Posts Tagged ‘religie’

Poate suferința deveni acceptabilă?

Monday 20/10/2014

Am avut ieri ocazia de a fi atacat din cauza lipsei convingerilor mele religioase. Cu toate că am făcut eforturi mari de a nu intra în această zonă, nu era nici locul nici momentul, atitudinea a fost suficient de agresivă încât, pentru a opri discuția, am simțit nevoia de a o tranșa rapid. Trecând de platitudinile obișnuite, de genul ”Eu cred că viața de ateu este mai tristă, lipsită de speranță dacă nu crezi în ceva” pe care le-am mai auzit doar de câteva sute de ori până acum, am avut ocazia de a fi confruntat cu un argument în premieră.

Dincolo de argumentele raționale și științifice care transformă ipoteza ”dumnezeu” într-o propunere logică infinit mai complexă decât o apariție și o organizare spontană a universului, dincolo de argumentele raționale că o religie creată acum mii de ani nu avea cum să țină cont de realitățile universului pe care le descoperim de doar câteva zeci de ani, am ales să ofer un argument afectiv:

Ce fel de dumnezeu, ”bun și iubitor de oameni”, ar permite nașterea unor copii cu afecțiuni grave, ar permite cancerul infantil. Răspunsul a fost năucitor: copiii aceia născuți bolnavi sau secerați de boli oribile în copilărie nu sunt victime, sunt îngeri trimiși de acel dumnezeu pe Pământ pentru a pedepsi păcătoșii.

După revolta inițială împotriva unui asemenea concept murdar, am încercat să analizez rațional cum poate cineva să ajungă la asemenea afirmații. Nu era vorba de un om cu patru clase. Afirmația venise de la cineva de vârsta mea, cu același nivel de cultură și de capacitate intelectuală și, culmea. tătic asemeni mie.

În primul rând, pentru a putea face o astfel de afirmație, trebuie să fi deosebit de lipsit de empatie. Îți trebuie o capacitate deosebită de a te detașa de suferința celor de lângă tine, pentru că dacă ai avea empatie, drame de genul cancerului la un copil de un an sau un incendiu la o maternitate care omoară copii în chinuri teribile ar trebui să-ți răscolească fiecare fibră a ființei tale. În al doilea rând, înseamnă că ai capacitatea mentală de a transforma oamenii din jurul tău în pioni fără suflet, a căror suferință este absolut irelevantă pentru tine. Au mai fost cazuri în istorie când acest fel de detașare a dus la masacrarea a milioane de oameni.

Dar cum poate ajunge un om la acest nivel de detașare afectivă de dramele din jurul lui? Răspunsul este destul de simplu. Îndoctrinarea religioasă de la vârste timpurii. La vârste fragede, creierul unui copil este extrem de flexibil și maleabil. Idei plantate atunci sunt acceptate drept axiome, nu drept afirmații ce trebuie susținute cu dovezi și analizate critic. Aceste idei, plantate în copilărie alături de rasismul, misoginia, ura și sadismul aferent în mintea formatorului, desensibilizează creierul celui format la lucruri pe care altfel nu le-ar accepta în nici un fel, considerându-le total imorale. Lucrul acesta a fost dovedit foarte abil printr-un experiment sociologic descris în cartea LOVE THY NEIGHBOR: The evolution of in-group morality de John Hartung. Pasajul intitulat Moral Fallout, disponibil în link-ul precedent, arată fix mecanismul prin care îndoctrinarea religioasă otrăvește mintea copiilor, ducând pervertirea intactă până la adultul dispus să contempleze și chiar să comită atrocități în numele ei.

Și mai dovedește ceva. Religia este un fel de lego moral. Se găsește întotdeauna o piesă care să fie bună la ceva anume. Nu contează dacă este corectă sau nu, este o proptea bună la toate… Religia are o justificare pentru totul, dar în cele din urmă oferă o singură explicație pentru același tot.

Pe lângă observarea și înțelegerea acestui fenomen, am ieșit din discuție cu o convingere întărită de a-mi feri copii de acest fenomen extrem de periculos. Cu toate că alte voci din jurul mesei încercau să mă convingă că ar trebui să las copiii să interacționeze cu religia, ”ca să aleagă singuri”. Nu, mulțumesc, nu mi-aș lăsa copiii în mâna unui călău moral doar pentru a se convinge singuri ulterior de hidoșenia conceptelor cu care sunt îndoctrinați. Prefer să nu-i supun torturii decât să trebuiască să îi las să se vindece după aceea.

Datoria unui părinte este, în primul și în primul rând. să-și protejeze copilul, nu să îl vindece post factum. Și în nici un caz să nu-și traumatizeze copiii cu bună știință.

