Băi, vă zic de-acum, să nu ziceți că nu știați. De murit, o să murim toți de gripă porcină, mai precis din aia de origine asiatică. O știu din sursă mega sigură.
Când m-am suit azi în avion, am dat peste o duduie între două vârste. Stătea pe scaunul meu 3D. Nu că era tridimensional scaunul, ăla era numărul pe care l-am ales ieri la check-in. I-am zis că s-a plasat relativ greșit în spațiu. A clipit des și senin la mine. Nu, că ea stă pe 3C. Da, i-am zis, ăla nu e 3C. Ba da. I-am numărat zâmbind ca Tetelu scaunele de la A la D. Cum n-am fost prea convingător din prima, m-a asistat și o domnișoară flight attendant, model portocaliu tip Trump. Așa că duduia s-a relocat pe scaunul corect, după care a dat drumul la o frumusețe de Samsung Edge de pe care a sorbit cu voluptate o serie de articole suculente marca cap lipede (cacofonie intended).
Am știut însă că ne pândește sfârșitul lumii pe toți când, după decolare, s-a apucat să își facă temele citind documentația pe persoană fizică pe care o adusese la bord, despre procedurile de carantină și prevenire a transmiterii infecției cu sus numitul virus. Părea genul care lucrează la DSV, printre calificările remarcabile fiind o înrudire de oarecare rang cu Dragnea.
Am zis.
De vorbă cu Dorel…a
Azi dimineață, în curtea școlii. Frig, liniște, oareșce chin creator. Văd un stâlp de iluminat. Din unghiul îl care îl priveam părea o oportunitate foto interesantă. Scot telefonul și caut o încadrare cât de cât interesantă. Cu vederea periferică sesizez pe cineva apropiindu-se de mine. Termin de făcut poza. În fața mea o duduie.
– Bună ziua. Cine sunteți și ce faceți aici?
– Sunt un tătic care face o poză, răspund mirat.
– Nu aveți voie. Trebuie să cereți permisiunea conducerii.
– Serios? Există o lege în acest sens?
– Da.
– Care lege?
– E în regulamentul de ordine interioară.
– Păi aia nu e lege.
– Dar nu aveți voie să faceți poze.
– Doamnă, am fotografiat un stâlp. Nu școala, nu copii. Care e problema dumneavoastră?
– Păi nu aveți voie să fotografiați.
– Și ce facem acum? Nu vi se pare că sunteți ușor agresivă?
– De ce?
– Păi veniți la mine și mă întrebați cine sunt și ce fac. Aveți dreptul să mă legitimați?
– Da (două secunde de liniște șocată din partea mea).
– Îmi arătați și mie o legitimație? Dumneavoastră cine sunteți?
– Administratorul școlii.
– Deci nu aveți dreptul să mă legitimați.
– Ba da.
– Ba nu. Doar poliția și jandarmeria au dreptul. Nici măcar ăștia de la firma de pază nu au dreptul să mă legitimeze. Vreți să chemați poliția?
– Nu domne, dar n-aveți voie să faceți fotografii în curtea școlii.
O altă mămică din curtea școlii.
– Dar de ce doamnă? De ce nu se pot face fotografii în curtea școlii?
– Pentru că nu e voie.
– Vă dați doamnă seama câți infractori au fost în prima zi de școală?
– Acuma mă luați la mișto?
– Păi noi am început?
– Și ce facem acum? intervin din nou în discuție. Chemați poliția?
– Nu.
– Spargem telefonul?
– Nu.
– Și atunci nu vrem să ne vedem fiecare de treabă? Discutăm de cinci minute pe un subiect aiurea.
– Da’ de ce sunteți domne așa de iritat?
– Doamnă, nu vreți să încheiem discuția? Vă reținem aici degeaba. Poate aveți treabă. E frig afară. E păcat…
M-am întors pe călcâie și am plecat cu Laura. În lipsa mea, doamna continuă să se certe cu cealaltă mămică. Amuzată, mămica strigă după mine:
– Ce faci măi, o pornești tu și mi-o lași pe cap?
– Păi hai și tu cu mine, răspund râzând.
Stau și mă întreb, filozofic vorbind, dară nu cumva este soția lui Dorel de la Auchan Drumul Taberei.
Și ca să avem și un epilog al poveștii, asta este poza. Sper să o apreciați, mi-am riscat libertatea făcând-o.
