Posts Tagged ‘bogdan drăghici’

Tati va fi mereu alături de tine

Tuesday 09/05/2017

Când te întreabă cineva ce te definește, poți enumera o mulțime de lucruri. Unii se gândesc la job, alții la hobby-uri. Unii se definesc prin ceea ce îi pasionează. Alții se definesc prin opoziție – ce nu sunt sau ce urăsc. Eu sunt multe lucruri: biciclist, audiofil, fotograf, maestru bucătar la grătar și la clătite, șofer, pasionat de munte, entuziast al științei și psihologiei. Lista e foarte lungă și rămâne deschisă. Dar niciunul din lucrurile astea nu mă definește ca om.

Acum un an semnam una din cele mai importante hârtii din viața mea. Nu era nici un contract cu vreo bancă, nici un câștig la loto. Nici măcar un nou job. Era certificatul de divorț care ștergea, cu o semnătură, o altă semnătură cu doisprezece ani mai veche. Povestea pe care doresc să ți-o împărtășesc are însă de-a face cu asta doar tangențial.

Undeva prin ianuarie 2007 aflam că urma să devin tătic. Era o surpriză destul de mare, evenimentul era cu totul neprevăzut. După cele două linii roz pe o bucată de hârtie, am mers la Spitalul Municipal pentru un prim consult. Mi-au rămas în memorie pereții ușor galben-verzui din ambulatoriu și doctorul ecografist. Un expat cu ten măsliniu, cu o barbă ușor țepoasă, nerasă de câteva zile, cu o română stâlcită. Un om ușor zâmbitor dar fără prea mult entuziasm.

Dar cel mai bine țin minte prima imagine. O sferă mică, prea mică pentru a fi avut măcar o inimă bătând, de dimensiunea unui bob de mazăre. Am văzut-o clar pe ecranul alb negru. Și țin minte și primul gând care mi-a trecut atunci prin minte. ”Tati te iubiește și va fi mereu alături de tine”. A fost, fără niciun fel de dubiu, începutul celei mai importante povești din viața mea. A fost momentul care a devenit definitoriu pentru cine sunt. Am descoperit în interior lucruri pe care nu le știam despre mine dar care au devenit esența mea.

Prin iunie 2009 aveam confirmarea, prin alte două linii roz, că cea de-a doua mare bucurie a vieții mele urma să vină pe lume, cu ceva mai puțină surpriză, dar cu și mai multă anticipare și bucurie. Au urmat mulți ani de bucurie și râsete.

La final de ianuarie 2016 am fost pus, însă, în fața unei alegeri imposibile. Căsnicia mea era, evident, terminată. Ce însemna asta însă pentru tăticul din povestea asta? M-am sfătuit cu un avocat în privința drepturilor mele. Conform unor decizii europene relativ recente, translatate în jurisprudența română, tatăl își păstrează drepturile asupra copiilor, traduse prin custodie comună. Are dreptul de a decide în mod egal în privința copiilor, de a lua decizii în ceea ce privește educația și starea lor de sănătate. Accesul la copii însă, este cu totul altă poveste, lucru pe care avocatul mi l-a subliniat cu grijă. Și am mai fost sfătuit, pe cât posibil, să evit să văd o sală de tribunal din interior.

În țările ceva mai civilizate, există un concept numit custodie fizică comună, care se traduce prin dreptul tatălui de a avea acces egal la copii, în aceeași măsură cu mama. Cumva, legal, conceptul părea că a pătruns și în România. Numai că între lege și cutumă diferența este enorm de mare. Conform cutumei, tatăl este un accesoriu opțional, aproape inutil, în viața copiilor lui. Ajunge să asculți toate poveștile pentru copii. Tatăl este figura severă a familiei, de la care vin doar pedepsele. Nu este sursă de afecțiune și de protecție, nu este sursă de mângâiere, nu este sursă de prietenie și încurajare. Sigur, este o excelentă sursă de bunăstare materială concretizată prin pensie alimentară, dar dreptul lui de a interacționa cu copiii se reduce, de obicei, la două weekend-uri pe lună și câteva săptămâni de vacanță vara. Și cam atât.

Înarmat cu toate informațiile pe care le-am putut aduna despre legislație, am mers să mă sfătuiesc cu un notar din Sectorul 6. I-am expus problema – divorț pe cale amiabilă, custodie fizică comună. Am văzut unii din cei mai largi ochi căscați din viața mea, clipind des la mine, de dincolo de masă.

– Nu am auzit în viața mea de așa ceva. Copiii trebuie să aibă un domiciliu fix iar celălalt părinte doar drepturi de vizitare.

Am simțit cum universul se clatină cu mine. Vocea de dincolo de birou a continuat calmă.

– Oricum, orice înțelegere doriți, fiind vorba de minori la mijloc, trebuie ca Autoritatea Tutelară să își dea acceptul înainte ca eu să pot ratifica divorțul. Iar autoritatea tutelară nu va accepta niciodată așa ceva, nu se riscă. Iar dacă ea nu acceptă, eu nu pot face actele. Cealaltă opțiune este să mergeți la tribunal. Dar chiar și așa, judecătorul nu este obligat să țină cont de cererea dumneavoastră.

Țin minte și canapeaua din holul notariatului. O canapea maro, de piele lucioasă, care scârțâia la orice atingere.

