Posts Tagged ‘prostie’

De vorbă cu Dorel…a

Tuesday 25/10/2016

Azi dimineață, în curtea școlii. Frig, liniște, oareșce chin creator. Văd un stâlp de iluminat. Din unghiul îl care îl priveam părea o oportunitate foto interesantă. Scot telefonul și caut o încadrare cât de cât interesantă. Cu vederea periferică sesizez pe cineva apropiindu-se de mine. Termin de făcut poza. În fața mea o duduie.

– Bună ziua. Cine sunteți și ce faceți aici?
– Sunt un tătic care face o poză, răspund mirat.
– Nu aveți voie. Trebuie să cereți permisiunea conducerii.
– Serios? Există o lege în acest sens?
– Da.
– Care lege?
– E în regulamentul de ordine interioară.
– Păi aia nu e lege.
– Dar nu aveți voie să faceți poze.
– Doamnă, am fotografiat un stâlp. Nu școala, nu copii. Care e problema dumneavoastră?
– Păi nu aveți voie să fotografiați.
– Și ce facem acum? Nu vi se pare că sunteți ușor agresivă?
– De ce?
– Păi veniți la mine și mă întrebați cine sunt și ce fac. Aveți dreptul să mă legitimați?
– Da (două secunde de liniște șocată din partea mea).
– Îmi arătați și mie o legitimație? Dumneavoastră cine sunteți?
– Administratorul școlii.
– Deci nu aveți dreptul să mă legitimați.
– Ba da.
– Ba nu. Doar poliția și jandarmeria au dreptul. Nici măcar ăștia de la firma de pază nu au dreptul să mă legitimeze. Vreți să chemați poliția?
– Nu domne, dar n-aveți voie să faceți fotografii în curtea școlii.
O altă mămică din curtea școlii.
– Dar de ce doamnă? De ce nu se pot face fotografii în curtea școlii?
– Pentru că nu e voie.
– Vă dați doamnă seama câți infractori au fost în prima zi de școală?
– Acuma mă luați la mișto?
– Păi noi am început?
– Și ce facem acum? intervin din nou în discuție. Chemați poliția?
– Nu.
– Spargem telefonul?
– Nu.
– Și atunci nu vrem să ne vedem fiecare de treabă? Discutăm de cinci minute pe un subiect aiurea.
– Da’ de ce sunteți domne așa de iritat?
– Doamnă, nu vreți să încheiem discuția? Vă reținem aici degeaba. Poate aveți treabă. E frig afară. E păcat…
M-am întors pe călcâie și am plecat cu Laura. În lipsa mea, doamna continuă să se certe cu cealaltă mămică. Amuzată, mămica strigă după mine:
– Ce faci măi, o pornești tu și mi-o lași pe cap?
– Păi hai și tu cu mine, răspund râzând.

Stau și mă întreb, filozofic vorbind, dară nu cumva este soția lui Dorel de la Auchan Drumul Taberei.

Și ca să avem și un epilog al poveștii, asta este poza. Sper să o apreciați, mi-am riscat libertatea făcând-o.

stalp

Mesaj pentru criticii celor de la Charlie Hebdo

Friday 09/01/2015

Asist, fără uimire ce e drept, la un val de minți luminate care exprimă opinia că ziariștii de la Charlie Hebdo o cam meritau, că ce făceau ei acolo nu era jurnalism sau libertate de exprimare, ci pur și simplu jigniri. M-am gândit ce mesaj i-ar putea convinge că greșesc. Cum aș putea să le arăt că sunt rupți de logică și rațiune. Așa că mi-a venit o idee:

Voi, idioții ăștia care sunteți de părere că niște oameni merită să fie împușcați pentru vorbele și opiniile lor, ați merita să fiți împușcați ca niște câini în stradă pentru ideile voastre cretine!

