Posts Tagged ‘copilarie’

Firimituri de viață

Saturday 10/06/2017

Am văzut ieri un documentar despre David Gilmour, în care vorbea și despre copilăria lui. O parte importantă din ea a fost lăsat în internat de către niște părinți un pic prea preocupați să își trăiască viața, chiar plecați pentru un an din țară. Spre sfârșitul interviului, reporterul îl întreabă:

– Do you miss her?
– Do I miss my mother? Mmm… mno. No, I don’t miss her, I don’t think, no. It wasn’t a closely knit emotional tied family, and when my mother wanted to be closer, when she was getting old, I found it difficult to deal with it. I just wanted her to… get off, get off, leave me alone. Now is not the time to be trying to do this, the time to be doing that stuff was when I was 5…

Lucrul ăsta mi-a reconfirmat o bănuială mai veche. Arta provine din suferință, este rezultatul unor traume și chinuri interioare.

Cine își mai aduce aminte de Pupi?

Wednesday 28/05/2014

Bucureștiul comunist, înțesat de blocuri unul lângă altul, avea avantajele lui pentru un copil. În primul rând, la o aruncătură de băț erau mulți alți copii cu care puteai să te joci până seara târziu. În al doilea rând, de pe la 2-3 după masă blocurile făceau suficientă umbră cât să putem da drumul la festivități.

Sigur, era oricând câte un bătrânel isteric, să-i spunem domnul Cotigă, care ieșea la geam să ne certe că facem prea multă gălăgie. Că de, copil cuminte și babă frumoasă. Ce nu se găsea peste tot era Pupi, copilul ăla ciudat cu care nimeni nu vroia să se joace. Stătea toată ziua închis în casă și se uita la noi de la geam. Noi făceam bășcălie de ea pentru că ”ha-ha, nu te lasă maică-ta afară”. Iar când o lăsa, era așa de isterică și de ciudată că nimeni nu prea vroia să se joace cu ea.

Pentru că, vezi tu, mama ei se chinuise foarte mult s-o aducă pe lume și o proteja ca pe ochii din cap. Să nu se lovească, să nu se rănească, să nu orice. Iar bietul copil, privat de interacțiunea cu alții de vârsta lui, pur și simplu nu învățase grațiile sociale. Iar noi, micii șacali cu fețe de îngeri, reacționam prin răutate și excludere.

Dar mama ei o iubea, așa că după ce a mai crescut nițel a plecat cu Pupi într-o excursie. S-au suit în autocar și au plecat la drum iar copilul, curios din fire s-a așezat pe primul rând de scaune din dreapta șoferului. Acolo era și în momentul accidentului. A fost singurul om din tot autocarul care a murit. A murit fără să fi trăit, sufocat de frica unui adult incapabil să treacă peste proprii demoni.

Este o lecție de viață pe care am înțeles-o doar mulți ani mai târziu, când mi-am ținut copiii în brațe. Atunci mi s-a cristalizat în minte și drama unui suflet chinuit și a unei vieți irosite. În retrospectivă mi-e rușine de copilul care eram atunci. Aruncam vorbele ca niște pumnale, cot la cot cu ceilalți, fără pic de empatie. Dar și asta e o lecție. Înțelepciunea vine în timp…

Poveste cu doi copii

Tuesday 07/08/2012

Ziua bună, cititorule. M-am gândit astăzi să-ți povestesc câte ceva despre interacțiunea care poate exista între doi copii. Vezi tu, eu am crescut într-o casă în care am fost doi băieți la părinți. Și acum, după 34 de ani am propria mea familie în care se regăsesc doi copii. Mă uit la ei și văd o oglindă a lucrurilor care mi s-au întâmplat și mie.

Mă uit la fetele mele. Timp de doi ani jumate, cea mare a fost centrul atenției noastre. Roiam în jurul ei ca doi bezmetici, uimiți de minunăția care creștea în casa noastră. Avea, firește, toată atenția și afecțiunea noastră. Apoi, când s-a născut cea de-a doua fată, prima a început să se simtă neglijată. Mami a trecut foarte repede de la ea la copilul cel nou. În ciuda tuturor eforturilor și celor mai bune intenții, mami nu mai putea să îi ofere același timp. Tati a preluat majoritatea sarcinilor care o priveau, dar a durat ceva până să se obișnuiască. Încetul cu încetul s-a realizat tranziția, dar mami… Mami era acolo și totuși nu mai era acolo. Iar asta doare, oricât n-ai vrea s-o recunoști nici măcar față de tine.

