Posts Tagged ‘lectii de viata’

Despre prejudecăți și ipocrizie

Saturday 04/06/2016

Ieri am trăit o experiență foarte interesantă. Am studiat de aproape, calm și liniștit, alături de Dani, o familie de animale. Părinții încercau să aducă mâncare unui grup pestriț de pui curioși care priveau eforturile părinților de la o oarecare distanță. Bine, cel mai mult am studiat puii, că erau mai drăgălași.

Dani, foarte curioasă din fire a stat alături de mine, tăcută și răbdătoare. Chicoteam amândoi la vederea puilor, dar cât mai reținut, să nu-i speriem. Și Laura a fost curioasă, dar nerăbdătoare cum era vorbea tare și se mișca brusc. Până la urmă s-a plictisit și a plecat. Într-un fel, era o paralelă bizară cu lumea oamenilor. Un grup de pui neajutorat care depindea de efortul părinților. Părinți care depuneau un efort serios și se expuneau unor riscuri mortale pentru puii lor. Un adevăr universal și înduioșător. Surprinzător însă, trecătorii curioși de preocuparea noastră nu erau de aceeași părere.

Unii au înjurat la vederea puilor. Alții au sugerat să omorâm părinții lor cu pietre. Atitudinea generală a fost una de scârbă și respingere.

Pentru că, vezi tu, noi studiam o familie de șobolani. Creaturi superb adaptate mediului urban, capabile să coexiste oriunde alături de oameni. Sigur, nu vreau să spun că nu reprezintă riscuri de sănătate, la fel ca orice parazit al orașelor. Dar dincolo de prejudecăți și de scârba educată, sunt totuși niște creaturi demne de admirație… atâta timp cât nu intră peste tine în casă. Sunt agile, curioase, inteligente și extrem de perseverente. Sunt niște superbe mașinării de supraviețuire.

Am fost mândru de fetele mele. Ambele au fost capabile să treacă peste prejudecăți și să vadă frumusețea momentului. Niciuna nu a simțit nevoia să ridice o piatră. La fel ca în cazul păianjenilor, a bufnițelor sau a ciorilor, am putut admira un animal în mediul lui natural. Și am fost cu toții liberi de ipocrizia că unele animale sunt cumva mai nobile decât altele.

Rațiunea învinge prejudecățile întotdeauna 🙂

Cine își mai aduce aminte de Pupi?

Wednesday 28/05/2014

Bucureștiul comunist, înțesat de blocuri unul lângă altul, avea avantajele lui pentru un copil. În primul rând, la o aruncătură de băț erau mulți alți copii cu care puteai să te joci până seara târziu. În al doilea rând, de pe la 2-3 după masă blocurile făceau suficientă umbră cât să putem da drumul la festivități.

Sigur, era oricând câte un bătrânel isteric, să-i spunem domnul Cotigă, care ieșea la geam să ne certe că facem prea multă gălăgie. Că de, copil cuminte și babă frumoasă. Ce nu se găsea peste tot era Pupi, copilul ăla ciudat cu care nimeni nu vroia să se joace. Stătea toată ziua închis în casă și se uita la noi de la geam. Noi făceam bășcălie de ea pentru că ”ha-ha, nu te lasă maică-ta afară”. Iar când o lăsa, era așa de isterică și de ciudată că nimeni nu prea vroia să se joace cu ea.

Pentru că, vezi tu, mama ei se chinuise foarte mult s-o aducă pe lume și o proteja ca pe ochii din cap. Să nu se lovească, să nu se rănească, să nu orice. Iar bietul copil, privat de interacțiunea cu alții de vârsta lui, pur și simplu nu învățase grațiile sociale. Iar noi, micii șacali cu fețe de îngeri, reacționam prin răutate și excludere.

Dar mama ei o iubea, așa că după ce a mai crescut nițel a plecat cu Pupi într-o excursie. S-au suit în autocar și au plecat la drum iar copilul, curios din fire s-a așezat pe primul rând de scaune din dreapta șoferului. Acolo era și în momentul accidentului. A fost singurul om din tot autocarul care a murit. A murit fără să fi trăit, sufocat de frica unui adult incapabil să treacă peste proprii demoni.