 

Pentru cititorii acestui mesaj cu mansarda ceva mai puțin mobilată și insensibili la ironie, fraza de mai sus nu este o amenințare. Este o gimnastică verbală gândită pentru a ilumina ipocrizia unor oameni care scuipă cu dreptul lor la opinie pe dreptul la opinie al unora care și l-au asumat cu prețul vieții. Părerea mea personală este că la vorbe se răspunde cu vorbe. Doar gorilele apelează la pumni și arme pentru a impune un punct de vedere sau a închide gura cuiva.

Dorel cu pulan

Monday 25/08/2014

Azi a fost o zi interesantă. M-am reîntâlnit cu un vechi prieten pe care nu-l mai văzusem de peste zece ani de zile: durerea lombară care te cocoșează de nu mai poți să stai în picioare.

Emoționat aproape până la lacrimi de reîntâlnire, am hotărât să plec nițel spre casă via taxi. Am coborât în fața clădirii și m-am așezat pe un marginea unui ghiveci mare, cu telefonul în mână ca să chem mașina. Zece secunde mai târziu apare Dorel de la pază lângă mine.
– Nu aveți voie să stați aici.
– Poftim?
– Nu aveți voie să stați aici. V-au văzut pe camerele de supraveghere și m-au trimis aici.
– Bine, chem un taxi și plec imediat. Nu pot să merg, mă doare spatele foarte rău.
– Nu mă interesează, nu aveți voie să stați aici.
– Care parte din mă doare spatele și nu pot să mă ridic nu e clară?
– Nu mă interesează!
– Nici pe mine. Chemați poliția, faceți ce vreți.

Pleacă 10 pași mai încolo, stă nițel (5-10 secunde în care eu cautam aplicația Crazy Taxi) și vine înapoi.
– Chiar nu aveți voie să stați aici. Stricați și plantele și aveți dita mai ghiozdanul suspect în spate.
– DOMNE, TU CHIAR NU ÎNȚELEGI CĂ NU POT SĂ STAU ÎN PICIOARE? MĂ DOARE SPATELE! DU-TE DE-AICI ȘI LASĂ-MĂ SĂ ÎMI CHEM UN TAXI. SAU DACĂ VREI SĂ PLEC MAI REPEDE, ADU-MI TU UN TAXI! CHEAMĂ POLIȚIA! CHEAMĂ PE CINE VREI! DAR LASĂ-MĂ DRACU ÎN PACE SĂ-MI REZOLV PROBLEMA!

Pleacă iar zece pași. Până să se întoarcă iarăși, un taximetrist pe fază oprește în dreptul meu.
– Comandă? îl întreb.
– Nu.
– Liber, deci?
– Da.
Și am plecat.

Dorel, eroul povestirii, mă știe cu siguranță din vedere. Aproape în fiecare dimineață trec pe lângă el și intru în clădire, cu legitimația în mână. Problema lui, în mintea lui mică și congestionată, nu era că stăteam lângă clădire, ci că stăteam așezat pe un ghiveci, ceea ce, toți experții în securitate știu, este deja de 100 de ori mai periculos decât staționatul obișnuit… Iar eu mă întreb retoric. Se face școală generală și la seral?…

Cine este tâmpitul?

Tuesday 15/04/2014

Da, periodic mă întreb asta când mă uit la televizor, la pauzele publicitare. Uneori dai peste reclame atât de neinteligibile încât nu îți îngheață creierul. Am mai spus asta, dar nu mă doare gura să o repet. Pentru orice reclamă idioată, în spatele ei este un lanț incredibil de incompetenți. Creativul care a propus, account managerul care a acceptat propunerea, directorul de agenție care n-a obiectat și clientul care a pus botul și care, culmea, a și scos banul din buzunar.

Studiu de caz, cașcavalul afumat Delaco:

Pentru că, nu-i așa, stimați măi ăștia care ați contribuit la această campanie, dacă ați ajunge într-un magazin și ați avea de-a face cu un promoter dezechilibrat mental ca specimenul din reclamă, ați da buzna la raft să cumpărați produsul. Nu???