Am fost atenți la fete. Am avut grijă să nu le lăsăm singure, conștienți de dinamica familiilor cu doi copii. De-abia când fetele au mai crescut și cea mică a început să meargă singură, a început adevărata luptă. Jucăriile mele! Patul meu! Scaunul meu! Tu n-ai voie! Ia mâna! DĂ-I DRUMUL! Și apoi scatoalcele. Unele din ele care răsunau atât de tare că mă speriau. Și mușcăturile, îmbrâncelile, piedicile… Dani este picătură leită din mine. Recunosc în ea aproape totul, de la trăsăturile fizice la modul de a gândi și a reacționa. Îi înțelegeam frustrarea, extrem de bine, și încercam să facem tot ce se poate pentru a o minimiză.

Pe de altă parte mă uit la Laura. Pumnii și îmbrâncelile încasate îmi erau extrem de familiare. Când eram mic, eu eram în locul ei. Mi-am încasat porția mea de bătăi. Mai mult de-atât. Îmi aduc aminte extrem de bine de grupul de trei prieteni de aceeași vârstă, frati-miu și încă doi, care mă hărțuiau mai tot timpul în copilărie. Îmi aduc perfect aminte sentimentul de respingere care venea din partea fratelui meu, dar și sentimentul de furie amestecată cu dezamăgire și revoltă care mă inunda de fiecare dată. Nu era corect ce mi se întâmpla. Îmi aduc aminte și de momentele în care părinții îl certau pe fratele meu. Și îmi aduc aminte și de micul sindrom Stockholm care mă cuprindea, când începeam să plâng cerându-le părinților să-l ierte pentru loviturile care încă mă dureau.

Acum, din postura de părinte, înțeleg extrem de bine ambele ipostaze. Dar mă doare de trei ori mai tare. Pentru că simt frustrarea fiecărui copil, în ciuda tuturor eforturilor pe care le fac. Încerc să le explic mereu că nu e bine să se certe și să se lovească, să împartă jucăriile și să învețe să lase de la ele. Cea mare este la limita înțelegerii, cea mică este departe încă și nu am cum să raționez cu ea. Cea mare face tot mai multe eforturi de a fi tolerantă, dar când cea mică se cramponează de câte ceva, cea mare devine din nou frustrată de prichindelul cel mic și egoist. Mă doare însă și amintirea pumnilor încasați, la fel cum mă doare imaginea celor trei băieți cu trei ani mai mari ca mine care se amuzau chinuindu-mă.

Asta este ordinea lucrurilor, corectă sau nu. Realitatea nu se schimbă pentru a ne face pe noi fericiți. În ciuda supărării și amărăciumii, copilăria m-a călit. Am învățat că primul care trebuie să-mi poarte de grijă sunt eu însumi, nu să aștept ceva de la alții. Sper că și pentru Laura va fi la fel. Sper că Dani va avea puterea de a înțelege mai bine atât ce o supără la surioara ei mai mică, cât și ce efect au acțiunile ei. Fac toate eforturile pentru a-i explica lucruri pe care nu le-am înțeles decât acum. Iar ea, o fată foarte isteață, pricepe mai bine decât aș putea spera. Și toate astea pentru că țin minte foarte bine lucrurile care s-au întâmplat în copilăria mea.

Adolescența poate schimba lucrurile, dar nu întotdeauna. Iar gustul amar poate rămâne pentru multă vreme. Uneori pentru totdeauna. Cum fac să le feresc pe fetele mele cu totul de un asemenea final?

Și n-aș fi scris toate astea dacă n-aș fi primit chiar zilele astea un reminder al evenimentelor din copilărie…

A venit moșul!

Sunday 18/12/2011

Anul ăsta chiar a venit mai devreme! Uite ce mi-a lăsat sub brad 🙂

Al șaselea simț, calculatoare și timp

Sunday 23/10/2011

Azi am avut ocazia să reflectez, din nou, asupra curgerii timpului. Nimic de rău, dar cu niște lecții interesante. Povestea o sa fie puțin mai lugă și mai întortocheată, pentru că este vorba de contextul în care se întâmplă. Și în ciuda începutului, nu e un geek story 🙂

Povestea incepe acum multi ani, prin ’99. Pe vremea aia aveam un calculator fabulos. O placă de bază Tekram P5MVP-A4 (n-o să-ți vină să crezi ce mult m-am străduit să îmi aduc aminte :)), cu un fabulos procesor Cyrix 6x86MX PR200. Adică la unele aspecte era echivalentul unui Pentium 200 MMX, dar rula la 150 MHz. Viteza era aproape decentă. Puteam să joc Quake 2 lejer, mai ales cu accelerarea grafică oferită de singura placa video dedicată făcută vreodată de Intel, i740, care avea impertinența de a nu funcționa pe OpenGL și DirectX fără un AGP Aperture Size de minim 16MB. Pe când eu aveam, dacă mă ține bine memoria, un fabulos 32MB de RAM.