 

Child-indoctrination[1]

Nu uitați să trimiteți copiii la orele de religie

Friday 26/04/2013

Oameni de o înaltă pregătire științifică, morală și spirituală vor avea grijă să le spulbere miturile ”științifice” în care se zbat.

De ce NU VREAU religie în școli și grădinițe

Wednesday 10/04/2013

 

 

Pur și simplu genial!

choose[1]

 

 

Via The Oatmeal

Mi-am găsit toleranța față de convingerile religioase ale altora

Sunday 10/03/2013

Dacă vorbești cu un religios (creștin, musulman sau de altă natură) vei auzi o serie de argumente în favoarea credinței lor. Unul din cele mai importante este că așa s-a născut, asta este credința care i-a fost înmânată la naștere prin cristelniță, mir, circumcizie sau alte ritualuri barbare. Ei bine, zilele trecute am avut o revelație. Au dreptate.

O să fac o scurtă divagație pentru a fi mai ușor de înțeles. Homosexualitatea este o trăsătură înnăscută. Fondul biologic al unui individ, modul în care creierul lui se formează în uterul mamei îl predispune către anumite afinități sexuale. Majoritatea se naște pe linia de mijloc, pe medie, dar asta nu este o lege, doar pură statistică. Ulterior, în ciuda presiunilor injuste la care este supus de societate pentru a se conforma normei, individul își regăsește adevărata sexualitate. Și foarte bine face. Avem o singură viață și fiecare dintre noi merită să și-o trăiască fericit. Este o alegere personală pe care fiecare și-o asumă. Au dreptul, asemenea tuturor creaturilor de sub soare, la o viață fericită și nimeni nu poate și nu are dreptul să le ia asta.

Exact la fel este și în cazul celor religioși. Din motive pur personale, afective și/sau intelectuale, nu pot trăi într-o lume fără certitudini, fără reguli care le sunt înmânate ”de sus”. Au nevoie de o cârjă de care să se sprijine toată viața. Au dreptul să-și trăiască viața așa cum vor, să creadă ce vor, să se comporte așa cum vor. Nu pot să-i condamn pentru ce fac în intimitatea lor, și așa cum nu am dreptul moral (și nici interesul) de a interveni în dormitorul altuia și a-i judeca practicile sexuale care îi aduc plăcere, nu am nici dreptul de a-i judeca pe religioși pentru modul în care își trăiesc viața.

Diferența între cele două studii de caz intervine însă la nivelul prozelitismului. În timp ce comunitatea LGBT își cere dreptul legitim la existență, înfruntând munți aparent insurmontabili de intoleranță și bigotism, cultele religioase sunt extrem de active în a converti populația la sistemul lor de valori. În joc sunt aruncate retorică, influență politică și sume enorme de bani. Și aici este punctul în care toleranța mea se termină.

Așa cum la școală nu se predau cursuri despre cum să te comporți ca un bun homosexual, tot așa nu au ce căuta în școală orele de religie. Așa cum niciun membru al comunității LGBT nu s-a agățat vreodată de soneria mea pentru a încerca să mă aducă pe calea considerată de ei ca fiind normală, niciun popă de niciun fel de confesiune nu ar trebui să mă deranjeze. Așa cum preferințele sexuale ale guvernanților nu au ce căuta în actul de guvernare, așa religia nu ar trebui să aibă acces la banul public.

Convingerile religioase ale fiecăruia, asemeni nevoilor sexuale ale altora, își au locul acasă, în intimitate sau în locurile lor de adunare. Nu vocal și agresiv, în spațiul public.

Concluzia este că nu am nimic cu convingerile religioase ale nimănui atât timp cât nu mă afectează pe mine sau pe copiii mei, atât timp cât nu intervin în spațiul public. Problema este însă că intervin mult prea des. Aici, într-adevăr, nu am și nu voi avea toleranță.

De ce urăsc religia

Wednesday 18/04/2012

Am spus în repetate rânduri că urăsc religia, dar nu cred că am explicat vreodată de ce o urăsc. Și aici vorbesc de religie în general, nu de una dintre ramurile ei numită generic biserică. Să încep de la definiție:

RELÍGIE, religii, s. f. 1. Sistem de credințe (dogme) și de practici (rituri) privind sentimentul divinității și care îi unește, în aceeași comunitate spirituală și morală, pe toți cei care aderă la acest sistem; totalitatea instituțiilor și organizațiilor corespunzătoare; confesiune, credință. ♦ Fig. Crez, cult. 2. Disciplină predată în școală, având ca scop educarea și instruirea elevilor în spiritul religiei (1) date. – Din fr. religion, lat. religio, -onis, germ. Religion.