Office drama
Zilele astea la mine la birou s-a desfășurat o adevărată dramă. Totul a început ca ce părea a fi o răpire. Apoi s-a dovedit a fi o ceartă conjugală. După care au intervenit și familiile… Povestea, pe larg, mai jos.
Ghid revizuit de creștere și îngrijire a unui copil
Am avut în ultima vreme ocazia să schimb mai multe opinii cu diverși oameni despre procesul de aducere pe lume și îngrijirea unui copil. Îmi dau seama acum că am făcut mai multe greșeli, lucru pentru care cred că ar fi util să revizuiesc nițel experiențele mele trecute pe baza revelațiilor recente. Să începem deci.
Pregătirea pentru venirea unui copil
Asta este prima prostie pe care ai putea să o faci. Ce e aia pregătire? A face copii este un proces absolut natural. Se întâmplă peste tot în natură, nu e nevoie de nici un fel de ajutor sau pregătire. Natura se ocupă singură de tot ce este nevoie. Circulă, de asemenea, un zvon perfid cum că în primele trei luni de sarcină, o mămică ar trebui să fie foarte atentă la medicamentele, procedurile medicale și chimicalele cu care interacționează. Inițial credeam și eu că este un lucru important, dar cred că este doar o exagerare. Să nu uităm, selecția naturală începe din uter. Dacă fătul nu își dă interesul să se lupte pentru propria viață și nu are grijă să-și formeze organele și membrele sănătos, este totuși problema lui, el are de tras după aia. Și analizele medicale sunt în mare parte inutile pentru că nu ajută la nimic. Așa, știi ceva în plus. Și ce?
Nașterea
În ultima vreme tot mai multe femei transformă acest fenomen natural într-un subiect de mofturi și circ. Nașterea acasă sau pe câmp, procedeu natural aplicat de mii de ani, a fost înlocuită de mofturi precum nașterea la spital sau asistența medicală. Repet, natura s-a ocupat de asta de mii de ani la oameni și de milioane de ani la animale în general. De ce să risipim, deci, resurse medicale valoroase care ar putea fi alocate către îngrijirea adevăraților bolnavi cu probleme legitime de sănătate? Este doar un exemplu al egoismului feminin în deplină manifestare…
Primele zile ale unui nou născut
Aici avem, poate, unele dintre cele mai mari exagerări și preconcepții de combătut. În primul rând, medicina a născocit o ramură absolut inutilă, numită neonatologie, pentru a păcăli mamele din primele zile. Știm cu toții că bebelușii sunt oameni ca oricare alții. Așa că de ce oare este nevoie de doctori care să se ocupe în mod special de o perioadă foarte scurtă? De ce doctorii normali nu sunt buni? Este doar o complicație inutilă.
De asemenea, se practică la scară largă exagerări grosolane referitoare la igiena bebelușului. Circulă o preconcepție cum că acesta ar trebui spălat zilnic iar scutecele schimbate periodic. Ideea este foarte proastă în sine, pentru că genul ăsta de comportament nu face decât să încurajeze, de la cele mai fragede vârste, o atitudine de delăsare și răsfăț din partea bebelușului, care va înțelege că aceste lucruri i se cuvin. Acest lucru trebuie combătut. De asemenea, plânsetul acela al noului născut este greșit interpretat precum nevoie de afecțiune. Este pur și simplu o manifestare naturală a unor tendințe isterice, ideal tratată prin ignorarea acestui comportament nepotrivit. Știm cu siguranță acest lucru pentru că, până acum, nu a fost documentat nici un caz de bebeluș care să solicite verbal afecțiune din partea mamei.
Obiceiurile alimentare
Natura a pus la punct un sistem de hrănire a copilului în primele zile de viață. Este o chestie pe care orice femeie o cunoaște din naștere și nu merită discutat despre asta. Este un proces fiziologic ca oricare altul. Dar să nu uităm că știința a progresat. Există o serie de alternative mult mai calorice și mai eficiente. Așa cum nu mai depindem de picioare pentru deplasare, nu există nici un motiv pentru care să ne cramponăm de metodele tradiționale. Sigur, există câțiva tradiționaliști care se cramponează de alăptat, folosind o serie de argumente obscure și discutabile. Nu există nici o dovadă științifică de natură să susțină presupusele beneficii medicale ale acestei proceduri, iar argumentul emoțional că ar face bine afectiv copilului nu face decât să întărească argumentul răsfățului precoce.
