Posts Tagged ‘viață’

Simfonie în Au major

Thursday 28/06/2018

Zice o vorbă că dacă după 40 de ani te trezești și nu te doare nimic, înseamnă că ai murit. Nu că sunt fan al zicalelor populare, dar se întâmplă ca viața să-ți demonstreze că nu sunt greșite. Sunt mai degrabă un rezultat al unei înțelepciuni acumulate de mii de ani.

Citeam odată într-o carte a unui om deștept că ADN-ul nu este un proiect al ființei finale, descrierea corectă fiind că este o rețetă. Gândește-te la corpul uman ca la un tort. În componența lui intră oxigen, carbon, hidrogen, azot, calciu și o mulțime de alte elemente. Ceea ce nu înseamnă că îl poți recrea plecând de la elementele brute. Procesul de formare al organismului se aseamănă mai mult cu gătitul. Adaugi un pic din asta, un pic din ailaltă, amesteci, le lași să lucreze la o temperatură bine definită, mai adaugi câte un pic din cealaltă și mai amesteci. La final, prin multe etape intermediare, obții ceva ce nu poate fi construit din elemente finite lipite unul peste altul. Structura ciocolatei, de exemplu, depinde în măsură covârșitoare de ordinea în care se adaugă ingredientele și temperatura la care se fac procesele. Topește și re solidifică o ciocolată și vei vedea că nu mai are același gust. Sau răcește-o la temperaturi extreme și vei vedea că, din nou, își schimbă structura, și deci gustul.

Rezultă, deci, că organismul oricărei ființe este rezultatul unui proces extrem de migălos de construcție. Ordinea proceselor este mult mai importantă decât elementele componente. Legile care guvernează crearea unui organism sunt extrem de delicate și de complexe. Natura lucrează la problema asta, în micul nostru colț de realitate, de vreo 3,5 miliarde de ani. 3,5 miliarde de ani în care a testat amețitor de multe combinații, de tactici, de rețete. Cumva, în codul genetic, este scrisă o succesiune de etape de creștere care dictează cum se dezvoltă oasele, mușchii, nervii și organele interne, la finalul căreia rezultă individul final. Și tot acolo este și o rețetă prin care genele să poată gestiona problemele care apar ulterior în viață.

Și mai puțin înțeles, mi se pare, este fenomenul prin care organismul, gata format, reușește să își mențină coerența funcțională. Multă lume, sub influența farmacologiei moderne, vede totul ca pe un mecanism extrem de simplist. Ești răcit, bagi o pastilă. Te doare capul, bagi altă pastilă. Ai diabet, faci injecții cu insulină. Ai tensiunea mare? Înțelegi unde bat.

Problema este însă că, așa cum organismul este creat de o rețetă, el nu este menținut în viață de niște sisteme independente. La o primă vedere, lumea percepe epilepsia ca pe o criză, ca pe o dezorganizare momentană a proceselor mentale. Ironic, mai ales că oamenii care s-au aplecat peste această problemă au constatat ceva cu totul uimitor: în timpul unei crize, creierul nu se scufundă în haos, ci invers, devine temporar mai organizat. Curenți cerebrali care în mod normal sunt absolut aleatori se sincronizează temporar și bat un ritm sincron. Atunci are loc criza de epilepsie.

Secretul funcționării organismului este, similar, o simfonie de funcționare a unor sisteme interconectate. Fiecare sistem este legat cu sisteme adiacente, și fie direct sau indirect, dezechilibre în unul din ele, se pot propaga în lanț, punând presiune suplimentară pe cele interconectate. Iar când dezechilibrele devin suficient de mari, simfonia în sine se poate dezintegra într-o cacofonie finală și ireversibilă. Viața înseamnă această simfonie.

Înțelegând lucrul ăsta, rămân uimit și umil în fața realizării naturii. Organisme atât de complexe, guvernate de legi atât de complexe, au în ele puterea de a corecta și trece peste o mulțime de erori. Marea simfonie permite o mulțime de variațiuni și devieri care se pot compensa la nevoie, în anumite limite. Faptul că entropia te pândește la fiecare pas, dar tu poți ajunge la vârste remarcabile relativ întreg, pare de-a dreptul incredibil. Viața, în sine, este un balet extrem de delicat pe muchia unei lame de ras infinit de ascuțite. Iar majoritatea zdrobitoare a organismelor de pe pământ navighează cu succes această ecuație inimaginabil de complexă. Sfidează pur și simplu logica!