Este o lecție de viață pe care am înțeles-o doar mulți ani mai târziu, când mi-am ținut copiii în brațe. Atunci mi s-a cristalizat în minte și drama unui suflet chinuit și a unei vieți irosite. În retrospectivă mi-e rușine de copilul care eram atunci. Aruncam vorbele ca niște pumnale, cot la cot cu ceilalți, fără pic de empatie. Dar și asta e o lecție. Înțelepciunea vine în timp…

Un bărbat de cuvânt

Saturday 08/12/2012

Mulți bărbați prinși într-o căsnicie nefericită sunt dispuși la mari sacrificii pentru a-și recâștiga libertatea. Chiar și cele mai inteligente minți ale lumii au trecut prin etapa asta. Unul din cei mai geniali oameni ai tuturor timpurilor ne dă însă exemplul de cum să procedezi în această neplăcută situație.

Pe când era student la Politehnica din Zurich, Albert Einstein a cunoscut-o pe… încântătoarea Mileva Marić, sârboaică de origină, ca și el studentă la Fizică. Un copil ilegitim mai târziu cei doi s-au căsătorit, în 1903. Au mai urmat doi copii și câteva plimbări prin Europa pe la diverse catedre. Prin 1912 căsnicia lor a început să fie pe butuci iar Einstein începuse probabil să aplice faimosul său intelect rezolvării acestei probleme extrem de delicate.

Soluția a fost cel puțin la fel de genială ca orice creație științifică a lui Einstein. I-a propus un târg foarte simplu soției. În schimbul libertății i-a promis toți banii pe care îi va încasa dacă va lua premiul Nobel. Accentul era pe dacă, pentru că nimic nu era garantat. După o săptămână de gândire, Mileva a acceptat oferta și cei doi au divorțat. 17 ani mai târziu Einstein a primit, într-adevăr, distincția. Și, așa cum a promis, i-a dat banii fostei soții.

Morala poveștii este destul de simplă și de simpatică. Alegerile nefericite costă. Uneori nervi, alte ori nervi și timp, cel mai adesea nervi, timp și bani. Dar când ești prins într-o astfel de situație neplăcută, orice sacrificiu merită făcut pentru a te elibera de povară. Libertatea și bunăstarea emoțională sunt cele mai importanet lucruri posibile.

Și încă ceva. Inteligența este întotdeauna soluția.

Metafora unui alpinist

Sunday 11/11/2012

Fiecare are demonii lui, care îl împing de la spate. Uneori, sub presiunea lor, ajungi pe cel mai înalt vârf. Dar ce urmează după aia? Tac demonii? O poveste cu munți, zăpadă, gheață, singurătate și timp pentru reflecție.

Fiecare avem muntele nostru. Care este al tău?

Lessons about loss

Wednesday 26/09/2012

When you’re young you’re immortal. You’re a superhero, soaring through the sky, careless and free. But sometimes life deals you a bad hand. A dear one, one of your peers, is taken from you, harshly and abruptly. You’re left with millions of questions, things left unsaid, laughter forever suspended in mid air.

What is the meaning of life? What are we left with? What is the point?

The point is to enjoy the time we have here, however short and fleeting it may be. To watch the first spring buds and blossom with them every year. To lean your head back in the rain and let it wash your troubles away. To reach out your hand and gently catch the first snow flake, reveling in it’s delicate beauty. To quietly sit in a wheat field and listen to the wind whispering around you. To enjoy the smile of friends and the laughter of children. To let go of pride, vanity and let all the poison vanish form your soul. To cherish the sweet memories of childhood and the good old times.

To let go of regret, even if you didn’t get the chance to say “Goodbye”, way back on 26th of September 2002.

You forced me to learn so much, Cătălin. The price was too high, but at least we didn’t let it go to waste. We still remember you. We still miss you.