Plecarea acasă
Șederea în spital pentru naștere și după aceasta, un motiv mascat de huzur și relaxare pentru femei, se încheie de obicei la câteva zile după naștere. Aici intervin o serie de noi greșeli de abordare care pot avea efecte negative în viitor. Cea mai mare dintre acestea este că noul născut ar trebui pur și simplu luat acasă. Total greșit. Noul născut trebuie să înțeleagă că este un om responsabil și trebuie să își dea tot interesul să își urmeze părinții acasă prin propriile forțe. Altfel, poate rămâne cu ideea greșită că ar fi în vreun fel datoria părinților să-l care de colo colo.
Primele zile acasă
Odată ajuns acasă, copilul trebuie introdus în noul lui mediu. Unii părinți exagerează cu igiena locuinței, plecând urechea la vorbe băbești care spun că aceștia sunt susceptibili la îmbolnăviri. Din nou o exagerare enormă din partea părinților. Cocoloșit în asemenea fel, copilul nu va dezvolta un sistem imunitar sănătos și nici nu va învăța să se ferească de pericole. Copilul nu are nevoie de nici un fel de amenajări speciale sau de pregătiri deosebite. Orice pat care este bun pentru părinții lui este suficient de bun și pentru el. Asta include chiar și saltelele întinse pe jos. Altă exagerare este cea că noul născut trebuie ferit de obiectele dure, precum colțurile de lemn sau de înălțimile de la care ar putea să cadă. Nu poți învăța să te ferești dacă nu te lovești! Cu cât înveți mai devreme acest lucru, cu atât mai bine.
Liniștea este, de asemenea, un moft. Cum bebelușul stă toată ziua în casă și nu desfășoară nici o activitate utilă, acesta are suficient timp la dispoziție pentru a dormi. Este mai important ca programul tipic al părinților să nu fie deranjat. Să nu uităm că aceștia sunt responsabili de întreținerea gospodăriei, așa că nevoile acestora trebuie să primeze, firește.
Argumentele referitoare la igiena și obiceiurile alimentare ale bebelușului se păstrează, bine înțeles. Responsabilitatea se învață de la cele mai mici vârste. Suplimentar, copilul poate începe să mănânce aceeași mâncare ca și părinții săi. Cu cât mai repede, cu atât mai bine pentru întreaga familie!
Totuși, în primele câteva luni copilul va plânge destul de mult, fără să comunice clar ce anume îl deranjează. Din acest motiv se recomandă antifonarea din timp a unei camere, pentru ca părinții să se poată relaxa într-o cameră alăturată, savurând o cafea, un pahar de vin sau o țigară în timp ce urmăresc un film sau discută cu prietenii, până când copilul învață că aceste crize de isterie sunt inutile și neplăcute.
Perioada de creștere
Ulterior, copilul va putea să meargă de colo colo, târându-se sau în patru labe. Unii oameni reacționează la această etapă prin ascunderea cablurilor electrice, protejarea prizelor și înlăturarea chimicalelor de la îndemâna copilului. Cred că nu mai este cazul să explic la acest moment de ce anume este o idee proastă…
Vestea bună este că această etapă poate elibera părinții de o serie de responsabilități. Așa cum cățeii și pisicile sunt capabile să mănânce singuri, poți obișnui copilul cu mâncatul autonom. Tot ce trebuie să faci este să lași pe jos un castron în care să pui periodic mâncare. Astfel, copilul își va găsi propriul ritm al alimentației.
Mare atenție însă la mobilă. Copilul poate cădea și o poate deteriora, lucru foarte neplăcut pentru cei care țin la valoarea investită în aceasta. Să nu uităm, copii se vindecă prin mecanisme naturale, mobila nu! Și mai neplăcut este că sângele poate păta ireversibil tapițeria, covoarele sau perdelele. În asemenea situații, copilul trebuie învățat să sângereze responsabil.
Plimbările zilnice
Unii părinți își modifică radical programul, scoțând zilnic copilul afară. Deși în esență nu este un lucru rău, cu siguranță nu există dovezi că acest lucru ar fi benefic. Aerul proaspăt se poate obține prin simpla deschidere a unei ferestre, iar nevoia de divertisment poate fi asigurată și prin luarea copilului alături de părinți la o terasă sau la un concert. Interacțiunea cu alți copii este un lucru firesc, dar doar în situațiile în care aceasta se petrece natural. Nu este nevoie de un efort deosebit în acest sens. Este de dorit ca aceste ieșiri la aer să respecte în principal programul părinților, bine înțeles până în momentul în care copilul poate ieși singur afară, moment în care întreaga responsabilitate îi revine lui.