Medicina modernă, așa de eficientă cum este, este un instrument extrem de rudimentar în fața adevăratelor probleme medicale. Putem interveni în câteva sisteme. În câteva situații extrem de limitate, putem face câte ceva util. De multe ori lucrurile bune pe care le facem au efecte neașteptate în alte sisteme. Sunt mult mai multe lucruri pe care nu le putem repara decât cele pe care le putem repara. Vestea bună este că, așa limitată cum este, medicina modernă, alopată, se bazează pe principiile de bază ale științei. Este un proces iterativ care lărgește permanent orizontul cunoașterii. Este singurul proces prin care vom ajunge la o cunoaștere superioară a ingineriei organismului uman. Pentru că medicina este fix asta, o inginerie a sistemului uman. Ce sisteme se pot corecta, suplini, repara.

În fața acestei realizări sunt foarte puține lucruri pe care le poți spune. Nu e de mirare când te doare ceva, mai degrabă e de mirare când nu te doare ceva. Și cât de ridicol este să te plângi de o simplă răceală. Sau cât de bucuros ar trebui să fi de fiecare zi în care ești treaz, conștient și rezonabil de sănătos, în care te poți bucura de viață. Sau că ar trebui să înțelegi că viața reprezintă această luptă constantă împotriva haosului.

Când ești tânăr, nu ești deloc conștient de fragilitatea sistemelor care te susțin, și aproape deloc conștient de simfonia din spatele lor. Înțelegi asta de-abia la vârsta când încep să te doară genunchii sau spatele, când te lasă privirea sau auzul, când începe să te doară stomacul. Înțelegi asta de-abia după ce ai abuzat de ele cu nonșalanță. Pentru că viața mai conține o ironie extrem de fină: pe măsură ce trece timpul îți schimbi sănătatea și energia pe, cu ceva noroc, un dram de înțelepciune și experiență, cu care să compensezi lucrurile care acum scârțâie dureros. Iar când ești tânăr, este aproape imposibil să iei în serios pe cineva care îți împărtășește lecțiile pe care le-a învățat în privința asta, care te sfătuiește să fii grijuliu cu simfonia ta pentru că vei avea nevoie de ea pentru o cursă lungă.

Închei cu o bucată de trivia. În esență, în procesul de diviziune celulară la formarea unui organism urmează două tipuri de modificări spațiale: protruzie, când celulele ies în afară, formând o excrescență, un membru, sau invaginare (știu, e un cuvânt cu rezonanță amuzantă), în care se creează un intrând, începutul orificiu. În procesul de dezvoltare a embrionului uman, primul astfel de fenomen care afectează sfera de celule create este o învaginare. Primul lucru se formează un intrând, înaintea creeri membrelor și extremităților. Și care este corespondentul acelui intrând în fizionomia finală a organismului? Care este acel prim diferențiator? Let’s just say that we are all first and foremost assholes :))

Nu există nimic mai urât decât un adult necrescut

Tuesday 23/01/2018

Trăim într-o lume extrem de narcisistă. Văd în jurul meu o droaie de exemple. În relațiile comerciale, orice greșeală minoră este tratată ca o crimă de lèsemajesté. Răspundem automat cu ironie, cu critici virulente, cu review-uri negative și cu cât de mult vitriol suntem capabili, de parcă omul care stă în fața noastră nu este un individ cu dreptul la demnitate, ci un fel de sclav sau robot pus acolo să ne umfle nouă orgoliul. Ne-am învățat că totul ni se cuvine. Acum, fără nicio secundă de răbdare. Indiferent de consecințe.

Este un simptom sistemic al unei deformări morale a societății care se manifestă în orice aspect. Am învățat că toate lucrurile sunt înlocuibile. Aproape nimic nu merită reparat, doar aruncat și înlocuit. Nu mai e cool, nu mai e nou. Statutul tău social se definește prin cât de scump este telefonul tău, cât de nemțească sau japoneză este mașina ta, cât de colorate sunt pozele de pe Instagram din vacanțele tale ultra exotice și cât de fancy este cafeaua pe care o savurezi discutând mondenități cu o țigară în mână.

