Pe lumea asta există multe cărți – beletristică, SF, știință. Unele sunt simple cărămizi de hârtie fără nici o valoare, altele ascund munca și inspirația unora din cele mai strălucite minți.
Una dintre ultimele este The Selfish Gene, o carte genială scrisă de un tânăr om de știință care, prin claritatea uimitoare a gândirii cu care este dotat natural, a reușit să vadă și să explice secretele prin care selecția naturală funcționează la nivelul genelor. Prin logică, deducție și observație, Richard Dawkins a reușit să își explice, lui și nouă, felul în care genele ne modelează comportamentul în moduri ce sfidează aparent logica. Răspunsul din partea comunității științifice a fost pe măsura cărții, aceasta devenind un punct de referință pentru biologi.
Un cititor al cărții lui Dawkins, The Selfish Gene, a trimis autorului o scrisoare cel puțin ciudată. Cu toate că aprecia cartea citită și conceptele revoluționare pe care le introducea, mărturisea sincer că lectura l-a aruncat într-o depresie de lungă durată. Pentru că, odată citită, a văzut pentru prima dată lumea din jurul lui cu alți ochi, a înțeles ce și de ce se întâmplă. Lucru care i-a spulberat conceptele morale clasice, împiedicând coagularea unei viziuni ”dulcegi” asupra lumii. Și în concluzie, și-ar fi dorit sincer să dez-citească această carte și să plutească în continuare într-o amorțeală comodă.
Ce nu a priceput cititorul acestei cărți este că înțelegerea mecanismelor selecției naturale la nivelul ei fundamental îți permite să înțelegi fundația ființei tale. Animalul de dedesubt, cu instinctele și nevoile lui primare dictate de milioane de ani. Iar cunoașterea acestuia din urmă îți permite să îl temperezi cum se cuvine, în cunoștință de cauză, cu armamentul corect. Din punctul meu de vedere, asta este adevărata natură a umanismului.