Concluzii
Creșterea unui copil nu este cu nimic diferită de cea a unui animal de companie. Avantajul, față de acestea, este că în cele din urmă copilul poate învăța să răspundă la comenzi verbale mai complexe și poate desfășura task-uri în mod autonom. Trebuie doar să ai un pic de răbdare până când copilul se adaptează și să nu îl cocoloșești sau răsfeți cu exagerări inutile. Recunosc, din ignoranță eu am ales calea cea grea, dar măcar am avut ocazia acum să îmi conștientizez greșelile. Tocmai de aceea, simt nevoia să transmit și altora lecțiile importante de viață pe care le-am învățat prea târziu…
PS: Da, acest articol este o ironie de la un capăt la celălalt
Când nu vrei să atragi atenția…
Ieri seară, la coadă la farmacie, am asistat la unul dintre cele mai amuzante momente din viața mea. Un fel de moment Looney Tunes de proporții epice.
De fiecare dată când intri într-o încăpere, instinctiv studiezi celelalte persoane de acolo. Cine sunt, ce vor, ce grad de risc potențial prezintă pentru tine. Cu alte cuvinte, observi.
Ca de exemplu, îl observi pe domnul care se foiește nervos la coadă și, din curiozitate, îl ții în colțul ochiului să-l vezi ce face. Iar domnul ajunge la casă și cere, cu o voce cât se poate de șoptită și cu o mimică exagerată care să compenseze lipsa de volum:
– Tampoane.
Farmacista, pe un ton absolut normal, răspunde cu voce normală.
– De zi sau de noapte?
Domnul, exasperat, dă ochii peste cap, disperat de durere.
– Nu știu, de noapte (era seară), șuieră la limita de jos a audibilului.
– Avem Always, zice farmacista pe același ton neschimbat. Între timp toți clienții erau cu urechile pâlnie la dialog.
– Șșșșș, geme domnul exasperat.
– Dar ce vă rușinați așa, spune farmacista surprinsă. E ceva absolut normal.
– O fi, dar nu să le cumpăr eu, scâncește domnul care deja schimba toate culorile curcubeului.
Între timp toată audiența râdea pe înfundate, cu lacrimi, de rușinea domnului în suferință.
Dacă ar fi cerut tampoanele fără nici un fel de problemă, mai mult ca sigur că nimănui nu i-ar fi păsat. Dar în încercarea lui de a se ascunde, a reușit inevitabil să atragă atenția și amuzamentul tuturor.
Așa că domnilor, aveți grijă cum cumpărați tampoane data viitoare.
Amintiri din Bulgaria
Câteva lucruri pe care nu le-am uitat din Bulgaria 🙂
I can’t believe…
Unii bătrâni au o privire etern surprinsă, de parcă orice văd este pentru ei un șoc perpetuu. Și nu pentru că ar fi ceva deosebit, ci pentru că pur și simplu nu se mai așteptau să respire în momentul ăla. Ceva de genul I-can’t-believe-I’m-not-dead-yet.
Furare humanum est
Ok, pot să înțeleg de ce un om s-ar preta sa fure un telefon sau un laptop. Are o oarecare valoare, fie la utilizare sau la re vânzare, chiar dacă se ”pierd accesoriile originale”. Ciudat e însă când obiectul dorinței devine o pungă de plastic cu găletușe, lopeți, greble și forme de nisip, toate uitate de un copil zăpăcit lângă o masă de ping pong.