M-am suit în mașină și am mers la primăria Sectorului 6. Am întrebat de Autoritatea Tutelară și am fost direcționat la o cameră de la subsol. Înauntru, câteva doamne între două vârste, cu ochelarii pe nas, tastau de zor în fața unor monitoare CRT. Mi-am înghițit nodul din gât și am întrebat ce aveam de întrebat. Ca la semnalul unui dirijor, toate doamnele s-au oprit din tastat și m-au privit peste ramele ochelarilor, apoi s-au privit între ele nedumerite.

– Ce fel de custodie? m-a întrebat una din ele, de parcă auzise o înjurătură și voia să verifice.

Le-am explicat conceptul european, recent introdus în jurisprudența românească. M-au privit în cor, dezaprobator, și am văzut ceilalți cei mai larg căscați ochi din viața mea.

– Nu există așa ceva, mi-a spus una din ele, ridicând teancul de hârtii la care lucra. Acum lucrez o astfel de solicitare, cu recomandare de respingere. Noi nu ne asumăm așa ceva.

Universul și-a continuat mișcarea de rotație, uniform accelerat.

– Cu chestii de-astea n-aveți decât să mergeți la tribunal, dacă ziceți că așa e legea. E treaba judecătorului dacă vă acceptă sau nu, a continuat doamna. Eu nu accept.

Și cam aici s-a încheiat discuția. Afară era o zi superbă. Era mijloc de februarie, mult mai cald decât era normal. Cerul era de un albastru ireal, pictat cu o mulțime de nori albi și pufoși. Dar nu prea era aer.

Câteva zile după, un funcționar de la o filială Unicredit mi-a aruncat un nume: Alianța Antidiscriminare a Tuturor Tăticilor – T.A.T.A, care, mi se spunea, este specializată cu protejarea drepturilor taților în astfel de cazuri. După mai multe telefoane am reușit să dau de Bogdan Drăghici, persoana de contact. I-am expus, pe lung situația și am stabilit o întâlnire.

Propunerea de soluționare a problemei a fost semnarea a unui contract de mediere între mine și viitoarea fostă soție. Domnul Drăghici se angaja să deschidă un proces de mediere prin care să transpună într-o formă legală aspectele privind copiii: custodia fizică comună, drepturile de vizitare, modalitatea de soluționare a concediilor în afara țării, cazurile de boală sau delegație ale părinților, cazurile de boală ale copiilor și multe altele, extrem de multe aspecte la care nu mă gândisem și care nici nu cred că mi-ar fi putut trece prin minte. Mi-am luat pagini de notițe. Documentul urma apoi să fie transpus punct cu punct de notar în cererea de divorț. Cel mai important, domnul Drăghici garanta acceptul oricărei Autorități Tutelare pe acest document. Am bătut palma, am semnat cu el un contract de mediere și am achitat onorariul. Mi-am permis chiar și un ușor optimism.

A urmat apoi o perioadă intensă de liniște. Derutat și iritat, am încercat să îl contactez de mai multe ori, fără niciun răspuns. A trecut o săptămână fără nicio invitație la mediere. La sfârșitul unei săptămâni, cu greu, am reușit să obțin o promisiune a unei invitații săptămâna următoare, care s-a materializat însă printr-o nouă amânare, urmată de altă și altă amânare, cu tot felul de scuze. La sfârșitul unei luni de ”mediere intensă” în aceeași termeni, am denunțat contractul și am solicitat returnarea banilor, în sine o altă epopee, domnul Drăghici fiind o persoană extrem de greu de contactat, deși, în mod ironic, putea fi văzut live în studiouri de televiziune prin acea perioadă. În mod aproape miraculos, am reușit totuși să recuperez onorariul. Aici s-a încheiat interacțiunea mea cu el.

Înarmat cu ce informații am reușit să obțin de la domnul Drăghici, am căutat alte căi de rezolvare, care să excludă tribunalul. În cele din urmă, rezolvarea s-a întrezărit, după o serie de inginerii extrem de incomode, prin Autoritatea Tutelară Sector 5, care a acceptat Convenția cu Minorii ce îmi conferea dreptul legal de a fi o în continuare parte activă din viața copiilor mei.

De ce spun ”dreptul legal”? Pentru că în lipsa acestui contract cadru, dreptul tatălui de a interacționa cu copiii lui rămâne la buna (sau reaua) voința exclusivă a mamei, și nu odată în istoria recentă, accesul la copii a fost folosit ca un instrument de șantaj și (re)presiune. Chiar și așa, cu un astfel de contract semnat în mână, nu ești total protejat din punct de vedere legal. Dar este un cap de pod.

Așa se face că pe 9 mai 2016, după multe luni de chin pentru a îmi proteja drepturile, recitind pentru a nu știu câta oară cu înfrigurare decizia de divorț și convenția cu minorii, verificând și reverificând clauzele, într-un birou la subsolul unei clădiri vechi de pe strada Tokio cu pereții crăpați de la cutremure prin care trecuse, am ridicat pixul și mi-am pus semnătura pe o bucată de hârtie care îmi confirma că îmi păstrez cel mai important rol din viața mea.

Eu sunt tătic.

PS: Dacă te regăsești vreodată în bătaia puștii, ca mine, dă-mi un semn. Sunt câteva sfaturi pe care ți le poate da un om bătrân, cu experiență.