răzbunarea și ca mafiotul care îți displace mai tare să o ia în gură. Adică, fără să-ți dai seama, subscrii la statul mafiot de care te plângi mereu.

Da, polițistul TREBUIE respectat. Nu ai voie CU NICIUN MOTIV, să agresezi un polițist care își face datoria, legal. Sigur, pot exista situații în care polițistul îți pune viața în pericol, și atunci vei avea de ales dacă te aperi sau nu, în ciuda oricăror consecințe, dar aici nu a fost cazul. Dar și polițistul, la rândul lui, TREBUIE să respecte legea și TREBUIE să aibă discernământ.

Ambele părți implicate în acest incident sunt vinovate. În loc să alegem o tabără sau alta, ar trebui să învățăm și să ne civilizăm.

Și da, până nu realizezi asta, vei fi parte a problemei, nu parte a soluției.

Copilul ăla din parc

Am fost ieri în parc, după copii. Stăteam pe bancă și vorbeam cu bona despre cum a fost ziua, cu școala și cu alte probleme inerente. La un moment dat vine o fată de-acolo și o ia pe bonă în brațe. Bona o ține la piept, o mângâie, o pupă și copilul pleacă. Trec câteva minute, procesul se repetă. Curios, o întreb pe bonă:

– Al cui e copilul?
– Nu știu, e de pe aici din parc.
– Și vine așa la tine să o iei în brațe și s-o pupi?
– Da. E la aceeași școală cu fetele. Câteodată, când iese de la ore, vine să mă pupe.
Vine iar copilul să o ia în brațe. Vorbește ceva și îmi dau seama că are un defect serios de vorbire, de parcă nu are bolta palatină închisă. Bona o mângâie și o strânge în brațe. Pleacă iarăși și continuăm.
– Stă pe aici?
– Cred că da, nu știu. Am înțeles că sunt patru copii. Părinții sunt divorțați și copiii au rămas la mamă.
– Ce-o fi cu defectul ăla de vorbire? O fi fost dusă la logoped…

Apoi am tăcut, căzut pe gânduri. Cât de tristă trebuie să fie viața unui copil care se agață de un necunoscut în parc, pentru o fărâmă de afecțiune? Ce fel de om va creșe acest copil? Cine se preocupă de sufletul lui, dacă nu sunt capabili nici măcar să se preocupe de vorbirea lui…

Când mă întorceam cu fetele acasă am dat peste un alt pui de pasăre căzut pe jos. Numai că față de celebra cinteză de acum câteva săptămâni, ăsta era așa de mic că de-abia avea ochii dezlipiți. Nu se putea ține pe picioare. Sigur nu era în etapa de fi îngrijit la sol de părinți. M-am întrebat dacă nu cumva este victima colaterală a unui pui de cuc. M-am uitat în sus după un cuib. Nu se vedea nimic. Cine știe de unde o fi căzut…

L-am mutat de pe asfalt în grădină și mi-am văzut mai departe de drum. Mi-au luat câteva ore bune să fac legătura între cele două întâmplări. După care mi-a venit în minte monologul (actualizat) din Trainspotting 2:

Choose life
Choose Facebook, Twitter, Instagram and hope that someone, somewhere cares
Choose looking up old flames, wishing you’d done it all differently
And choose watching history repeat itself
Choose your future
Choose reality TV, slut shaming, revenge porn
Choose a zero hour contract, a two hour journey to work
And choose the same for your kids, only worse, and smother the pain with an unknown dose of an unknown drug made in somebody’s kitchen
And then… take a deep breath
You’re an addict, so be addicted
Just be addicted to something else
Choose the ones you love
Choose your future
Choose life

Firimituri de viață

Am văzut ieri un documentar despre David Gilmour, în care vorbea și despre copilăria lui. O parte importantă din ea a fost lăsat în internat de către niște părinți un pic prea preocupați să își trăiască viața, chiar plecați pentru un an din țară. Spre sfârșitul interviului, reporterul îl întreabă:

– Do you miss her?
– Do I miss my mother? Mmm… mno. No, I don’t miss her, I don’t think, no. It wasn’t a closely knit emotional tied family, and when my mother wanted to be closer, when she was getting old, I found it difficult to deal with it. I just wanted her to… get off, get off, leave me alone. Now is not the time to be trying to do this, the time to be doing that stuff was when I was 5…

Lucrul ăsta mi-a reconfirmat o bănuială mai veche. Arta provine din suferință, este rezultatul unor traume și chinuri interioare.