Un meduz și o meduză…
Pe vremea mea, maică, meduzele dîn mare neagră erea cât un pumn de gelatină albă aruncată în gârlă de la combinat. Acu’, de la hormonii cu care dă ăștia pân toate, s-au umflat și meduzele. Ajunseră cât o minge de fotbal, cu niște tentacule măricele și mov sub ele. Dacă și urzică, las pe alții să spună, că eu n-avui curiozități din astea…
![1269519_10151858293689711_623472587_o[1]](https://i0.wp.com/octavian.dunare.net/wp-content/uploads/1269519_10151858293689711_623472587_o1.jpg)
Habarnam există
Mă jur că e adevărat. L-am văzut cu ochii mei pe plajă la Albena. Prima dată căsca gura la o trăznaie de pe promenadă iar a doua oară alerga după un grup de tinerei. Problema e că săracul s-a ramolit de tot. De când a apărut în carte s-a mai deșirat nițel (dar doar un pic) dar a rămas la fel de slăbănog. L-am recunoscut după chica vâlvoi și după nădragii cu două numere mai largi. L-aș fi oprit să-l salut dar am citit cărțile și am zis că mai bine nu, poate primesc una între ochi… A, și a chelit doar un pic în frunte. V-aș arăta o poză din față, dar fugea prea repede pe plajă…
Poolsidekultur
Sprechen sie sauerkrout? Lângă piscină, departe de vulgarul plajei, elita intelectualilor germani pensionați pe caz de prea multă muncă se relaxează în still hipsteresc. Și el și ea citesc, nu știu ce și nu mă interesează. Mai tare m-a mirat să văd că amândoi aveau un Kindle în dotare. Pensionarii lor sunt mai tari decât pensionarii noștri…
Brains still matter
Vrăjeală pe plajă. El, un ravisant brunet cu ochi căprui închis și ușor migdalați. Ea idem mai puțini migdalele. El face niște giumbușlucuri. Ea zâmbește și aduce discuția despre Sponge Bob. El plusează cu un trivia de pe Discovery. Discuția se aprinde și ajunge pe șezlong la tatăl ei. Își face apariția și celălalt. Pierdut în meandrele concretului, fără bagajul de fapte care să pareze avalanșa primului, pierde fără echivoc lupta în fața lui El, mult mai interesant prin prisma lucrurilor pe care le știe. Tatăl ei jubilează în sine. Deci puștoaica preferă intelectualii…
Early bird is an asshole
Unii oameni se scoală devreme pentru că n-au somn. Alții se scoală devreme pentru că trebuie să plimbe cățelul. Dar mai există o specie care trebuie să plimbe prosopul și papornița cu praz până la plajă, în primul rând de șezlonguri, pentru ca apoi să poată savura pe îndelete un mic dejun copios și să se-ntoarcă la plajă rânjind cu scobitoarea între dinți. Și nu toți e români…
În Bulgaria se fură mașini!!!
Pe bune că se fură. Mie mi-au furat-o în fiecare noapte! Mă jur! Numai că pe acolo prin Bulgaria au niște hoți de foarte bună calitate. Folosesc mașina toată noaptea, pun benzină fix cât au consumat, dau kilometrajul înapoi iar dimineața pe la 5 și ceva o parchează fix de unde au luat-o, fix cum au luat-o. Sincer, nu-i înțeleg. Cum nu-i înțeleg nici pe ăștia de la televiziuni care în fiecare an raportează problema, dar incomplet…
Grațioasa de all-inclusive
E grațioasă ca un trandafir. Unul care a stat în vază o săptămână și i se cam apleacă petalele în jos. Dar masa la bufet suedez e un prilej festiv. E nevoie neapărat de tocuri și o rochie mulată. Că cine știe, PPC… orice…
Dacă tot faci o treabă…
…măcar n-o fă ca românul. Fă-o ca bulgarul. Ok, salariul poate e de rahat, dar ori o faci ca lumea, ori lași pe altul care e dispus s-o facă și are nevoie de bani. Pe lângă faptul că știu să-și apere interesele ca nație… Hai că m-a lovit lenea, nu mai am chef să termin paragraful ăsta…
Salvamarii au o utilitate
Când nu sunt îmbrăcați penibil și nu lucrează pentru un proxenet și mai penibil, salvamarii sunt chiar utili. În loc de căscat ochii după păs… fus… domnișoare, salvamarii pot supraveghea permanent oamenii din apă și pot sfătui oamenii să nu se aventureze cu plute sau bărci prea departe. Proactiv, adică. Pot veni la tine să îți spună față în față și să se asigure că ai înregistrat mesajul. Iar dacă uiți și te duci unde ți-au zis să nu te duci, îți pot semnaliza de pe mal că te îndrepți spre un bubu. Șocant, nu?