10 mituri despre maidanezi

Thursday 19/09/2013

Sunt foarte multe discuții în contradictoriu în ultimele zile pe tema câinilor maidanezi. Unii oameni, în ciuda dovezilor, refuză să accepte că problema câinilor maidanezi trebuie rezolvată. Ba neagă problema cu totul, ba contestă gravitatea situației, ba critică soluția. Încerc să înțeleg ce îi determină, în fața ultimului incident oribil (am spus ultimul pentru că nu este și primul), să își închidă ochii, urechile și mintea la realitatea care ne înconjoară. Una din explicații este că percepția lor despre câini este aparte. Ca orice alt lucru de pe lume, fiecare vede problema altfel. Și dacă pleacă de la alte premise, asta poate explica de ce ajung la alte concluzii. Cea mai importantă problemă, deci, este percepția asupra câinilor maidanezi. Care sunt miturile care circulă în spațiul public și la care aderă în fundamentarea opiniilor pro-maidanezi?

Omul a domesticit câinele

Dacă citești manualele de biologie prăfuite s-ar putea să găsești lucrul ăsta. Omul a îmblânzit bestia, așa cum a făcut cu vacile, găinile și porcii. Ce nu știi tu însă, este faptul că realitatea e un pic foarte diferită. Antropologii care studiază evoluția așezărilor umane au descoperit lucruri ușor diferite despre originea câinilor.

Să presupunem că ești un lup mai puturos. Descoperi că undeva e o așezare de umanoizi care au obiceiul de a-și arunca ciozvârtele de carne de după vânătoare într-o mare stivă de gunoi de lângă așezare, iar dacă treci pe acolo ai parte de o masă fără efort. Încerci azi, mâine și până la urmă renunți cu totul la vânătoare, te bazezi strict pe resturile oamenilor. Mai ai de rezolvat doar o singură problemă: cum să nu te omoare oamenii cu topoarele, arcurile etc.

Umanoizii, pe de altă parte, văd niște lupi care dau târcoale. Pe cei periculoși îi căsăpesc, pe cei fricoși care fug imediat ce dau cu ochii de oameni nu-i omoară. Populația de lupi fricoși, cu munții de mâncare accesibili instant, prosperă și se reproduce rapid. Dotați de natură cu abilitatea specială de a se adapta și transforma rapid (vezi sutele de rase radical diferite ce se pot obține în doar câteva mii de ani), lupii se auto-domesticesc până la nivelul la care oamenii nu-i mai consideră periculoși și îi tolerează în interiorul comunităților lor. Intră în scenă câinele, cel mai bun prieten al omului.

Nu e o teorie personală, este una citită în cărțile lui Dawkins – The Greatest Show on Earth: The Evidence for Evolution.

Cel mai bun prieten al omului

Când te uiți în ochii unui specimen individual, e greu să nu vezi iubirea… Sau nu. Facem adeseori greșeala de a atribui unui câine sentimente umane. Pentru că exact asta facem, le atribuim unde nu sunt. Câinele este un animal inteligent, dotat de la natură cu instincte, frică, foame și cu un oarecare instinct gregar. Creierul lui, asemeni cu al oamenilor, analizează stimulii externi și navighează realitatea pe care o percepe.

Un câine nu este bun sau rău. Este doar animal care își urmează instinctul și își satisface nevoile. Binele și răul sunt concepte pur umane, greu de definit corect și chiar și pentru o inteligență capabilă să le verbalizeze. Și chiar și conceptele astea sunt flexibile în funcție de cine le interpretează. Le atribuim noi câinilor, așa cum atribuim ochilor mari și umezi ideea de afecțiune. La fel cum atribuim unei linii orizontale ușor curbate, cu două puncte deasupra, statutul de față umană zâmbitoare. Creierul nostru este cel care simte nevoia de a atribui înțelesuri acolo unde uneori nu există. Este un efect secundar al inteligenței noastre, dacă vrei.

Nu se poate spune, în consecință, despre câini (populația în general, nu indivizii) că iubesc oamenii. Este o relație de simbioză din care fiecare își ia ce are nevoie. Câinii primesc mâncare și îngrijire, oamenii primesc un simulacru de afecțiune pe care oamenii sunt dispuși să îl trateze ca pe ceva real. E ca un fel de orgasm mimat de care ne lăsăm păcăliți cu plăcere și narcisism.