Mic îndrumar de prostire a naivilor

Acum mulți ani, pe vremea când aveam încă patruped, îmi făceam datoria de a-l plimba cu regularitate. Într-una din seri, pe un ger crunt, strada era toată o suprafață lucioasă ca sticla. Gheața avea șanțuri adânci pe aleea mea, puteai să treci pe acolo scobindu-te în dinți că mașina n-avea cum să devieze de la traiectorie. La un moment dat am auzit venind din spate o mașină și m-am ferit să nu cumva să alunec sub ea. Era o salvare, care a oprit la câteva scări mai încolo.

Când am ajuns în dreptul ei, șoferul, un băiat subțire ca o nuia, se chinuia să ducă de braț o bătrână uscată ca o mumie către scara ei. Niciunul nu avea masa necesară sau echilibrul pentru a reuși să navigheze suprafața de sticlă. Am dat drumul lesei cățelului (el pe patru labe era mai stabil decât oricine) și m-am apropiat să dau o mână de ajutor. Am primit atunci din partea bătrânei o privire cu un amestec de surpriză și frică. M-a marcat foarte tare și mi s-a ars în amintire. Am mai văzut acea privire o singură dată în viață, cu altă ocazie.

Îmi aduc aminte și gândul care a urmat: ”Acum ești o bătrână amărâtă, dar cine știe ce păcate oi fi având tu pe cap…”

Povestea m-a marcat așa de tare că am relatat-o unor prieteni din acel bloc, câteva zile mai târziu. Mi-au confirmat, surprinși, că da, bătrâna fusese la viața ei o scorpie desăvârșită, atât cu propria familie cât și cu vecinii.

Unul din secretele păcălirii naivilor este controlul minuțios al propriei imagini. Există câteva lucruri pe care un cameleon de succes le poate face pentru a se camufla. În primul rând, nu vorbește despre el. Nu vorbește despre gândurile lui, nu vorbește despre trăirile lui interioare, nu vorbește despre trecutul lui. Vorbește despre mondenități, despre vreme, despre seriale, dar nimic personal. Nu te invită în cercul lui de prieteni, nu te invită în casa lui. Acolo sunt indicii importante despre cine este cu adevărat. Nu vorbește despre familia lui. Pare a fi un individ suspendat în vid, fără atașamente emoționale de niciun fel. La orice întâlnire tace, ascultă tot ce se vorbește dar nu voluntariază nimic în afară de platitudini sterile. Nu are hobby-uri despre care să vorbească pasionat. Nu are opinii, nu are convingeri.

Odată ce a reușit să creeze acest tablou gol, pânza de păianjen este întinsă. Tot ce mai trebuie este răbdarea ca victimele să-i cadă în plasă. Și culmea, va face asta folosind propriile tale opinii, trăiri și valori împotriva ta. Pentru că tu, om normal și sincer, vei picta pe chipul lui exact cei vei dori să vezi acolo. Vrei să vezi un om inteligent? Ușor, doar nu l-ai auzit vreodată spunând prostii. Vrei să vezi un om blând? Păi ce, l-ai auzit vreodată nervos? Vrei să vezi un om sensibil? Calmul lui aparent provine din cine știe ce dramă interioară profundă. Vrei să vezi un om rănit? Evident, din demnitatea retrasă cu care se comportă. Vrei să vezi o victimă? Uite-l cum suferă în liniște… Vei vedea orice vrei să vezi, pentru că nu l-ai văzut niciodată dezbrăcat de armura de minciuni.

Orice emoție umană este pictată ușor pe o persoană lipsită de caracteristici. Este un aspect al psihicului uman utilizat frecvent în cinematografie. Pentru cele mai dramatice scene din istoria acestei arte, regizorii au avut o singură cerere de la actori: ”nu vreau niciun fel de emoție vizibilă pe fața ta”. Iar publicul spectator, ghidat cu măiestrie prin povestea atent croită, a imaginat în acele trăsături cele mai adânci drame interioare. Îngerii au plâns din cauza tragediei.

Dar nu numai în lumea artei se manifestă acest mecanism de camuflaj al hienelor. Mai ții minte fotografia acelui bătrânel zâmbitor, cu părul alb, spinarea cocârjată de vârstă și brațul ridicat într-un salut către cameră?