Căscăm gura, colectiv, la influenceri care ne prezintă prin medii virtuale cât de minunată este viața lor și ce trebuie să facem pentru a fi la fel de strălucitori ca ei. Ce trebuie să consumi, cu ce trebuie să te îmbraci, unde trebuie să mănânci, în compania cui trebuie să fii văzut pentru a conta.

Fugărim colectiv conceptul de ”fericire”, de parcă ăsta este scopul vieții. Iar fiecare secundă de nefericire este interpretată ca o mare ratare a sensului vieții, o motivare și mai puternică pentru a abuza și mai mult de viață. Dacă nu zâmbești mereu, tâmp, cu dantura proaspăt creată artificial, este un semn că n-ai reușit în viață. Totul trebuie să fie simplu. Totul are o explicație imediată, o soluție scoasă din cărți motivaționale.

IAR ȚIE ȚI SE CUVINE SĂ FII FERICIT. Tu trebuie să fii numărul unu, să ai cele mai multe like-uri și cei mai mulți followeri. Tu trebuie să te trezești în fiecare dimineață fericit. Dacă te uiți în jurul tău și ți se pare că totul se duce fracului, probabil asta este explicația.

Iar pentru asta ești dispus să sacrifici totul. Bani, timp, sănătate, familie. Nici unul din lucrurile astea nu este mai presus de fericirea ta. Sunt doar o unealtă prin care să îți atingi fericirea.

Asta pentru că ai uitat cum ai ajuns aici. Ai uitat de oamenii care s-au sacrificat muncind pe brânci pentru confortul tău. Ai uitat de părinții, bunicii și străbunicii tăi. Ai uitat de munca lor, de mâinile bătătorite, de cum se trezeau devreme și plecau cu noaptea în cap pentru un colț de pâine. Ai uitat de onoarea cu care munceau pentru a își câștiga existența, ai uitat de satisfacția pe care le-o aducea statutul pe care îl aduce acest lucru. Uiți faptul că ești rezultatul unor strămoși care s-au zbătut zi de zi pentru supraviețuire.

Fericirea pe care o urmărești este o himeră. Cu cât de străduiești mai mult să o atingi, cu atât se va îndepărta mai mult. Te scufunzi într-o spirală a narcisismului și a disperării și nu înțelegi de ce.

Pentru că scopul vieții nu este să fii fericit. Scopul vieții este să clădești ceva frumos și util. Iar asta cere trudă și migală. Cere efort susținut zi de zi. Cere dedicare și grijă. Este nevoie de răbdare infinită. Cere hotărârea de a lua în spate, voluntar, o greutate pe care nu crezi că o poți duce și de a te târî de colo colo, pas cu pas, mergând în fiecare zi mai departe decât credeai că poți să o faci. Asta îți dă un sens adevărat vieții, te întărește și te face un adult. Fără asta ești doar un adult necrescut, un copil în haine mult prea mari pentru starea lui mentală. Ești doar un ghem de toane și frustrări, care calcă totul în picioare în crize de isterie.

Vine un moment când trebuie să te ridici în picioare, să îți îndrepți spinarea, să renunți la copilărie, să îți sufleci mâinile și să îți accepți povara. Viața nu a fost și nu va fi niciodată simplă sau ușoară. Dacă este așa este lipsită de sens. Dacă nu suferi voluntar pentru ceea ce trebuie, faci ceva greșit. Exiști degeaba.

E greu să realizezi lucrul ăsta, viața are grijă să îți distragă atenția mereu cu chestii strălucitoare și doze de fericire convenabil împachetate în ambalaje ușor consumabile, cu promisiuni de mai bine contra unor soluții penibil de simpliste.

Îți dai seama de asta însă când, la miez de noapte, porți discuții existențiale, încercând să alini suferința unui copil care la o vârstă fragedă se clatină pe marginea prăpastiei depresiei, împins acolo de egoismul adulților din jurul lui care au fost mai mult decât bucuroși să sacrifice stabilitatea lui emoțională de dragului unei fericiri imaginare. Îți dai seama de asta când te uiți în oglindă și îți dai seama că nu a stat în puterea ta de a împiedica producerea unui rău inimaginabil, creat de un adult necrescut și neasumat. Dar îți dai seama că hotărârea ta de a te lupta cu acest monstru care consumă sufletul copilului tău, oricât de greu ar fi, până la ultima ta resursă de energie mentală, este singurul lucru care dă cu adevărat sens vieții tale.

