Growing up in the universe

Selecţia naturala explicată acum mulţi ani de Richard Dawkins. Pentru copii. Care aparent sunt mai inteligenţi decât religioşi în general şi decât fundamentaliştii religioşi în special, de vreme ce pot pricepe argumente raţionale.

O bucăţică de istorie ce merită privită, ascultată, înţeleasă, savurată şi preţuită 🙂

Ce păianjen e ăsta? – UPDATE

Știe careva ce specie de păianjeni sunt ăștia? Nu de alta, dar am găsit 4 în curte, doi dintre care fiind cam cei mai mari păianjeni pe care i-am vazut vreodată atârnând de o pânză… Așa, cam pe la 5+ cm cap-coadă.

UPDATE: dupa niscai research pe internet, bestia a fost identificata. Paianjenul viespe ( Argiope bruennichi ) este o specie de paianjeni inofensiva, comuna, raspandita din Europa pana in Japonia. Conform documentariei, femelele ajung la 25mm. Dupa o atenta masuratoare a specimenului din poza ma bucur sa constat doua lucruri:

1. Pisi are ~30mm, deci biologii nu stiu nimic.
2. Creierul primatelor are o teama patologica de arahnide, ceea ce le face sa para mult mai mari.

Viața la țară

Ieri seară am fost vizitați de un gigant. Și așa cum m-au obișnuit, fetele mele s-au uitat curioase la el. Iar mai târziu… 🙂

[oqeygallery id=18]

De ce n-am încredere în instrumentele financiare

De când mă știu, am privit instrumentele financiare cu o foarte mare neîncredere. Simpla idee de a-mi lăsa banii pe mâna altuia, care să se ocupe în stil FNI-stic de ei, mi s-a părut ridicolă. Și inițial am crezut că face parte din perspectiva mea atipică prin care privesc lumea. Dar ulterior a venit criza și mi-a dovedit că am dreptate. Iar acum așteptăm să vedem dacă vine și cea de-a doua.

Mă gândeam ieri, totuși, pe ce bazam instinctul ăsta de repulsie față de instrumentele financiare, vulgare sau elevate. Iar concluziile sunt cât se poate de simple.

Orice investiție, pe termen scurt sau lung, se bazează pe câteva premise foarte simple, una dintre ele fiind că operează pe o piață stabilă, predictibilă. Noi românii, cu inflația noastră galopantă din anii 90, știm cel mai bine. De la nivelul cotidian, de multe ori piețele financiare păreau cu siguranță stabile. Dar ce nu se vedea niciodată era faptul că piețele erau atât de interconectate, încât dezastrele dintr-o piață locală se propagă rapid pe alte piețe, fie ele și extrem de sănătoase. Sigur, oamenii care lucrează în domeniu știau asta foarte bine, dar noi ăștialalți care împingem căruciorul pe la hipermarket nu aveam nici o idee. Mergând cu raționamentul mai departe, stabilitatea unei piețe ține de factori asupra cărora nu ai nici un fel de putere de intervenție. Un Marean Vanghelie ajuns în funcție de decizie, poate lua hotărâri absolut aberante în probleme asupra cărora nu are și nu vrea să aibă nici un fel de competențe, pentru simplul fapt că are puterea să-și dea cu părerea. Iar din păcate, în vasta majoritate a țărilor civilizate din lumea asta, mai toți politicienii sunt un Marean mai mic sau mai mare, unii dintre ei fiind doar mai abili în a vorbi limba natală. Oamenii potriviți la locul potrivit sunt doar un accident inexplicabil, un joc stupid al șansei. Dar orice Marean are în spatele lui fie interese proprii, fie alte părți interesate care îl ghidează pe căile dorite de aceștia, nu pe cele raționale. Și așa se ajunge la evoluții impredictibile – schimbări de politici fiscale haotice.

O altă premisă pe care n-am înțeles-o niciodată, este aceea că cei cărora le dai banii tăi lucrează onest în interesul tău. De ce ar face-o? De dragul unui comision de 2-3% din sumele pe care le învârt? Sau mai degrabă sunt tentați să investească banii tăi în afaceri din care au personal mult mai mult de câștigat? Ca și la testele psihologice cu portofelul găsit, cine spune că în dă înapoi sau îl duce la poliție, cel mai adesea minte. Numai că acum nu e vorba de un portofel găsit, ci de unul dat voluntar. Tentația este extrem de mare. Și chiar dacă primele niveluri ierarhice, formate din salariați cu frica zilei de mâine nu vor băga mâna în borcanul cu bunătăți, pe măsură ce te duci mai sus în nenumăratele niveluri despre care nici măcar nu știi că există, tentația și abilitatea de a face asta nedetectat cresc în progresie geometrică. În vârful piramidei găsești rechini atât de pricepuți la ceea ce fac încât te pot convinge pe tine, dacă ești mai slab de înger, că te-au lăsat fără bani tocmai pentru a-ți face un bine și a te izbăvi de tentație. Amin! Iar dacă nu ești slab de înger și vrei să nu te lași călcat în picioare, intri în sistemul juridic, un monument de eficiență și corectitudine. Sistem juridic anume gândit pentru a lăsa o mulțime de portițe de scăpare cui trebuie.

Iar peste toate astea, se suprapune o realitate care pe mine, personal, mă înfioară cel mai tare. Piețele financiare din întreaga lume funcționează pe baza unor factori foarte clari: speculă și panică. Din înțelegerea mea (care poate fi greșită, recunosc) tranzacțiile la bursă nu au aproape nimic de-a face cu metode științifice sau fapte reale. Oameni lacomi investesc frenetic în afaceri și domenii despre care ei bănuiesc că vor reuși. Nenumăratele bule prin care au trecut piețele financiare dovedesc asta cu prisosință.