Câinii sterilizați nu (mai) sunt agresivi

S-a tot dezbătut problemă castrării câinilor. Cică în lipsa instinctului sexual devin blânzi și apatici. Ar fi frumos dacă ar fi așa, numai că maidanezii se luptă nu pentru femele, ci pentru mâncare. Într-un oraș în care o mână de inconștienți hrănesc permanent maidanezii, aceștia le oferă câinilor un teritoriu cu resurse permanente. Locul unde vine zilnic găleata cu mâncare este ca un altar. Așa ceva trebuie apărat împotriva altor maidanezi, sau împotriva altor pericole, care și-ar dori acces la mâncarea lor. Așa apar haitele care fugăresc pe oricine intră pe teritoriul lor. Între câini nu există cavalerie, nici măcar între cei de apartament. Castronul meu este castronul meu și orice proprietar de câine sănătos la cap știe că nu te bagi între câine și castronul lui cu mâncare. Între câini nu există socialism sau comunism, decât impus cu bâta de către oameni. Teritoriul este teritoriu și gata.

Dacă vorbești blând cu câinii…

Încă de când erau lupi, câinii au avut un mod special de organizare. Haita în care un mascul sau o femelă alfa domină restul membrilor și face legea. Acesta mănâncă primul, restul așteaptă cuminți. Tot specimenul alfa este cel care rezolvă conflictele din grup și care apără teritoriul iar restul se întrec în servilism la adresa lui pentru a îi intra în grații. Unul din gesturile cele mai comune prin care un lup își arată supunerea față de specimenul alfa este expunerea burții. Un fel de ”uite, sunt total vulnerabil, nu te ameninț în nici un fel, poți să-mi faci rău dacă vrei”. Iar alfa-ul, în funcție de dispoziție îl atacă sau îl lasă în pace.

Între oameni însă, creaturi inteligente, circulă perla de înțelepciune că dacă vorbești blând cu un câine agresiv, îl calmezi. Posibil, dar o faci în cel mai prost și periculos mod cu putință, pentru că ceea ce faci de fapt este să îți expui burta și să-i confirmi lui statutul de alfa, stăpânul teritoriului de la care ceri îndurare. Lucru profund greșit și care în orice caz, nu îți garantează siguranța. Ba chiar încurajează agresiuni ulterioare, din moment ce i-ai reconfirmat că el este alfa.

În plus, este absurd să ceri calm din partea unui copil sau a unui bătrân atacat. Și nu poți în nici un caz să dai vina pe el că a țipat sau a luat-o la fugă.

Câinii sunt animale nobile

Un câine ar muri pentru stăpânul lui. Să-l vezi cum se lupta cu ursul pentru a-și apăra ciobanul și turma. Lista poveștilor poate fi foarte lungă. Numai că aici sunt câteva greșeli de logică destul de serioase.

În primul rând vorbim de câini cu stăpân, unde unul din membrii haitei, alfa-ul, este un om. În al doilea rând, vorbim de un câinie care are un teritoriu stabilit și care se luptă pentru teritoriul lui, nu pentru stăpân, ci alături de alfa-ul lui. Sigur, e mult mai plăcut să crezi poveștile siropoase, dar nu toate telenovelele sunt realitate. Revenim din nou la ce au nevoie oamenii de la câini și cât de departe sunt dispuși oamenii să cumpere orgasme mimate pe care să le pretindă apoi sincere dovezi de afecțiune.

În plus, nu orice are ochi blânzi și umezi e nobil. Tăiem și mâncăm o mulțime de animale la fel de inteligente sau de frumoase. Statutul nobil îl atribuim noi, în cel mai arbitrar mod cu putință. În Anglia, caii sunt un fel de zeu. În India, vacile sunt sacre și, în funcție de templele în care te duci poți găsi și șobolani cu sânge albastru, venerați de preoții locali. Repet, nu animalele sunt nobile, atitudinea noastră le înnobilează. Atitudine bazată pe…

Efectul Lassie

Oamenilor le plac poveștile nobile. Eroii curajoși care se sacrifică pentru binele general. Am creat personaje precum Superman, Batman, Spiderman etc. pentru a ne satisface această nevoie.