Să fii adult înseamnă să duci totul în spate. Nu pentru că este ușor, ci pentru că este greu. Pentru că tu ești cel care, prin voință și îndârjire, poate și trebuie să ducă lucrurile înainte. Pentru că tu poți și trebuie să contribui pozitiv la viața celor din jurul tău. Cu efort, cu trudă, cu sânge dacă trebuie. Nimic din ceea ce este ușor nu merită și nu are valoare. Iar asta nu ai cum să o înțelegi decât când, cu greutățile în spate, cu mușchii arzând de efort, vei simți satisfacția pe care ți-o dă realizarea că tu ești forța care construiește.

Ai de ales cum vrei să fie viața ta. Ușoară sau grea? Lipsită de sens sau încărcată de responsabilități?

Ești un copil sau un adult?

Copilul ăla din parc

Thursday 15/06/2017

Am fost ieri în parc, după copii. Stăteam pe bancă și vorbeam cu bona despre cum a fost ziua, cu școala și cu alte probleme inerente. La un moment dat vine o fată de-acolo și o ia pe bonă în brațe. Bona o ține la piept, o mângâie, o pupă și copilul pleacă. Trec câteva minute, procesul se repetă. Curios, o întreb pe bonă:

– Al cui e copilul?
– Nu știu, e de pe aici din parc.
– Și vine așa la tine să o iei în brațe și s-o pupi?
– Da. E la aceeași școală cu fetele. Câteodată, când iese de la ore, vine să mă pupe.
Vine iar copilul să o ia în brațe. Vorbește ceva și îmi dau seama că are un defect serios de vorbire, de parcă nu are bolta palatină închisă. Bona o mângâie și o strânge în brațe. Pleacă iarăși și continuăm.
– Stă pe aici?
– Cred că da, nu știu. Am înțeles că sunt patru copii. Părinții sunt divorțați și copiii au rămas la mamă.
– Ce-o fi cu defectul ăla de vorbire? O fi fost dusă la logoped…

Apoi am tăcut, căzut pe gânduri. Cât de tristă trebuie să fie viața unui copil care se agață de un necunoscut în parc, pentru o fărâmă de afecțiune? Ce fel de om va creșe acest copil? Cine se preocupă de sufletul lui, dacă nu sunt capabili nici măcar să se preocupe de vorbirea lui…

Când mă întorceam cu fetele acasă am dat peste un alt pui de pasăre căzut pe jos. Numai că față de celebra cinteză de acum câteva săptămâni, ăsta era așa de mic că de-abia avea ochii dezlipiți. Nu se putea ține pe picioare. Sigur nu era în etapa de fi îngrijit la sol de părinți. M-am întrebat dacă nu cumva este victima colaterală a unui pui de cuc. M-am uitat în sus după un cuib. Nu se vedea nimic. Cine știe de unde o fi căzut…

L-am mutat de pe asfalt în grădină și mi-am văzut mai departe de drum. Mi-au luat câteva ore bune să fac legătura între cele două întâmplări. După care mi-a venit în minte monologul (actualizat) din Trainspotting 2:

Choose life
Choose Facebook, Twitter, Instagram and hope that someone, somewhere cares
Choose looking up old flames, wishing you’d done it all differently
And choose watching history repeat itself
Choose your future
Choose reality TV, slut shaming, revenge porn
Choose a zero hour contract, a two hour journey to work
And choose the same for your kids, only worse, and smother the pain with an unknown dose of an unknown drug made in somebody’s kitchen
And then… take a deep breath
You’re an addict, so be addicted
Just be addicted to something else
Choose the ones you love
Choose your future
Choose life

1 an în 6 minute și jumătate

Tuesday 16/07/2013

O poveste superbă a primului an. Cât de repede trece timpul și cum se șterg amintirile…

A Second a Day from Birth. from Sam Christopher Cornwell on Vimeo.

Suntem mici

Wednesday 08/05/2013

Trăim puţin, suferim de o miopie incredibilă, suntem bolnavi de grandomanie şi ne pierdem viaţa cu probleme neimportante.

Dar suntem frumoşi, avem norocul incredibil de a fi aici şi de a ne bucura de viaţă.

Wolfs Law – The Joy Formidable from pd3 on Vimeo.