Ca majoritatea adulților din ziua de azi, am crescut într-o Românie comunistă și în mare parte laică. Mă minunam în cele 10-15 minute de programe TV cum de tovarășul și consoarta pot vorbi atât de agramat în timp ce învățătoarea mea se chinuia să ne învețe limba română. Stăteam la cozi la carne, banane, portocale sau lămâi, uneori noaptea, alteori în frig crunt și nu îmi trecea prin cap că se poate mai bine. Și într-o bună zi, totul s-a schimbat. De sub preșul oprimării comuniste a ieșit o pleiadă de eroi. Tovarășul Iliescu, poetul Mircea Dinescu și biserica ortodoxă sunt câteva exemple care mi-au rămas în minte.

Religia însă a luat societatea românească prin surprindere cu un atac susținut și cu un plan, aparent, cu bătaie foarte lungă. Între biserica ”tradițională” și sectele care doreau să pună un picior în prag, copiii au fost inundați de broșuri, ore de religie și desene animate precum ”Cartea cărților”. Creiere inocente, fără discernământ și de multe ori cu indiferența sau chiar încurajarea părinților erau lăsate fără apărare în fața unui val de îndoctrinare foarte bine orchestrat de oameni specialiști în acest domeniu.

Eu am fost unul dintre acești copii. Țin minte, imediat după revoluție, discuții cu copiii din fața blocului în care scepticul din mine se răzvrătea împotriva conceptului unui creator al universului, a tot puternic și omniprezent dar invizibil și imposibil de observat sau de dovedit. Eram doar un copil dar nu se lega. Dar după asta a urmat Isus din Nazaret, un film magistral realizat pentru a pune în scenă fragmente din biblie. Am fost profund impresionat de povestea narată și de principiile promovate. Atât de impresionat încât am înghițit momeala cu tot cu cârlig, plută și undiță. Iar părinții mei, crescuți într-un oare spirit creștin, nu au văzut nimic greșit sau periculos în asta.

Nu am devenit un fanatic religios. Credeam în principiile religiei creștine și în bunătatea ei, mai presus de toate. Și credeam în supărarea lui dumnezeu, dacă nu în mânia lui. Îmi cenzuram comportamente naturale în numele legilor lui. Nimic deosebit de nociv, aș putea spune acum, în retrospectivă. Dar eram profund pătruns de fiorul creștin. Mergeam la slujba de înviere, aprindeam lumânări, credeam că există o viață de apoi și recitam în minte la anumite ocazii un tatăl nostru. Și am rămas în linii mari așa până la nașterea lui Dani. Cam 15 ani adică.

Sigur, observam mârlănia bisericii, nerușinarea cu care se băteau pe înmormântări și pe parohii, lăcomia cu care jumuleau cât se poate de la oricine. Dar, nu-i așa, biserica e doar manifestarea lumească a religiei. Religia transcende bisericii prin puritatea ei. Și observam și mizeriile din viața de zi cu zi. Oameni loviți de soartă. Dar oamenii sunt păcătoși și dumnezeu îi pedepsește pentru greșelile lor. Dumnezeu știe mai bine, eu sunt un biet muritor cu orizont îngust.

Dar dumnezeul este bun și iubitor de oameni. Este părintele ideal, nu? Adică vrea să te vadă pe picioarele tale, independent și responsabil. Nu te verifică, nu te controlează, nu te pedepsește. Te pune pe picioarele tale și te învață să-ți iei zborul. Dar stai puțin, cum vine cu păcatele și cu judecata de apoi? Cum vine cu iadul? Ce fel de părinte e ăsta? Și mai ales, ce dumnezeu a tot puternic, bun și iubitor de oameni permite nașterea unor copii cu malformații congenitale grave, unele incompatibile cu viața. Și ce fel de dumnezeu permite cancerului să mănânce de vii copii de 1-2 ani în timp ce părinții sunt sfârtecați de o durere mai cruntă decât cea mai oribilă durere fizică? Unde e puterea și bunătatea lui?

Prima revelație care mi-a rupt vălul îndoctrinării a venit într-o zi când așteptam să mănânc ceva la un fast food. Priveam un copil frumos, o fată îmbrăcată sărăcăcios și oarecum strident cromatic. Vedeam totuși în ea grija și afecțiunea parentală, aceeași pe care o am pentru Dani și ulterior pentru Laura. Dar când părinții ei au venit cu mâncarea și copilul a deschis gura am văzut, spre mirarea mea absolută, că era retardată mental. Am în vecini un om oligofren. La doar jumătate de an mai puțin decât mine, are mintea unui copil de 3 ani. Nu știe să socotească nici măcar 1+1 iar Dani a mea poate să vorbească infinit mai bine și mai coerent decât el. Credeam că știu să observ astfel de probleme din prima, dar în cazul ăsta am fost luat cu totul prin surprindere. Și atunci toate întrebările de mai sus mi-au explodat în minte. Vitraliul dulceag religios care îmi acoperea gândirea a crăpat și s-a prăbușit violent în doar câteva minute. Acum aveam un factor nou în ecuație. Eram părinte, știam ce îmi doream pentru copilul meu și ce aș fi sacrificat pentru binele lui. Iar dacă eu, bietul muritor nevolnic aș merge dincolo de capătul Pământului pentru oricare dintre copiii mei, care era scuza lui dumnezeu?

