Posts Tagged ‘parinti’

Cel mai rău om pe care îl cunosc

Saturday 19/07/2014

Există pe lumea asta un om rău. Cam cel mai rău pe care îl cunosc. Invidios, egoist, agresiv și perfid. O femeie, ca să lămurim mai exact. N-am auzit în viața un șuvoi mai neîntrerupt de înjurături și blesteme să curgă din gura cuiva. A făcut un singur copil, o fată. Și-a vărsat mai toată răutatea asupra ei. Bătăile au curs cu nemiluita. Și amenințările. ”Dacă îi spui lui taică-tu, te stâlcesc în bătaie!”. După ce i-a murit soțul a dat drumul la toată otrava pe care o ținea în ea, probabil de rușine. A scuipat-o peste tot în familie și a otrăvit sufletele celor din jurul ei cu răutăți inimaginabile. O disprețuiesc din tot sufletul pentru ce reprezintă, și o cunosc foarte bine. Pentru că este bunica mea.

Tot pe lumea asta există un copil. S-a născut a doua fată într-o casă de oameni obtuzi și superficiali, preocupați peste măsură de statutul social. Și pentru că era fată și nu băiat, au urât-o. De mică era pusă la muncă, la frecat podele. Iar când ieșea din cuvântul părinților sau făcea o boroboață, mânca o bătaie cruntă și ajungea închisă în beci, ca să se învețe minte. Pentru că era doar o fată, când ei vroiau un băiat, care să ducă numele familiei mai departe. Așa au curs bătăile și umilințele toată copilăria.

Copilul ăla s-a măritat și a făcut la rândul lui un copil. Și s-a transformat într-un om rău, cel mai rău pe care îl cunosc… Pentru că nu a știut altfel. Acum a ajuns într-un azil de bătrâni. A pierdut contactul cu realitatea dar știe un singur lucru: ”Nu mă bateți…”. Asta aude fiecare om cu care intră în contact. Și unii se întreabă – dar cine a bătut-o de se teme în halul ăsta?

Sigur nu e prima lecție de genul ăsta pe care o auzi. Dar asta este a mea și este cât se poate de adevărată. Acțiunile părinților, atitudinea și modul cum se poartă cu copiii, au un efect profund, pe termen extrem de lung, care se poate revărsa din generație în generație, fără discernământ. A fi părinte este o responsabilitate enormă.

Eu am avut norocul să mă nasc într-o familie caldă. Cu toate că mama a primit partea ei de bătăi și de umilințe de la mama ei, a avut exemplul tatălui care să o ghideze în viață. A învățat să fie bună și iubitoare, dedicată cu tot sufletul copiilor ei, și apoi nepoților. Ea și tatăl meu au fost și sunt o echipă. De la ei am învățat ce fel de om vreau să fiu.

Al șaselea simț, calculatoare și timp

Sunday 23/10/2011

Azi am avut ocazia să reflectez, din nou, asupra curgerii timpului. Nimic de rău, dar cu niște lecții interesante. Povestea o sa fie puțin mai lugă și mai întortocheată, pentru că este vorba de contextul în care se întâmplă. Și în ciuda începutului, nu e un geek story 🙂

Povestea incepe acum multi ani, prin ’99. Pe vremea aia aveam un calculator fabulos. O placă de bază Tekram P5MVP-A4 (n-o să-ți vină să crezi ce mult m-am străduit să îmi aduc aminte :)), cu un fabulos procesor Cyrix 6x86MX PR200. Adică la unele aspecte era echivalentul unui Pentium 200 MMX, dar rula la 150 MHz. Viteza era aproape decentă. Puteam să joc Quake 2 lejer, mai ales cu accelerarea grafică oferită de singura placa video dedicată făcută vreodată de Intel, i740, care avea impertinența de a nu funcționa pe OpenGL și DirectX fără un AGP Aperture Size de minim 16MB. Pe când eu aveam, dacă mă ține bine memoria, un fabulos 32MB de RAM.

Ce nu putea însă să facă ansamblul de hardware sus menționat, era să redea cursiv un DivX. Se descurca perfect cu MPG-urile și VideoCD-urile (aceeași mîncare de pește până la urmă), dar nu cu DivX-urile în general. Și cu Al șaselea simț în particular nu se descurca la muchie. Ce să te faci cu rezoluțiile extravagante de gen 640×360 pixeli… Așa că yours truly își punea la muncă vastele cunoștințe de overclocking. 50MHz și 0,2 volți în plus plus un cooler suplimentar mai târziu, calculatorul se dovedea capabil să redea cursiv filmul. Singura problemă, minoră de altfel, era ca pe la fiecare jumate de oră se bloca sau reseta. Dar măcar mergea.

Și acum deviem aproape definitiv de la geek story. Tot pe vremea aia, cunoșteam o domnișoară, pe numele ei Ioana. Cum filmul în cauză îmi plăcea foarte mult, devenind instant unul dintre all time favourit-urle mele, am invitat-o pe domnisoară la mine să îl vadă. Cu chiu cu vai, cu două-trei resetări la activ, am reușit să vedem filmul. Personal rezonam foarte puternic cu poveștile lui Cole și ale lui Malcom. Puteam înțelege în detaliu trăirile lor interioare și simțeam că filmul surprinde elemente definitorii pentru caracterul meu. Un fel de album preferat, dar transpus într-o ecranizare pusă în scenă desăvârșit.