Viața ca o grădină

Tuesday 14/08/2012

Multe metafore vorbesc despre esența vieții pe care o trăim într-o clipită pe această lume. Explodăm în existență ca niște licurici, ardem cu intensitate o fărâmă de timp și ne stingem ca și cum n-am fi fost. Văzuți de departe suntem mai mici decât un grăunte de nisip, pierduți în valurile unei mări indiferente. Nu rău voitoare, nu binevoitoare. Pur și simplu indiferente referitor la existența noastră.

Una din metaforele mele favorite asupra vieții este o grădină. Cu toții avem căsuța noastră intimă în care cresc visele și speranțele noastre, iar buruienile din exterior încearcă permanent să ne invadeze. Ne petrecem viața îngrijind lucrurile dragi din grădină, cu răbdare și migală. Aducem înăuntru tot ce găsim frumos și ținem departe tot ce considerăm urât și respingător. Dincolo de gard lumea se agită, se schimbă, evoluează. Este o oază privată care rămâne verde și frumoasă atâta timp cât ne îngrijim de ea.

Vin momente însă când grija față de grădină poate să scadă. Alte probleme, aparent mai importante îți distrag atenția și cât timp nu privești înăuntru ciulinii se insinuează. Iar dacă nu ești atent mai multă vreme, pot pune stăpânire cu totul pe grădina ta, omorând tot ce era frumos înăuntru. Și pot veni furtuni care să îți strice grădina, împotriva cărora poți face prea puține pentru a o apăra. Uneori multă muncă poate restabili echilibrul. Alteori singurul lucru pe care poți să-l faci este să înveți și să iei totul de la început.

Atâta timp cât te ocupi de ea, grădina ta va fi vie, sănătoasă și frumoasă, dar numai cu muncă multă și constantă, fără încetare. Iar când grădinarul dispare, natura își va urma cursul. Dacă grădina ta a fost frumoasă și interesantă, poate un alt grădinar o va îngriji sau se va inspira din ea. Dacă nu, încetul cu încetul, ce e în afară o va năpădi și o va acoperi cu totul. În ceva timp nimeni nu va ma ști că acolo a fost ceva frumos sau numele grădinarului care a îngrijit-o.

Unii ar putea spune că viziunea asta asupra lumii este tristă. Personal, cred că este chiar invers. O grădină în care să tragi adânc în piept aer parfumat mi se pare ceva minunat. Eu plănuiesc în grădina mea niște tei înalți care să-și împrăștie în fiecare primăvară mirosul până departe 🙂

Chestii de ținut minte

Sunday 18/03/2012

Dacă îți iubești copiii cu adevărat, filmul ăsta ar trebui să te pună pe gânduri. Sir Ken Robinson face o analiză amuzantă dar brutală a ”sistemului de educație” din lumea civilizată, de la origini la modul în care funcționează distrugând creativitatea copiilor noștri.

Ce nu te aștepți să auzi când comanzi un tort

Friday 27/01/2012

Aniversările sunt un subiect de bucurie. Mai ales aniversarea celui de-al doilea anișor al copilului tău. Te dai peste cap să comanzi un tort frumos și să faci totul perfect. Ce nu te aștepți însă este să ai parte de dialogul telefonic ce urmează:

– Bună ziua, domnu’ Octavian?
– Da.
– De la cofetăria X. În legătură cu comanda dvs…
– Da, spuneți.
– Avem o problemă. Mașina de livrare e înzăpezită.

Eu, derutat. Trebuia să mă duc să-l iau de la cofetărie în persoană.
– Și nu se poate livra azi?
– Păi nu știm, că sunt blocate drumurile.
– Păi da’ unde e mașina?
– …la Fetești…

Adevarul despre acumulatorii de electronice

Saturday 14/01/2012

Oricât de mult ne-ar plăcea electronicele noastre, mai toate depind de acumulatori. Și mai toate, de la laptopuri la camere video, folosesc acumulatori Li-Ion. Acumulatori care au niște caracteristici aparte.

Pentru început, spre deosebire de acumulatorii obișnuiți pe care îi știm noi, au mult mai mulți pini. Nu numai + și -, dar încă 6-7 care nu par că au ce căuta pe acolo. Și totuși, care e rolul lor?

Ei bine, acumulatorii pentru electronicele mai complexe sunt altă poveste. Ascuns în interiorul lor se află un EEPROM în care sistemul stochează permanent informații despre starea lui. Cel mai important, conține parametri care indică nivelul de uzură al acumulatorului, capacitatea din construcție și capacitatea ”reală” rămasă.