Argumentația ar putea continua la nesfârșit cu mici completări și elaborări. Concluzia mea însă, este destul de simplă. Privite la rece, instrumentele financiare, de la pensiile private la fondurile de investiții și mult dincolo de ele sunt, din punctul meu de vedere, incuantificabil de riscante. La orice joc de noroc îți poți face un calcul realist, matematic, al șanselor de reușită. Se poate spune așa ceva despre instrumentele financiare? Sigur, lăcomia poate schimba subtil perspectiva asupra instrumentelor financiare.

Ca un mic fapt trivia, de încheiere, am auzit aseară un lucru care m-a șocat cu adevărat. Pachetul financiar de ajutor pe care l-au primit băncile din SUA pentru a evita colapsul (pentru că, nu-i așa, băncile nu pot niciodată să iasă în pierdere) a depășit dintr-un foc tot bugetul cumulat al NASA de 50 de ani încoace.

Amintiri dragi ale copilăriei

Una din cele mai dragi amintiri ale copilăriei mele este felul migălos în care tatăl meu făcea clătite la tigaia de tablă, cu ritualul specific de ungere cu ulei înainte de fiecare clătită. O căniță mică din care turna ulei, pe care îl întindea cu grijă pe tigaie și apoi îl scurgea înapoi în căniță. Urma o clătită bine rumenită, aruncată cu eleganță acrobatică în aer și apoi din nou ritualul. Iar la final, festinul de clătite cu miere. Pe vreme aia nu exista cremă de ciocolată.

Vremurile s-au schimbat. Mixerele puternice fac prelucrarea aluatului o joacă de copil iar tigăile de teflon au transformat prăjitul clătitelor într-o formalitate. Numai că acum nu tatăl meu le aruncă în aer. Eu le întorc, spre amuzamentul fetelor mele ce anticipează cu plăcere vizibilă momentul în care le vor devora.

Iar eu mă întreb dacă, poate, astea vor fi momentele de care fetele mele își vor aminti cu drag. Momentele pe care le petrecem cu toții în bucătărie, numărând secundele până putem să atacăm farfuria mare și aburindă.

Sper să fie așa 🙂

Cred că piaţa bicicletelor duduie

Păi să îţi povestesc de ce cred asta. Azi dimineață în drum spre serviciu am avut un mic incident. Mi s-a dezumflat lanțul de la bicicletă, cum zicea colegul meu Dan ulterior. Bafta mea că alt coleg de serviciu, Laurențiu, m-a cules din drum.

Ajung eu acasă cu mortul în portbagajul lui Laurențiu, mă reculeg un sfert de oră și mă gândesc – totuși, mâine o să fie o zi frumoasă de mers cu bicicleta la serviciu. Așa că mă sui în mașina mea și duc mârțoaga la doctor. Ajung acolo și ca să nu-o dau jos degeaba, intru în magazin să întreb – se poate?

Omul de acolo îmi oferă un lanț și o menghină.
”Mai scoți tu câte zale e nevoie și îți montezi lanțul singur”.
Eu, mai leneș de la natură:
”Mai că nu m-aș băga. Nu poți să-l montezi tu?”
”Nu mai am mecanic la ora asta. Las-o aici și o facem mâine…”

Mă duc la portbagaj, montez roata din față și aduc bicicleta în magazin. Când o vede omul, încep să i se dea ochii peste cap de ziceai că leșină.
”Asta ar trebui și curățată. Dar să știi că în afară de lanț, eu nu mă ating de ea. Te trimit în altă parte, dar eu altceva nu fac la ea.”

E, cu ce l-am jignit acuma. În lumea asta există mai multe feluri de biciclete. Unele sunt scumpe, altele sunt ieftine. Iar a mea e din aia ieftină, care pe domnia sa, ce vinde biciclete de 1.000 de euro, îl atinge la orgoliu. Pentru că, vezi tu, dacă nu costă cât un scuter, o bicicletă nu se merită. Adică ce să mai, mai pe scurt ce am eu nu e bicicletă. Iar chitrosul de mine, cu rabla mea rănită, n-am față de magazinul lui.

Bonus, fix când mă pregăteam să plec de-acolo, vine o tanti cu o pedală ruptă. Amicul se uită nițel și la bicicleta lui tanti și iar începe să dea ochii peste cap:
”Doamnă, asta nu e o bicicletă, e o bucată de tablă cu o roată care se învârte…”

De unde deduc eu că piața bicicletelor duduie, de vreme ce stimatul domn, cel mai probabil proprietarul magazinului, nu prea are nevoie de clienți. El se păstrează pentru biciclete scumpe, din alea adevărate. Pe care că probabil le vinde cu sutele în fiecare zi. O să mă uit și eu mai atent pe stradă. Probabil am nevoie de o pereche nouă de ochelari de vreme ce nu prea văd bicicletele alea scumpe și mișto de care e plin Bucureștiul.

Sigur, există oricând posibilitatea ca eu să fiu deosebit de zgârcit. Personal mi se pare ridicol să îmi arunc salariul pe 2-3 luni pe o bicicletă. În definitiv cine naiba are nevoie să mănânce, să-și plătească ratele la bancă sau să cumpere cele necesare pentru copii. Mai bine îți iei o bicicletă meseriașă, de preferat de la stimabilul domn, ca să dai bine când te-o călca o pisi pe drum. Sau să fie și țiganul care ți-o fură mai fericit că-i iese un ban mai serios. Dar mai ales ca să nu ți se strâmbe din nas când ai o revizie ceva de făcut la ea.