Despre torționarul Vișinescu vorbesc. Te-ai fi gândit, cunoscându-l pentru prima dată pe stradă, un bătrânel jovial, ce monstru este cu adevărat? L-ai fi ajutat cu căratul plaselor, văzând privirea istovită? I-ai fi sărit în ajutor în caz de inundație sau incendiu? L-ai fi protejat de șoferul agresiv care îl înjură pentru că nu traversează strada mai repede? Sigur că da, atâta timp cât nu știai cine este.

Dar să-l fi cunoscut cu adevărat, ai fi traversat strada pentru a nu a avea de-a face cu el?

Lumea este plină de astfel hiene. Unele zâmbesc dulce și vorbesc mieros. Altele prezintă o imagine fragilă, delicată, sensibilă. Fiecare are pânza de păianjen întinsă și așteaptă următoarea victimă să le cadă în plasă. Iar plasa este uneori atât de plăcută, că unele victime se aruncă în ea cu voluptate, pentru a fi devorate pe îndelete și tacticos.

”Homo homini lupus est”. Sau, mai degrabă, ”Lupus est homo homini, non homo, quom qualis sit non novit.”

Just one more episode to go

One more episode until the end of Jack. Afraid to even consider the possible endings.

Tati va fi mereu alături de tine

Când te întreabă cineva ce te definește, poți enumera o mulțime de lucruri. Unii se gândesc la job, alții la hobby-uri. Unii se definesc prin ceea ce îi pasionează. Alții se definesc prin opoziție – ce nu sunt sau ce urăsc. Eu sunt multe lucruri: biciclist, audiofil, fotograf, maestru bucătar la grătar și la clătite, șofer, pasionat de munte, entuziast al științei și psihologiei. Lista e foarte lungă și rămâne deschisă. Dar niciunul din lucrurile astea nu mă definește ca om.

Acum un an semnam una din cele mai importante hârtii din viața mea. Nu era nici un contract cu vreo bancă, nici un câștig la loto. Nici măcar un nou job. Era certificatul de divorț care ștergea, cu o semnătură, o altă semnătură cu doisprezece ani mai veche. Povestea pe care doresc să ți-o împărtășesc are însă de-a face cu asta doar tangențial.

Undeva prin ianuarie 2007 aflam că urma să devin tătic. Era o surpriză destul de mare, evenimentul era cu totul neprevăzut. După cele două linii roz pe o bucată de hârtie, am mers la Spitalul Municipal pentru un prim consult. Mi-au rămas în memorie pereții ușor galben-verzui din ambulatoriu și doctorul ecografist. Un expat cu ten măsliniu, cu o barbă ușor țepoasă, nerasă de câteva zile, cu o română stâlcită. Un om ușor zâmbitor dar fără prea mult entuziasm.

Dar cel mai bine țin minte prima imagine. O sferă mică, prea mică pentru a fi avut măcar o inimă bătând, de dimensiunea unui bob de mazăre. Am văzut-o clar pe ecranul alb negru. Și țin minte și primul gând care mi-a trecut atunci prin minte. ”Tati te iubiește și va fi mereu alături de tine”. A fost, fără niciun fel de dubiu, începutul celei mai importante povești din viața mea. A fost momentul care a devenit definitoriu pentru cine sunt. Am descoperit în interior lucruri pe care nu le știam despre mine dar care au devenit esența mea.

Prin iunie 2009 aveam confirmarea, prin alte două linii roz, că cea de-a doua mare bucurie a vieții mele urma să vină pe lume, cu ceva mai puțină surpriză, dar cu și mai multă anticipare și bucurie. Au urmat mulți ani de bucurie și râsete.

La final de ianuarie 2016 am fost pus, însă, în fața unei alegeri imposibile. Căsnicia mea era, evident, terminată. Ce însemna asta însă pentru tăticul din povestea asta? M-am sfătuit cu un avocat în privința drepturilor mele. Conform unor decizii europene relativ recente, translatate în jurisprudența română, tatăl își păstrează drepturile asupra copiilor, traduse prin custodie comună. Are dreptul de a decide în mod egal în privința copiilor, de a lua decizii în ceea ce privește educația și starea lor de sănătate. Accesul la copii însă, este cu totul altă poveste, lucru pe care avocatul mi l-a subliniat cu grijă. Și am mai fost sfătuit, pe cât posibil, să evit să văd o sală de tribunal din interior.