Mare parte din imaginea actuală a câinilor se datorează poveștilor și filmelor cu câini nobili pe care le-am îngurgitat la vârste fără discernământ. Lassie, Colț Alb, Negrilă (din Toate Pânzele Sus) erau personaje puternice, bune, eroice. În plus, circulă un întreg folclor urban despre faptele eroice ale câinilor, povești înduioșătoare cu câini care stau cu anii lângă mormântul stăpânului etc. Cui îi pasă dacă sunt reale sau nu? Dar sună excelent, nu-i așa?

Aproape nimeni nu vorbește însă de lumea reală a câinilor. De agresivitate, de violență. Avem doar o icoană în care câinii sunt niște semi-zei ce umblă liber printr noi, profund greșit și generând, bine înțeles, greșeli de percepție și apreciere ulterior în viață. Pentru că, și aici o să fac o comparație destul de dură, nevoia de eroi, nevoia de povești înălțătoare este foarte puternică pentru oameni. Este un fel de pornografie morală căreia nu-i putem rezista. Problema este că ne pierdem în idealism și preferăm adeseori deconectarea de la realitate decât înțelegerea acesteia.

Câinii au aceleași drepturi ca și oamenii

Avem sisteme legale, morale și etice foarte complexe care reglementează ce poate și ce nu poate face un om. Există oprobriul public, pedepse, închisori și, în cazuri extreme se mai practică și pedeapsa cu moartea. Un om are permanent responsabilitatea faptelor sale. Nu există scuze de gen n-am știut. Nici măcar n-am vrut nu te absolvă de orice vină. Ai omorât pe cineva, există consecințe (a, că trăim în România și justiția e șubredă, e altă problemă pe care trebuie s-o rezolvăm).

Câinii însă, nu au un cod de conduită morală. Au legea haitei unde agresiunea este legea iar ierarhia se stabilește prin frică și violență, nu prin consens democratic. Este destul de logic, deci, că oamenii și câinii nu sunt la fel și nu au cum să aibă exact aceleași drepturi. Într-un oraș al oamenilor, în rezervația noastră naturală, noi reglementăm siguranța noastră, nu trăim la comun cu carnivori cu drepturi egale. Suntem cu toții de acord că oamenii periculoși trebuie îndepărtați, dar scutim de aceeași responsabilitate animale carnivore fără discernământ.

Nu poți acuza o întreagă rasă pe baza unor indivizi agresivi

Ar fi corect dacă am vorbim, de exemplu, de porumbei. Nu poți condamna o rasă de păsări mici, care mănâncă boabe și gândaci, dacă un specimen nebun atacă un om lovindu-l cu ciocul în cap. Deși, sincer vorbind, n-am auzit niciodată de așa ceva.

Dar când vine vorba de o rasă de carnivore, dotate cu tot ce au nevoie pentru a ucide, cu colții, musculatura și temperamentul de rigoare, da, poți condamna o rasă periculoasă atunci când membrii ei nu fac decât să-și dovedească natura. Atacurile câinilor comunitari asupra oamenilor nu sunt un accident. Sunt un produs inevitabil al naturii lor, precum vânătoarea lupilor din pădure. Câinii au asta în ADN, programat adânc în sistemul lor de operare. Cum să nu îi condamni pentru asta? Cum să nu vrei să te protejezi de ei? Sunt, metaforic vorbind, o armă încărcată dar spre deosebire de acestea sunt capabili să-și descarce încărcătura letală de unii singuri, fără intervenția unui om rău voitor.

