Category: Pentru suflet

Acum prea mulți ani, în facultate, am cunoscut un om. Moldovean de origine, de la Suceava, un om neobișnuit de sincer și direct, cu un fel aparte de a fi. Am fost prieteni foarte buni o vreme, chiar de nedespărțit. Cu el am cutreierat Regia în studenție, prin discoteci (pe vremea aia nu erau cluburi) și prin cămine.

Florin era pasionat de muzică, mai ales electronică, și avea un talent deosebit de DJ. Avea o colecție impresionantă de CD-uri pe care le cunoștea din scoarță în scoarță. Pe spatele fiecărui CD avea enumerate melodiile și în dreptul fiecăreia era trecut cu pixul BMP (beats per minute) al fiecărei melodii. Pentru cineva care mixa muzică, era o chestie absolut vitală pentru a putea lega melodiile una de alta.

Când l-am cunoscut pe Florin eram, din punct de vedere muzical, un profan absolut. Trecusem prin liceu prin etapa de rocker, cu plete până la umăr și blugi rupți în genunchi, dar îmi trecuse. Datorită lui am descoperit o lume muzicală aparte. De la el am auzit muzica lui Chemical Brothers, Prodigy, Underworld, Moby, Fatboy Slim și mai ales Daft Punk. Și foarte mulți alții.

La un moment dat Florin, care stătea prin Crângași în chirie împreună cu doi prieteni, și-a luat o cățelușă – Tess – un caniche negru cu pete albe extrem de jucăuș și de agil. Mergeam uneori în parc cu ea și mă uimea viteza cu care alerga. Țin minte un episod în care un ogar afgan gri, extrem de rapid de altfel, era teribil de frustrat de agilitatea cu care Tess schimba direcția în alergare, iar ogarul pur și simplu nu putea ține pasul. Tess vira uneori aproape în unghi drept în plin sprint. Într-o zi Florin mi-a spus că Tess urma să devină mămică. Găsise un alt caniche frumos prin cartier și se întâmplase miracolul vieții.

Când Tess a fătat puii, am fost să îi văd. Eram întins pe jos și luasem toți puii, vreo 5-6 fetițe și un băiețel, și mi-i pusesem pe piept și pe lângă mine. Puii se târau de colo colo și veniseră călare pe mine. Câțiva mă apucaseră de loburile urechilor iar unul din ei de vârful nasului. Sugeau în căutare de lapte, cel mai probabil. Eu îi mângâiam pe toți și râdeam cu lacrimi. Am luat atunci decizia că vreau și eu unul din pui.

Până la urmă l-am ales pe băiețel, și l-am numit Ingo. A fost un cățel simpatic și isteț, vesel și jucăuș. Toată familia l-a iubit și a fost o bucurie pentru noi toți. Timp de 16 ani ne-a adus extrem de multă bucurie. Și îmi place să cred că și noi i-am adus lui multă bucurie.

Țin minte când veneam acasă și scoteam cheile din buzunar în fața scării. Ingo mă auzea de sus de la etajul 4 și lătra scurt. Era un lătrat aparte, de recunoaștere. Apoi, când urcam scările, Ingo stătea lipit de ușă, cu nasul sub mica fantă de dedesubt. Îl auzeam pufăind, adulmecând aerul să îmi simtă mirosul când ajungeam aproape. Iar când deschideam ușa sărea pe mine cu bucurie și iubire.

De multe ori, în nopțile de vară calde, când lenevea pe covor, mă așezam turcește lângă el. Întâi îl mângâiam, apoi mă aplecam încet, îl apucam de coadă și mă prefăceam că îl mușc de vârful cozii. El se supăra și mârâia la mine. Eu îl apucam de bot și îl împingeam. El venea înapoi, cu oarecare chef de scandal. El se prefăcea că mă mușcă, eu îl îmbrânceam. Totul degenera apoi într-o hârjoneală generalizată, mârâieli și râsete. De obicei totul se termina cu mine întins pe spate și Ingo călare pe mine, lingându-mă temeinic pe toată fața, cu râsete, îmbrățișări și multă iubire.

Florin lucra în publicitate. La un moment dat m-a chemat la agenția de publicitate la care lucra și m-a recomandat pe post un de asistent IT. De fiecare dată când aveau probleme cu calculatoarele mă chemau să le rezolv. Într-un fel, a fost primum meu job, chiar dacă nu full time. Pe baza lui am mai fost contactat de alte firme mici care aveau nevoie de asistență sporadică.

Cândva de-a lungul prieteniei noastre, Florin a început să fumeze marijuana. Pentru el a fost începutul unei spirale descendente. Comportamentul lui a început să devină din ce în ce mai instabil. La un moment dat am ajuns să ne certăm pe un subiect absolut absurd din partea lui și nu ne-am mai vorbit. La câteva luni bune distanță prietenii cu care locuia m-au sunat și m-au întrebat dacă pot să vin cu mașina. Florin nu era bine și trebuia dus la spital.