ProTV Internațional e un gunoi sinistru
Când ești plecat în concediu în zone populate cu români, te poți aștepta ca, din curtoazie, unul din posturile de pe cablu să fie în limba ta. În cazul de față, ProTV Internațional. Dar dacă alegi să te uiți o faci pe riscul tău. Dacă versiunea de acasă e o combinație tâmpițică de știri tendențioase cu filme vechi de 20 de ani, cea internațională este copilul oligofren rezultat din relația incestuoasă dintre ProTV și Acasă TV în timp ce se uita la ele cu bale la gură Mynele TV. Celor care le e dor de meleagurile natale și de limba lui Eminescu li se servesc zilnic ”Poveștiri adevărate” cu detalii picante despre nunta băiatului de la meteo cu femeia de plastic, iar când calvarul se termină și IQ-ul tău scade exponențial, ai ocazia să te răcorești cu seriale de producție proprie – ”Inimă de țigan”. Așa, ca să-ți treacă cheful de întors în țig… atmosfera de acasă…
Visare umanum est
Știați că poți avea un vis foarte foarte urât, de gen Godfather + Texas Chainsaw Masacre + Chucky + toate filmele horror din istorie și să nu fie totuși un coșmar? Cu toate că plouă cu macete în carne vie și benzină aruncată și aprinsă pe oameni? Eu am descoperit rețeta. Dacă ești doar spectator, nimic nu te atinge. Te trezești mirat la finalul visului și-ți zici în barbă… ”Meh…”
Proștii visează la mafioți
Pentru omul prost, care nu înțelege lumea în care trăiește, mafioții sunt un fel de icoană. Dacă îl asculți pe prost vorbind, din plictiseală sau din imposibilitatea de a fugi, vei afla lucruri noi și interesante. De exemplu, Dinu Patriciu ar fi fost un prim ministru excelent, iar Vântu un excelent ministru de finanțe. Sigur, ce contează că într-o săptămână își treceau țara pe persoană fizică și o vindeau la singura licitație pe bune din istoria României… E un mizilic acolo. Iar Becali ar fi trebuit eliberat pe o cauțiune de 3 milioane de euro. Adică furi 100, plătești 3 și gata. E un fel de win/win mioritic.Și ar mai fi o chestie. E plin de cârcotași, domne…
Ateii sunt niște păgâni fără dumnezeu
Am căutat astăzi (25 decembrie) un magazin de atei păcătoși de unde să pot cumpăra un pachet de unt. L-am dibuit după ușa care se deschidea frenetic. Nu eram, se pare, singurul în pană de una alta. Am ochit ce căutam în vitrină, dar cum aveam privirea încețoșată de somn (l-am așteptat aseară până târziu pe moșul să vină) m-am agățat și de un Burn (băutură cu conotații evident satanice). La casă am cerut și untul. Total cumpărături 10,1 lei.
Am scos o hârtie de 10 și cum nu am metale pentru că am superstiții cu umblatul cu metale la mine, i-am zis lui tanti că n-am mărunt. Tanti s-a uitat otrăvit la mine. ”Nenorocitule, vrei să mă tragi în piept de Crăciun!” spunea privirea ei acuzatoare, de patroană care își sacrifică sărbătorile pentru mine. Așa că am mai scos o hârtie de 5 lei din portofel. ”Asta e cea mai măruntă pe care o am”.
Ateea satanică din spatele tejghelei a înșfăcat-o cu o sclipire de adâncă mulțumire în ochi, după care s-a scobit în fundul casei de marcat pentru a-mi da restul. Patru hârtii de 1 leu, o fisă de 50 de bani și patru de 10 bani. Iar ateul nenorocit din partea cealaltă a tejghelei a luat tot măruntul, în ciuda privirii caustice care îl sfredelea între ochi.
Oameni fără dumnezeu…
Dialoguri comerciale
România este o țară cu adevărat uimitoare. O țară în care dialogurile cu un comer… lucrător comercial pot transcende raționalul și poate duce până în metafizic. Ceea ce urmează este un dialog real. S-a întâmplat astăzi, eu fiind unul dintre participanți.
Intru într-un magazin de diverse, în căutarea unui aprinzător electric pentru aragaz, variațiunea cu baterii. Nu îl văd, așa că întreb.
– Avem, dar nu vă dau, că sunt proaste.
– Îmi arătați totuși?
Se apleacă undeva și scormonește în fundul unui raft de pe podea. Scoate exact ce caut eu.
– Perfect, îl cumpăr.
– Dar chiar e prost, să știți…
– Am mai cumpărat. Se sparge ușor, dar pentru aprinsul aragazului e cel mai bun. De departe. Cât costă?
– 4 lei.
– Bine, îl iau.