Ochii sunt oglinda sufletului unui câine

Sigur, ne place la nebunie conceptul ăsta. Numai că toate calitățile pe care le vedem în ei sunt strict atribuite de noi. Frumusețea este în ochii privitorului. Sistemul de operare al câinelui n-are nimic de-a face cu binele, răul, altruismul și sacrificiul de sine cum ne-am dori noi. Translatăm toate aceste concepte câinilor, la fel cum atunci când eram mici și ne loveam cu capul de tocul geamului atribuiam acestuia intenții malefice. Este doar wishful thinking, nu realitate. Câinii au inteligență, au memorie, pot avea afecțiune în cazul celor norocoși cu un stăpân care îi îngrijește, dar nu au busolă morală.

Câinii nu trebuie omorâți. Există alte metode.

La o primă vedere sună foarte bine. Suntem oameni, ce dracu! Putem găsi alte soluții! Ar trebui să vină cineva, să facă, să dreagă! Sigur, nu eu, iubitorul de câini, că am treburi, nu pot să adopt, nu mă pot duce voluntar la adăposturi, nu am bani de cheltuit pe asta. Eu stau acasă, comod în fața calculatorului și îmi aleg selectiv canalele de informații. Refuz să văd atrocitățile făcute de câini, refuz să merg la spitale să văd oamenii mușcați, refuz tot ce nu-mi place mie. Sunt, în schimb extrem de vocal și de isteric. Nu așa! Nu! Nu! Nu! Nu! Nu! Nu! Nu! Nu!

Dar am dreptul să cer să bag mâna în buzunarul public. Adică al tău. Iar tu, cel care vrei eutanasierea, ești un nenorocit zgârcit care nu vrei să arunci milioane de euro anual pe îngrijirea și întreținerea câinilor. Nu vrei să finanțezi construcția adăposturilor, nu vrei să finanțezi mâncarea, în stradă nu îi vrei. Criminal nenorocit ce ești! Cui îi pasă de adulți și copii omorâți și mutilați? Sunt minciuni toate! Câinii nu atacă! Aici vorbim de creaturi nevinovate!!! Nobile!!! Și să dea cineva cu insecticid că mă enervează țânțarii ăștia. Ei n-au ochi mari căprui și umezi… Ok, nu rezolvăm problema, dar am trăit așa până acuma, putem trăi așa și de acum încolo. Nu?

Nu, am dovedit de peste 20 de ani că poveștile cu castratul, cu ONG-urile și cu doamnele isterice sunt frecție la picior de lemn. Am plătit asta scump, cu morți și zeci de mii de oameni mușcați. E momentul să aplicăm și noi soluția universală care se aplică în toată Europa civilizată.

Ajunge odată cu nebunia asta în care ne permitem luxul de a refuza să urmărim mărturia plină de revoltă a unui medic legist după autopsia unui copil de 4 ani.

Nu uitați să trimiteți copiii la orele de religie

Friday 26/04/2013

Oameni de o înaltă pregătire științifică, morală și spirituală vor avea grijă să le spulbere miturile ”științifice” în care se zbat.

Franța versus România

Thursday 18/04/2013

În Franța, un ministru în funcție este demascat de presă pentru faptul că are un cont secret în Elveția.

Opinia publică reacționează prompt. Ministrul își dă demisia, guvernul francez este zguduit din temelii. Societatea intră în frământări, caută răspunsuri și soluții.

Ministrul mincinos ajuge la televizor, își toarnă cenușă în cap, cere scuze tuturor oamenilor de care își aduce aminte, se tăvălește pe jos într-o rușine teribilă, fie ea și simulată. Tirul presei și societății civile este nectruțător.

Încetul cu încetul Jérôme Cahuzac cade în uitare și anonimat politic. Aliații politici îi întorc spatele și se dezic de prietenia lui. Dincolo de lege, ministrul mincinos este prompot sancționat moral.

În România, primul ministru în funcție este acuzat că își folosește influența pentru a șataja firme contra fonduri electorale.

Opinia publică doarme într-o letargie soră cu moartea. Nimeni nu protestează, presa este ocupată cu scuipatul reciproc dintr-o tabără în alta. Avem pâine, circ și știri sportive

Prim ministrul șantajist ajunge la pușcărie după un circ mediatic cu melodrame sinucigașe. Colegii de partid și de coaliție deplâng victimizarea lui. Cămăși sunt rupte în direct la televizor în apărarea condamnatului penal.