În țările ceva mai civilizate, există un concept numit custodie fizică comună, care se traduce prin dreptul tatălui de a avea acces egal la copii, în aceeași măsură cu mama. Cumva, legal, conceptul părea că a pătruns și în România. Numai că între lege și cutumă diferența este enorm de mare. Conform cutumei, tatăl este un accesoriu opțional, aproape inutil, în viața copiilor lui. Ajunge să asculți toate poveștile pentru copii. Tatăl este figura severă a familiei, de la care vin doar pedepsele. Nu este sursă de afecțiune și de protecție, nu este sursă de mângâiere, nu este sursă de prietenie și încurajare. Sigur, este o excelentă sursă de bunăstare materială concretizată prin pensie alimentară, dar dreptul lui de a interacționa cu copiii se reduce, de obicei, la două weekend-uri pe lună și câteva săptămâni de vacanță vara. Și cam atât.

Înarmat cu toate informațiile pe care le-am putut aduna despre legislație, am mers să mă sfătuiesc cu un notar din Sectorul 6. I-am expus problema – divorț pe cale amiabilă, custodie fizică comună. Am văzut unii din cei mai largi ochi căscați din viața mea, clipind des la mine, de dincolo de masă.

– Nu am auzit în viața mea de așa ceva. Copiii trebuie să aibă un domiciliu fix iar celălalt părinte doar drepturi de vizitare.

Am simțit cum universul se clatină cu mine. Vocea de dincolo de birou a continuat calmă.

– Oricum, orice înțelegere doriți, fiind vorba de minori la mijloc, trebuie ca Autoritatea Tutelară să își dea acceptul înainte ca eu să pot ratifica divorțul. Iar autoritatea tutelară nu va accepta niciodată așa ceva, nu se riscă. Iar dacă ea nu acceptă, eu nu pot face actele. Cealaltă opțiune este să mergeți la tribunal. Dar chiar și așa, judecătorul nu este obligat să țină cont de cererea dumneavoastră.

Țin minte și canapeaua din holul notariatului. O canapea maro, de piele lucioasă, care scârțâia la orice atingere.

M-am suit în mașină și am mers la primăria Sectorului 6. Am întrebat de Autoritatea Tutelară și am fost direcționat la o cameră de la subsol. Înauntru, câteva doamne între două vârste, cu ochelarii pe nas, tastau de zor în fața unor monitoare CRT. Mi-am înghițit nodul din gât și am întrebat ce aveam de întrebat. Ca la semnalul unui dirijor, toate doamnele s-au oprit din tastat și m-au privit peste ramele ochelarilor, apoi s-au privit între ele nedumerite.

– Ce fel de custodie? m-a întrebat una din ele, de parcă auzise o înjurătură și voia să verifice.

Le-am explicat conceptul european, recent introdus în jurisprudența românească. M-au privit în cor, dezaprobator, și am văzut ceilalți cei mai larg căscați ochi din viața mea.

– Nu există așa ceva, mi-a spus una din ele, ridicând teancul de hârtii la care lucra. Acum lucrez o astfel de solicitare, cu recomandare de respingere. Noi nu ne asumăm așa ceva.

Universul și-a continuat mișcarea de rotație, uniform accelerat.

– Cu chestii de-astea n-aveți decât să mergeți la tribunal, dacă ziceți că așa e legea. E treaba judecătorului dacă vă acceptă sau nu, a continuat doamna. Eu nu accept.

Și cam aici s-a încheiat discuția. Afară era o zi superbă. Era mijloc de februarie, mult mai cald decât era normal. Cerul era de un albastru ireal, pictat cu o mulțime de nori albi și pufoși. Dar nu prea era aer.

Câteva zile după, un funcționar de la o filială Unicredit mi-a aruncat un nume: Alianța Antidiscriminare a Tuturor Tăticilor – T.A.T.A, care, mi se spunea, este specializată cu protejarea drepturilor taților în astfel de cazuri. După mai multe telefoane am reușit să dau de Bogdan Drăghici, persoana de contact. I-am expus, pe lung situația și am stabilit o întâlnire.