– Baterii vreți?
– Nu, e plină casa de baterii… Dar dați-mi două să-l testez.
Mi le dă și îl testez. Scântei puternice, drăcovenia funcționează. Îi dau banii și scot bateriile. Un alt om din magazin se uită la mine cu ochii mari.
– Ce e ăsta, aprinzător?
– Da, e cel mai bun pe care l-am găsit până acum.
– Vreau și eu unul, se întoarce el spre vânzătoare, convins de ce a văzut și de explicația mea.
– Nu vă dau, că sunt proaste, zice vânzătoarea în timp ce eu tocmai ieșeam pe ușa magazinului.
La mulți ani România…
Adevărul despre gameri
Era momentul ca unul dintre cele mai bine păstrate secrete ale gamerilor să iasă la suprafață:
Iron Sky – un film de văzut*
Nu pentru că este excepțional de bun sau excepțional de prost. E undeva pe la mijloc. Dar are niște atuuri are lui care merită un pic de răbdare, măcar pentru o vizionare.
Ce m-a izbit de la început a fost salata de companii implicate în producție, foarte multe din ele evident europene, foarte multe cu nume clar de origine germană. Povestea începe cu o misiune pe Lună, în anul 2018, când cei doi astronauți ai echipajului de aselenizare găsesc, spre surprinderea lor o mega bază lunară nazistă. Ideea în sine este genială și absolut originală – naziștii n-au murit, au fugit pe Lună în 1945, și de atunci complotează permanent întoarcerea, pentru a readuce ”pacea” pe Pământ. Ok, premiză genială, cum procedăm?
Din păcate cu destul de mult umor german, cu o linie narativă ușor (mai mult) puerilă, cu niște acting așa și așa, dar cu niște efecte speciale foarte bine realizate (pe bune, foarte bine realizate) și cu niște filmări care, cel puțin în HD, dau foarte bine. Se regăsesc câteva mutre cunoscute de actori (nu actori cunoscuți adică) dar vasta majoritate sunt niște iluștri vorbitori nativi de germană. Președintele SUA este o madamă ce seamănă izbitor cu Sarah Pailin, atât la figură cât mai ales la intelect. Naziștii sunt dotați cu o tehnologie steampunk care le permite să călătorească lejer între Pământ și Lună la bordul unor OZN-uri. Toată armata lor se bazează pe un misterios compus Helium 3, care se găsește din abundență pe Lună și pe care naziștii îl colectează de 70 de ani. Iar madama președinte se gândește că ar fi bine să se folosească de domnii naziști pentru a își asigura realegerea. Doar, nu-i așa, nici un președinte care a început un război în primul mandat nu a pierdut realegerea.
Iar când lucrurile se complică inevitabil și flota nazistă, compusă din tot soiul de ”zepeline” spațiale iese la atac asupra planetei Pământ, fiecare națiune scoate la atac propriile vehicule spațiale armate până în dinți. La ONU toți se uită mirați unii la alți. Păi bine frate, spațiul nu era un loc pașnic? Yeah right, cine o mai credea și p-asta. Aparent doar un norvegian zăpăcit. Bine, odată înfrântă fiara fascistă de pe orbită, forțele binelui pleacă spre Lună să o curețe definitiv. Moment în care tovarășii naziști scot la înaintarea cea mai teribilă navă din dotare, un Güntherübermegafleoșker cât un munte care avea nevoie de puterea de calcul a unei tablete pentru a zbura. O ia și ăla în freză, moment în care stimabilii președinți ai națiunilor de la ONU văd rezervele de Helium 3 ale naziștilor și se iau la bătaie pentru ele.
După cum vezi, povestea, în afară de faza cu naziștii pe lună, nu este deloc fabuloasă. Nu cred c-am zis nimic aici care să îți strice filmul. Dacă ai pretenția de la un filme serios, e clar de la început că nu ăsta e filmul pentru tine. Cadrul de final însă, m-a pus pe gânduri destul de serios. Pentru că, în ciuda poveștii puerile, finalul este dureros de plauzibil (și nu mă refer la sărutul dintre blonda ex-nazistă și negrul de serviciu). Iar pe ăsta nu ți-l spun. Pentru o seară liniștită de sâmbătă, Iron Sky merită văzut. Mie nu-mi pare rău că i-am alocat 93 de minute.
*Am zis în titlu de văzut, nu de savurat și pus în ramă, da?