Deținutul este eliberat condiționat. Urmează periplul mediatic prin care începe spălarea cadavrului politic. ”Dar a făcut mult bine României”. ”Este o victimă politică nevinovată, un martir”

 

Societatea românească își doarme somnul de veci. Pacientul este în moarte cerebrală. Nu deranjați…

Cum a ajuns Jiji Berbecali în parlament

Sunday 27/01/2013

Recunosc sincer, e problemă care mă frământă profund, mai ales că rușinea s-a întâmplat în circumscripția mea electorală, într-un cartier cu care mă mândream pentru numărul relativ mare de intelectuali pe metrul pătrat. Cumva, creierul meu are nevoie de o explicație rațională pentru acest fenomen paranormal.

Dilema mi-a fost elucidată ieri, în timpul cumpărăturilor săptămânale de la hipermarket. A fost o piesă în două acte care m-a lăsat pur și simplu năucit.

Povestea a început în dreptul standului de rechizite și papetărie. Un grup de adulți studia oferta. Una a întins mâna și a cules ceva de pe raft.
– Ia uite, tabelul periodic al elementelor.
– Ce elemente mă? întreabă cu stupoare în glas o tanti cam pe la 30-35 de ani, după care se apropie de prima și își încrețește fruntea încercând să priceapă ce era pe hârtia aia ciudată cu căsuțe în care erau trecute litere și cifre neinteligibile.
Am fugit repede din zonă mușcându-mi limba și masându-mi tâmplele.

10 minute mai încolo, în dreptul standului de lactate, un alt grup avea ingrata sarcină de a alege un tip de iaurt.
– Ia-l p-ăsta, zice una. Mi-a zis mie doctorul că e cu eczeme care îți fac bine.

Ăsta e momentul la care am început sincer să-mi pun întrebarea dacă ar trebui lăsat chiar oricine să umble cu bani la el. Ar trebui să existe o limită a prostiei dincolo de care să fii ținut într-un țarc, hrănit de trei ori pe zi și lăsat periodic la o plimbare pe câmpie să-ți întinzi picioarele.

Și în nici un caz n-ar trebui să ai nimic de spus asupra modului cum societatea se organizează.

Dialoguri comerciale

Sunday 02/12/2012

România este o țară cu adevărat uimitoare. O țară în care dialogurile cu un comer… lucrător comercial pot transcende raționalul și poate duce până în metafizic. Ceea ce urmează este un dialog real. S-a întâmplat astăzi, eu fiind unul dintre participanți.

Intru într-un magazin de diverse, în căutarea unui aprinzător electric pentru aragaz, variațiunea cu baterii. Nu îl văd, așa că întreb.
– Avem, dar nu vă dau, că sunt proaste.
– Îmi arătați totuși?
Se apleacă undeva și scormonește în fundul unui raft de pe podea. Scoate exact ce caut eu.
– Perfect, îl cumpăr.
– Dar chiar e prost, să știți…
– Am mai cumpărat. Se sparge ușor, dar pentru aprinsul aragazului e cel mai bun. De departe. Cât costă?
– 4 lei.
– Bine, îl iau.
– Baterii vreți?
– Nu, e plină casa de baterii… Dar dați-mi două să-l testez.
Mi le dă și îl testez. Scântei puternice, drăcovenia funcționează. Îi dau banii și scot bateriile. Un alt om din magazin se uită la mine cu ochii mari.
– Ce e ăsta, aprinzător?
– Da, e cel mai bun pe care l-am găsit până acum.
– Vreau și eu unul, se întoarce el spre vânzătoare, convins de ce a văzut și de explicația mea.
– Nu vă dau, că sunt proaste, zice vânzătoarea în timp ce eu tocmai ieșeam pe ușa magazinului.

La mulți ani România…

Ce ştiri citeşte românii

Monday 12/12/2011

Îmi pare rău, dar avand in vedere poza, formularea mi se pare potrivita…