Trecem fulgerător prin timp până în ziua de azi. 12 ani, o căsătorie cu domnișoara mai sus menționată și doi copii mai târziu, am avut ocazia să revăd filmul, care după toți anii și filmele văzute între timp, a rămas cu brio în top 5-ul personal. Numai că l-am văzut in format HD 720p, pe ecranul unui netbook deja bătrânel, cu procesor la 1,33GHz, care însă fluiera plictisit în fața task-ului în cauză. Asta a fost prima realizare suprinzătoare.

A doua a fost redescoperirea unui personaj care mi se păruse relativ neinteresant prima dată. Acum, prin ochii de părinte preocupat permanent de binele copiilor lui, am înțeles cu adevărat drama mamei lui Cole – iadul unui părinte neputincios în fața chinurilor evidente la care este supus copilul lui. Și mai ales, am înțeles cu adevărat tragedia tăticului Kyrei.

Nu mai intru în detalii despre genialitatea regiei, despre modul magistral în care Bruce Willis a demonstrat că este infinit mai mult decât un actor de acțiune / comedie și despre maturitatea incredibilă a lui Haley Joel Osment care, din punctul meu de vedere, ar fi meritat Oscarul pentru rolul său. Îl consider un film de referință, o bijuterie ce ar trebui să nu lipsească din bagajul oricărui cinefil cu pretenții. Dacă nu l-ai văzut, ți-l recomand din tot sufletul.

Dar după ce s-a terminat filmul, am avut ocazia să reflectez îndelung asupra a ce au înseamnat 12 ani. Cum s-au schimbat calculatoarele (geek story over), dar mai ales cum m-am schimbat eu, dintr-un tinerel lipsit de griji și responsabilități, într-un adult ”la casa lui”, cu copii cu râset cristalin încurcați de picioare și credit la bancă. Și privind înapoi, nu-mi dau seama când a avut transformarea. Într-un fel, toate amintirile astea m-au facut să mă simt bătrân. Poate și de la sinuzita care mă chinuie zilele astea 🙂

Amintiri dragi ale copilăriei

Thursday 04/08/2011

Una din cele mai dragi amintiri ale copilăriei mele este felul migălos în care tatăl meu făcea clătite la tigaia de tablă, cu ritualul specific de ungere cu ulei înainte de fiecare clătită. O căniță mică din care turna ulei, pe care îl întindea cu grijă pe tigaie și apoi îl scurgea înapoi în căniță. Urma o clătită bine rumenită, aruncată cu eleganță acrobatică în aer și apoi din nou ritualul. Iar la final, festinul de clătite cu miere. Pe vreme aia nu exista cremă de ciocolată.

Vremurile s-au schimbat. Mixerele puternice fac prelucrarea aluatului o joacă de copil iar tigăile de teflon au transformat prăjitul clătitelor într-o formalitate. Numai că acum nu tatăl meu le aruncă în aer. Eu le întorc, spre amuzamentul fetelor mele ce anticipează cu plăcere vizibilă momentul în care le vor devora.

Iar eu mă întreb dacă, poate, astea vor fi momentele de care fetele mele își vor aminti cu drag. Momentele pe care le petrecem cu toții în bucătărie, numărând secundele până putem să atacăm farfuria mare și aburindă.

Sper să fie așa 🙂

Despre vise împlinite

Sunday 15/05/2011

Acum mulţi ani, când am văzut prima dată Le fabuleux destin d’Amélie Poulain mi-am dorit, poate în secret, să am o fată.

Acum că am două, regăsesc în fiecare din ele dulceața și bunătatea din personajul imaginat de film. Iar coloana sonoră mă însoțește peste tot. Când nu este în mintea și în sufletul meu, este în CD player-ul din mașină.

Nu strică, din când în când, să-ți aduci aminte că ești norocos. Măcar cu lucrurile care contează cu adevărat în viață. 🙂

Despre lucrurile care contează cu adevărat în viață

Monday 25/04/2011

Fără comentarii suplimentare.

Când o să îmbătrânesc…

Thursday 14/04/2011

…n-o să trag cu dinții de viața. Mai bine să mă duc când sunt în putere, cu demnitate.

Bine că până atunci voi apuca să mai mai coc. O să am copiii lângă mine și voi trage de fiecare zi în parte pentru a mă bucura de nepoții mei. O să fiu un ticălos bătrân. Așa, ca ăsta.

De câte ori…

Monday 21/02/2011

… nu ne-am supărat pe părinții noștri? De câte ori nu am simțit că ne sufocă și că trebuie să scăpăm de sub umbra lor?

De câte ori ne-am gândit ce furtună trece prin sufletul lor când ne amputăm din viața lor?

A Mother’s Letter from phos pictures on Vimeo.

Acum că sunt părinte, încep să înțeleg…