Ce nu putea însă să facă ansamblul de hardware sus menționat, era să redea cursiv un DivX. Se descurca perfect cu MPG-urile și VideoCD-urile (aceeași mîncare de pește până la urmă), dar nu cu DivX-urile în general. Și cu Al șaselea simț în particular nu se descurca la muchie. Ce să te faci cu rezoluțiile extravagante de gen 640×360 pixeli… Așa că yours truly își punea la muncă vastele cunoștințe de overclocking. 50MHz și 0,2 volți în plus plus un cooler suplimentar mai târziu, calculatorul se dovedea capabil să redea cursiv filmul. Singura problemă, minoră de altfel, era ca pe la fiecare jumate de oră se bloca sau reseta. Dar măcar mergea.

Și acum deviem aproape definitiv de la geek story. Tot pe vremea aia, cunoșteam o domnișoară, pe numele ei Ioana. Cum filmul în cauză îmi plăcea foarte mult, devenind instant unul dintre all time favourit-urle mele, am invitat-o pe domnisoară la mine să îl vadă. Cu chiu cu vai, cu două-trei resetări la activ, am reușit să vedem filmul. Personal rezonam foarte puternic cu poveștile lui Cole și ale lui Malcom. Puteam înțelege în detaliu trăirile lor interioare și simțeam că filmul surprinde elemente definitorii pentru caracterul meu. Un fel de album preferat, dar transpus într-o ecranizare pusă în scenă desăvârșit.

Trecem fulgerător prin timp până în ziua de azi. 12 ani, o căsătorie cu domnișoara mai sus menționată și doi copii mai târziu, am avut ocazia să revăd filmul, care după toți anii și filmele văzute între timp, a rămas cu brio în top 5-ul personal. Numai că l-am văzut in format HD 720p, pe ecranul unui netbook deja bătrânel, cu procesor la 1,33GHz, care însă fluiera plictisit în fața task-ului în cauză. Asta a fost prima realizare suprinzătoare.

A doua a fost redescoperirea unui personaj care mi se păruse relativ neinteresant prima dată. Acum, prin ochii de părinte preocupat permanent de binele copiilor lui, am înțeles cu adevărat drama mamei lui Cole – iadul unui părinte neputincios în fața chinurilor evidente la care este supus copilul lui. Și mai ales, am înțeles cu adevărat tragedia tăticului Kyrei.

Nu mai intru în detalii despre genialitatea regiei, despre modul magistral în care Bruce Willis a demonstrat că este infinit mai mult decât un actor de acțiune / comedie și despre maturitatea incredibilă a lui Haley Joel Osment care, din punctul meu de vedere, ar fi meritat Oscarul pentru rolul său. Îl consider un film de referință, o bijuterie ce ar trebui să nu lipsească din bagajul oricărui cinefil cu pretenții. Dacă nu l-ai văzut, ți-l recomand din tot sufletul.

Dar după ce s-a terminat filmul, am avut ocazia să reflectez îndelung asupra a ce au înseamnat 12 ani. Cum s-au schimbat calculatoarele (geek story over), dar mai ales cum m-am schimbat eu, dintr-un tinerel lipsit de griji și responsabilități, într-un adult ”la casa lui”, cu copii cu râset cristalin încurcați de picioare și credit la bancă. Și privind înapoi, nu-mi dau seama când a avut transformarea. Într-un fel, toate amintirile astea m-au facut să mă simt bătrân. Poate și de la sinuzita care mă chinuie zilele astea 🙂

Amintiri dragi ale copilăriei

Thursday 04/08/2011

Una din cele mai dragi amintiri ale copilăriei mele este felul migălos în care tatăl meu făcea clătite la tigaia de tablă, cu ritualul specific de ungere cu ulei înainte de fiecare clătită. O căniță mică din care turna ulei, pe care îl întindea cu grijă pe tigaie și apoi îl scurgea înapoi în căniță. Urma o clătită bine rumenită, aruncată cu eleganță acrobatică în aer și apoi din nou ritualul. Iar la final, festinul de clătite cu miere. Pe vreme aia nu exista cremă de ciocolată.

Vremurile s-au schimbat. Mixerele puternice fac prelucrarea aluatului o joacă de copil iar tigăile de teflon au transformat prăjitul clătitelor într-o formalitate. Numai că acum nu tatăl meu le aruncă în aer. Eu le întorc, spre amuzamentul fetelor mele ce anticipează cu plăcere vizibilă momentul în care le vor devora.

Iar eu mă întreb dacă, poate, astea vor fi momentele de care fetele mele își vor aminti cu drag. Momentele pe care le petrecem cu toții în bucătărie, numărând secundele până putem să atacăm farfuria mare și aburindă.

Sper să fie așa 🙂

Când eram mic…

Wednesday 06/04/2011

… mă străduiam din greu să plec din pat fără să fiu ”detectat” și trimis înapoi la culcare. Acum ca sunt mare, mă strădui la fel de din greu să plec din pat fără să fiu ”detectat” și păstrat la culcare.

Ironia sorții?