Nu mă dau expert în istoria modei. Dar m-a lovit o realizare personală azi-noapte, în timp ce o păzeam pe Dani să mă asigur că își face efectul medicamentul.
Eu, de fel, nu pot să stau cu ochii pe pereți. Trebuie să mă uit la ceva. În lipsă de seriale, am găsit un film care zăcea de multă vreme pe disc: Sabrina, versiunea originală din 1954. Distribuție de zile mari, film bine realizat, ce să mai – un clasic. Pentru cei care nu știu, în rolul principal este frumoasa și simpatica…
Dintre toate actrițele din vremea ei, Audrey Hepburn are ceva cu adevărat special. Mi-a fost dragă de prima dată când am văzut-o. Nu pentru că e frumoasă (hai, îndrăznește cineva să conteste asta? :)) ci pentru că a fost permanent elegantă. Era ceva aristocratic în prezența ei, chiar și când încerca să portretizeze modesta florăreasă din My Fair Lady. O eleganță și o fragilitate absolut cuceritoare, care pe mine m-a impresionat.
Întâmplător, poate, Audrey avea o siluetă complet atipică pentru vremurile acelea. Era extrem de slabă față de restul frumuseților timpului. Și aparent, industria modei, îndrăgostită de ea, a înțeles mesajul cu totul greșit. În loc de șarmul ei aparte, aristocratic, au preluat doar silueta subțire ca etalon al frumuseții… Poate de aici vine moda skinny, dusă acum la extreme hidoase. Mare păcat…
Frumusețea nu vine din siluetă, vine în primul rând din atitudine. Și asta pare că s-a uitat cu totul în zilele noastre.
Cum am ajuns eu căsătorit cu o domnișoară care să-i semene atât de mult din toate punctele de vedere, n-o să înțeleg niciodată…