Informația este vehiculată undeva între BIOS și acumulator, iar calculatorul, în cazul de față, nu are acces acolo decât pentru a citi informația. Așa se întâmplă că Windows-ul îți poate afișa uneori un mesaj interesant referitor la starea acumulatorului tău, cu recomandarea de a-l înlocui.

Ce nu-mi este prea clar este algoritmul după care se calculează capacitatea rămasă a acumulatorului. Un analizor de celule Li-Ion nu este tocmai ieftin, din câte știu eu. Dar presupunând că ar conține un analizor, acesta ar avea nevoie de cicluri de calibrare complete (încărcare/descărcare completă) pentru a stabili capacitatea reală. Rămâne deci presupunerea destul de rezonabilă că sistemul face o aproximare care poate fi corectă sau nu.

Cum te afectează toate astea pe tine? Foarte simplu. Când sistemul ajunge la încărcare la capacitatea rămasă specificată în EEPROM, oprește încărcarea. Cu toate că poate acumulatorul ar mai putea stoca ceva energie, nu mai este alimentat. enervant, nu?

Ok, și presupunând că nu e corectă, ce poți face pentru a o ajusta sau a o reseta? Pe scurt, nimic! Există foarte multe sisteme de control și de stocare a informațiilor. Un producător de electronice poate folosi unul sau mai multe, în funcție de gama de electronice. Iar toată drăcovenia nu e standardizată. Teoretic, fiecare acumulator se poate ”reseta”, dar doar folosind echipamente oferite de producătorul lui.

Acum și mai interesant. Cine face acumulatorii pentru fiecare dispozitiv? Face marca X acumulatori pentru laptopul ei? Pe scurt, nu! La fel ca la ecranele LCD, senzorii CCD, procesoare, memorii etc. de producția lor se ocupă câteva mari companii ce livrează acumulatorii gata finisați (cu carcasă de plastic și stickerele corespunzătoare).

Care e morala poveștii ăsteia? Acumulatorii sunt, pentru moment, veriga slabă a electronicelor moderne de calitate. Nu pentru că sunt de proastă calitate. Obrazul subțire al producătorilor de top se menține cu reguli foarte stricte de achiziție în ce privește acumulatorii. Și în ciuda fiasco-urilor de genul acumulatorilor Sony de acum câțiva ani, aspectul ăsta este foarte important pentru producătorii de electronice. Cei care au încredere oferă chiar garanții generoase la acumulatori. Dar sunt veriga slabă pentru că, în esență, sunt consumabile. Au un ciclu de viață, un număr de încărcări / descărcări în care își pierd o bună parte din capacitate. Ba chiar își pierd din capacitate stând pe raft, deconectați de la dispozitiv. Și singura soluție de a-i revitaliza este achiziția unuia nou.

Problema este că noi, consumatorii, îi privim de obicei ca pe electronicele pe care le folosim. Avem așteptări nerealiste de la ei. Și din așteptările nerealiste vin frustrările inutile. De luat în calcul data viitoare când te enervezi pe un gadget care nu mai merge ca pe vremuri.

Somn de iarnă

Thursday 29/12/2011

Puțină lume se întreabă ce fac o droaie de animale și de insecte iarna. Unde se duc? Cum supraviețuiesc? Eu m-am întrebat și am căutat niște răspunsuri. Nu am găsit prea multe.

Eu stau la etajul patru din patru. În dreptul geamului meu a ajuns de curând un tei. I-au trebuit 30 de ani de încăpățânare împotriva unor vecini deranjați de umbră sau de crengile care le atingeau geamurile. Dar a ajuns, și primăvara mă încântă cu parfumul florilor aflate la o întindere de mână de fereastra mea.

Zilele trecute am putut să constat că nu este singura plăcere pe care mi-o poate oferi. Un mușchi ciudat de pe o crenguță din fața ferestrei, colorat atipic, s-a dovedit a fi ceva cu totul neașteptat. O familie de gândăcei adunați împreună pentru un lung somn peste iarnă. Ba chiar se pare că au și niște intruși în mijlocul lor. Oare sunt paznici sau impostori? O să mă interesez să aflu. Și cine sunt amicii, și cine sunt impostorii. O să-i țin sub observație până la primăvară, să văd ce se mai întamplă.