Propunerea de soluționare a problemei a fost semnarea a unui contract de mediere între mine și viitoarea fostă soție. Domnul Drăghici se angaja să deschidă un proces de mediere prin care să transpună într-o formă legală aspectele privind copiii: custodia fizică comună, drepturile de vizitare, modalitatea de soluționare a concediilor în afara țării, cazurile de boală sau delegație ale părinților, cazurile de boală ale copiilor și multe altele, extrem de multe aspecte la care nu mă gândisem și care nici nu cred că mi-ar fi putut trece prin minte. Mi-am luat pagini de notițe. Documentul urma apoi să fie transpus punct cu punct de notar în cererea de divorț. Cel mai important, domnul Drăghici garanta acceptul oricărei Autorități Tutelare pe acest document. Am bătut palma, am semnat cu el un contract de mediere și am achitat onorariul. Mi-am permis chiar și un ușor optimism.

A urmat apoi o perioadă intensă de liniște. Derutat și iritat, am încercat să îl contactez de mai multe ori, fără niciun răspuns. A trecut o săptămână fără nicio invitație la mediere. La sfârșitul unei săptămâni, cu greu, am reușit să obțin o promisiune a unei invitații săptămâna următoare, care s-a materializat însă printr-o nouă amânare, urmată de altă și altă amânare, cu tot felul de scuze. La sfârșitul unei luni de ”mediere intensă” în aceeași termeni, am denunțat contractul și am solicitat returnarea banilor, în sine o altă epopee, domnul Drăghici fiind o persoană extrem de greu de contactat, deși, în mod ironic, putea fi văzut live în studiouri de televiziune prin acea perioadă. În mod aproape miraculos, am reușit totuși să recuperez onorariul. Aici s-a încheiat interacțiunea mea cu el.

Înarmat cu ce informații am reușit să obțin de la domnul Drăghici, am căutat alte căi de rezolvare, care să excludă tribunalul. În cele din urmă, rezolvarea s-a întrezărit, după o serie de inginerii extrem de incomode, prin Autoritatea Tutelară Sector 5, care a acceptat Convenția cu Minorii ce îmi conferea dreptul legal de a fi o în continuare parte activă din viața copiilor mei.

De ce spun ”dreptul legal”? Pentru că în lipsa acestui contract cadru, dreptul tatălui de a interacționa cu copiii lui rămâne la buna (sau reaua) voința exclusivă a mamei, și nu odată în istoria recentă, accesul la copii a fost folosit ca un instrument de șantaj și (re)presiune. Chiar și așa, cu un astfel de contract semnat în mână, nu ești total protejat din punct de vedere legal. Dar este un cap de pod.

Așa se face că pe 9 mai 2016, după multe luni de chin pentru a îmi proteja drepturile, recitind pentru a nu știu câta oară cu înfrigurare decizia de divorț și convenția cu minorii, verificând și reverificând clauzele, într-un birou la subsolul unei clădiri vechi de pe strada Tokio cu pereții crăpați de la cutremure prin care trecuse, am ridicat pixul și mi-am pus semnătura pe o bucată de hârtie care îmi confirma că îmi păstrez cel mai important rol din viața mea.

Eu sunt tătic.

PS: Dacă te regăsești vreodată în bătaia puștii, ca mine, dă-mi un semn. Sunt câteva sfaturi pe care ți le poate da un om bătrân, cu experiență.

O să murim de gripă porcină!

Băi, vă zic de-acum, să nu ziceți că nu știați. De murit, o să murim toți de gripă porcină, mai precis din aia de origine asiatică. O știu din sursă mega sigură.
 
Când m-am suit azi în avion, am dat peste o duduie între două vârste. Stătea pe scaunul meu 3D. Nu că era tridimensional scaunul, ăla era numărul pe care l-am ales ieri la check-in. I-am zis că s-a plasat relativ greșit în spațiu. A clipit des și senin la mine. Nu, că ea stă pe 3C. Da, i-am zis, ăla nu e 3C. Ba da. I-am numărat zâmbind ca Tetelu scaunele de la A la D. Cum n-am fost prea convingător din prima, m-a asistat și o domnișoară flight attendant, model portocaliu tip Trump. Așa că duduia s-a relocat pe scaunul corect, după care a dat drumul la o frumusețe de Samsung Edge de pe care a sorbit cu voluptate o serie de articole suculente marca cap lipede (cacofonie intended).
 
Am știut însă că ne pândește sfârșitul lumii pe toți când, după decolare, s-a apucat să își facă temele citind documentația pe persoană fizică pe care o adusese la bord, despre procedurile de carantină și prevenire a transmiterii infecției cu sus numitul virus. Părea genul care lucrează la DSV, printre calificările remarcabile fiind o înrudire de oarecare rang cu Dragnea.
 