Când am plecat de acolo părerea mea despre religie – încă o dată religie, nu biserică –  era radical schimbată. Vedeam pentru prima dată, cu claritate, neconcordanțele și lipsa de logică din toate poveștile. Trecusem prin destule crize existențiale care să lase urme adânci. Apoi a venit o carte superbă, The God Delusion de Richard Dawkins (tradusă și în limba română) care analiza fenomenul religios atât de profund și atât de rațional încât orice reminiscență religioasă a fost spulberată.

De ce urăsc, deci, religia? Pentru că am putut constata la prima mână nocivitatea ei. Puterea unei povești spuse iscusit de a prosti o minte rezonabil de inteligentă și puterea mulțimii de a legitima nebunia, transformând-o într-o realitate normală, acceptată. Puterea de a perverti oameni și a justifica discriminări și atrocități incredibile. Nu numai creștinismul, islamismul, iudaismul sau budismul sunt religii. Comunismul este o religie. Nazismul a fost o religie, și regretabil încă există după tot ce a adus omenirii. Dacă nu mă crezi, citește încă o dată definiția religiei și vei descoperi tiparul.

Religia este vălul aruncat peste ochii omenirii, care să uniformizeze valurile mării numite omenire, să o mențină docilă, maleabilă și controlabilă. Religia este puterea care s-a luptat permanent cu știința, oprimând violent cele mai creative minți ale omenirii, frânând progresul și bunăstarea tuturor. De fiecare dată când aprinzi un bec, dai drumul la un calculator sau înghiți un medicament, adu-ți aminte că undeva, cândva, biserica a înfierat descoperirile științifice care au condus la ele. Și încă o face, contestând geologia, fizica, biologia, genetica și cercetări medicale vitale ce ar putea duce la vindecarea unora dintre cele mai grele dar comune afecțiuni umane.

De asta urăsc religia și sunt intolerant cu cei care vor să mi-o bage pe gât, mie și copiilor mei. De asta îmi protejez copiii atât de intransigent de ea. De asta ridic permanent glasul în favoarea rațiunii. Și de asta ar trebui să o faci și tu.

Penn și Teller demontează prostii…

Saturday 11/02/2012

Doi specialiști în arta păcălelii demontează o făcătură. Să-i ascultăm:

Ca să rezumăm toată povestea:

Definiția unui dobitoc

Tuesday 22/11/2011

Revin cu o altă dezbatere pe o temă interesantă pentru mine, plictisitoare pentru alții. Ce mă șochează în cazul ăsta este dobitocenia unuia din cei doi vorbitori. ”Arta” cu care îmbină prostia pură, wishfull thinking-ul, alegerea selectivă a faptelor științifice care îi convin și negarea celor care nu îi convin este pur și simplu epică.

Și încă o dată, mă sperie și mă înfurie că oameni ca ăsta coexistă pe aceeași planetă cu mine. Aș pleca cu prima navă spațială dacă s-ar putea…

În același timp, este cea mai slabă dezbatere a lui Hitchens pe care am văzut-o. Nici un Hitchslap?…

Despre religie și ipocrizie

Sunday 20/11/2011

O dezbatere foarte interesantă și foarte revelatoare. O minte rațională confruntă o minte îndoctrinată. Un om atacă religia, celălalt răspunde cu atacuri la persoană. Un om vorbește liber, celălalt citește un discurs. Rațiune contra demagogie. Și în final, creaționism contra știință. Ca bonus, unul este evreu și celălalt este, evident ”antisemit”.

Vizionare plăcută. Și reflecție utilă după aceea.

Diverse feluri de draci

Tuesday 13/09/2011

Bun venit la Bran vă dorește eterna și fascinanta biserica ortodoxă română. Ne dați ceva?

Bunul gust și buna cuviință a popilor și călugărilor dovedită cu elocvență. Enjoy!

Creștinism și jurnalism

Thursday 28/07/2011

Când ești un jurnalist cre(ș)tin, nimeni n-are voie să se lege de convingerile tale religioase. Nici măcar realitatea. Așa că ie sabia în mână să îți aperi credința cea dreaptă.

John Stewart, genial ca de fiecare dată.

PS: Da, doar presa noastră este partizană și irațională.