Am zis.

Și am avut un coșmar

Da, s-a întâmplat azi noapte. N-am mai avut unul de multă vreme. N-am mai avut unul atât de neobișnuit de și mai multă vreme, ceea ce m-a făcut să îl și țin minte.

Eram dimineață, eram în casă și nu purtam ochelarii. Cu colțul ochiului am văzut o mișcare pe hol, în oglindă. Până să întorc capul, orice era trecuse de cadrul ușii spre camera copiilor. Mi-am pus ochelarii și m-am dus să mă lămuresc ce văzusem. Am intrat în camera copiilor. Era dimineață iar soarele intra într-in unghi foarte ascuțit pe fereastră, dar lumina era puternică. Era liniște și nimic nu se mișca. Am rotit încet privirea prin cameră și am prins din nou o mișcare către colțul camerei. Am întors privirea într-acolo dar nu părea să fie nimic. Dar când m-am apropiat încet am început să percep minuscule distorsiuni în aer, ca și cum acolo se afla ceva invizibil dar cu un indice de refracție diferit de al aerului, cu formă neuniformă. Era ca și cum te-ai uita într-o oglindă cu mici imperfecțiuni.

M-am apropiat, curios,  și am întins o mână către ce era acolo, iar obiectul a fugit din nou, sub biroul copiilor. Intrigat la culme de apariția neobișnuită am chemat copiii să le arăt fenomenul greu de înțeles. Curioase, fetele priveau peste umărul meu în timp ce le arătam după ce să se uite. Apoi m-au întrebat ce este și le-am răspuns că nu știu, dar vreau să aflu.

M-am lăsat pe vine și am întins ambele mâini, pentru a cuprinde lucrul de acolo din ambele părți. Fără a atinge ceva anume, aerul a devenit de-odată gelatinos la atingere. Nu lipicios, doar din ce în ce mai vâscos. Nu simțeam niciun fel de formă, doar un volum de aer cu proprietăți total diferite. Era ca un fel de plastilină invizibilă, ca un aluat de pizza, pufos la atingere dar din ce în ce mai rigid pe măsură ce îți înfigi degetele în el și părea să aibă o greutate proprie.

Apoi am simțit că obiectul dădea să fugă iarăși. Am încercat să îl rețin nițel, dar era destul de evident că nu am cum. Am dat să spun ceva, ca atunci când încerci să liniștești un animal speriat. Dar vocea mea devenise groasă și neinteligibilă, nu puteam să articulez niciun cuvânt. Sunam mai degrabă ca o bandă de magnetofon redată la o viteză mult prea mică. Opusul distracției vorbitului cu heliu în plămâni, ca și cum un gaz extrem de gros și vâscos îmi intrase în plămâni. Orice era acolo, sub birou, era un risc serios pentru mine și pentru copii. M-am întors către fete și am încercat să le spun să fugă, dar nu mă puteam face înțeles.

Și atunci am ales să mă trezesc, apoi am aplicat trucul meu pentru a nu re-cădea în coșmar. M-am forțat să rămân treaz câteva minute, gândindu-mă la cu totul altceva. Nu cred în premoniții. Nu este nimic rațional în ele. Cred însă în simbolistica pe care subconștientul o pune în vise. Sunt o sursă bună de introspecție, acolo unde mintea lucidă nu are niciun acces. Visele, și mai ales coșmarurile, sunt o fereastră unică în interior.

Folosești Waze? Ce-ar fi să și contribui?

Ți s-a întâmplat uneori ca Waze să încerce să te bage pe o stradă cu sens unic? Sau acum, iarna, să te bage pe străduțe așa pline de zăpadă de te ia cu friguri parcă ar fi picat încălzirea la mașină?

În loc să te plângi, există o soluție: raportează evenimente relevante la hartă. Acum câteva zile am raportat o modificare a unui sens unic. Două mesaje schimbate cu un voluntar Waze și harta a fost corectată. Pentru cam orice fel de eveniment rutier există o posibilitate de a avertiza partenerii de trafic. De exemplu, acum iarna:

Apeși Report.

Alegi Hazard

Alegi Weather

Alegi Ice on road.

Victorie – Waze va ști că pe strada aia este o problemă și va ruta traficul pe alte străzi. Presupunând că toți șoferii utilizatori ai Waze ar marca așa cum trebuie măcar străzile pe care locuiesc, comunitatea ar beneficia de o informație mult mai corectă.

Altfel de unde naiba să știe Waze?

Surpriza neașteptată de crăciun. Și un sfat de la moșul.

Per total, 2016 a fost un an absolut infect pentru mine, și voi fi extrem de bucuros când capitolul se va închide. Pe 1 ianuarie, la prima oră de dimineață, o să îl las lângă ghena de gunoi fără niciun fel de regrete. Asta nu înseamnă însă că sărbătorile se dezic. Dar nu asta voiam să îți spun 🙂

Ca în fiecare an, cadourile de crăciun sunt o provocare, pentru că eu încerc de fiecare dată să ofer nu ce își dorește cineva, ci lucruri pe care nici nu știau că și le doresc. Anul ăsta provocarea a fost cu atât mai mare în ceea ce privește fetele. Am discutat cu multă lume despre educația muzicală a copiilor. Beneficiile sunt mult dincolo de simpla abilitate de a cânta o melodie. Este vorba de răbdare, ritm și învățarea naturală a importanței temporizării. Așa că anul ăsta m-am orientat către un cadou muzical – o claviatură Yamaha. Dar nu asta voiam să-ți spun.

Am comandat-o de pe un magazin online, venind de pe un comparator de prețuri. Bine înțeles, am făcut un research riguros prealabil. Nici prea ieftină, nici foarte scumpă (duh…), cu conectivitate MIDI pe PC, cu voci foarte bine sintetizate, cu funcții de învățare. Cântă câte o notă și așteaptă după tine până o nimerești, te învață să cânți cu o stânga sau cu dreapta. Ce să mai, e o mică bijuterie. Dar nici asta nu voiam să-ți spun.

După ce am lansat comanda pe site și produsul a fost expediat (din Bratislava, site-ul este al unui retailer online ce operează la nivel european), am mai căscat gura pe site. Am văzut că mai era un pachet special, cu claviatura, o pereche de căști și un stativ pentru claviatură, pentru doar 40 de lei în plus. Și m-am enervat nițel. Doar stativul costă cam 80 de lei… Inițial m-am enervat, apoi m-am consolat că în viață mai și pierzi, deși de fapt nu pierdusem nițel. Apoi mi-am adus aminte că sunt coleric și mai ales despre copilul care nu plânge și rămâne nemâncat. Așa că am pus mâna pe mail și am întrebat dacă pot beneficia totuși de pachet. M-am oferit să plătesc transportul pentru cele două produse, bine înțeles. Și, spre surprinderea mea, răspunsul a fost pozitiv. Aici vine momentul când, pentru un asemenea customer service, consider că merită să vă recomand magazinul www.muziker.ro. Dar iarăși, nu asta voiam să-ți spun.

Când mi-au ajuns căștile, m-am uitat la ele și n-am avut niciun fel de așteptări. Erau niște căști mari, circumaurale, cică de studio, dar erau puse într-un ambalaj simplist, de chinezărie. Hai să facem un test, zic. Scot FiiO X1, le conectez și dau drumul la un FLAC. Și cad pe jos. Pe site, căștile costă 90 de lei. În pachet au ieșit undeva la 20 de lei. La sunet, însă, sunt lejer de 400-500 de lei. Au un sunet extrem de crisp și de echilibrat, foarte liniar. Bașii sunt doar un pic mai pronunțați, dar nicăieri spre vulgaritatea Beats by Dre Apple. Sunt niște căști semi deschise, stau comod peste urechi și, la prețul ăsta, nu pot să le găsesc niciun cusur. Dacă ai intra în primul magazin de electronice, să cumperi un brand consacrat, la gama asta de preț găsești doar pocnitori. Și asta voiam să-ți spun 🙂

Căștile se numesc Superlux HD681 și vin într-o varietate de culori, plus un update cosmetic dar cu aceleași specificații tehnice: sensibilitate 98 dB (SPL/mW), gamă de frecvențe 10 – 30.000 Hz, impedanță 32 Ohmi. Arată așa și aparent nu sunt singurul care are părerea asta despre ele: http://www.head-fi.org/products/superlux-hd-681. Moșul vă sfătuiește călduros să vă luați o pereche. Ho ho ho, adică 🙂