Intrase într-un episod maniacal de vreo două zile. Nu mai dormise și era într-o stare de surescitare totală. Vorbea tare și fără noimă. Eu și prietenii l-am suit în mașină și am plecat spre spitalul Obregia. Am intrat cu el în cabinetul de gardă și am asistat la discuția în care medicul încerca să se lămurească despre natura problemei. Discuția a degenerat rapid, Florin înjurând medicul de gardă. Medicul s-a ridicat calm și a ieșit din cabinet. S-a întors cu doi asistenți medicali, doi munți de oameni care păreau că pot îndoi bare de oțel între degete. L-au luat pe Florin pe sus, l-au sedat și l-au legat de un pat.

L-am vizitat câteva zile după pe Florin în secția unde era internat la Obregia. Era calm și ieșise din starea psihotică, dar avea pleoapele pe jumate lăsate și se vedea că lumina din ochi era și ea pe jumate stinsă. Am stat de vorbă cu el. Deși lega fraze și avea amintirile lui Florin, nu mai era același Florin. Era alt om.

Nu am mai păstrat legătura cu el după aceea. Oricum eram certați de dinainte. M-a mai sunat de câteva ori. La un moment dat, rămas fără job, a trebuit să plece înapoi acasă, la Suceava. A vrut să îmi lase mie colecția de CD-uri, amplificatorul și boxele. L-am refuzat politicos. Nu voiam să îmi asum o interacțiune care m-ar fi făcut să am de-a face cu el în continuare.

Anii au trecut. M-am însurat, am devenit tată și am divorțat. Prin 2016 eram cu copiii în Cișmigiu la o plimbare. Am auzit din spate o voce înjurând și certându-se cu cineva. Am recunoscut instantaneu vocea, deși nu o mai auzisem de multă vreme. Am luat copiii de mână și am plecat din raza de acțiune a vocii, fără să mă întorc să mă uit. L-am văzut pe Florin trecând, de la distanță. Se certa cu cineva dar șuvoiul de vorbe care îi ieșeau pe gură nu era coerent. Era evident că psihic nu este ok.

Tot prin 2016 mi-a ieșit în cale un interviu video de pe Wall Street. Florin venise cu o idee cel puțin neobișnuită pe care încercă să o vândă printr-un startup. El propunea ca artiști grei, precum Chemical Brothers și Fatboy Slim, care nu prea se uitau la România, să cânte live. Oarecum. Ce propunea el era un sistem prin care pe stadion să fie proiectată imaginea transmisă live dintr-un studio unde formația să cânte, la mii de kilometri distanță. Am recunoscut fragmente din Florin pe care îl știam din facultate, pasionat de muzică și evenimente, dar l-am recunoscut și pe Florin cel desprins de realitate. La un moment dat, cel care îi lua interviul făcea eforturi să nu râdă de ideile pe care le auzea.
– Și ai vorbit cu artiștii, sunt interesați?
– Sigur că da.
– Și ce au zis?
– ”Ce mai aștepți? Dați drumul la treabă.”
Ironic, ideea lui era oarecum revoluționară, având în vedere pandemia care urma să vină în 2020.

Aia a fost ultima dată când am auzit de el. Prin 2021 vorbeam cu unul din prietenii comuni. Am întrebat într-o doară ce mai știe de Florin.
– A, nu știi? A murit. S-a înecat anul trecut în Vama Veche. Lucra ca DJ pe la o terasă pe acolo. A intrat într-o seară în mare și n-a mai ieșit.

După atâția ani de liniște, vestea m-a întristat totuși. Florin a intrat în mare pe 4 august 2020 și a fost găsit de-abia pe 5 august. M-am tot gândit din când în când la prietenia mea cu Florin. A fost scurtă și intensă, dar mi-a marcat viața într-un mod profund, care persistă până în ziua de azi.

Datorită lui Florin am avut un cățel absolut adorabil care mi-a adus enorm de multă bucurie. De Ingo s-au bucurat și părinții mei și copiii mei. A fost și va rămâne o amintire centrală pentru noi toți. Tot datorită lui Florin am căpătat o cultură muzicală aparte. Am descoperit fenomenul Daft Punk, care mi-a fost și îmi va fi mereu aproape de suflet. Datorită lui Florin, mi-am însușit o lecție despre alegeri greșite în viață și despre cum acestea te pot afecta ireparabil.

Florin a fost un fel de stea căzătoare în viața mea, dar parte din lumina lui strălucește încă. Îți mulțumesc Florin, oriunde ai fi, pentru amprenta pe care ai lăsat-o în povestea mea. Știu că este târziu, dar nu ești uitat.

Orice om care lucrează într-un mediu profesional de ceva vreme a văzut la viața lui câteva emailuri de la revedere, multe din ele pe același model – mulțumesc pentru colaborare, ne mai vedem, a fost o plăcere etc.

Nu mă îndoiesc nicio secundă de sinceritatea lor. Am scris și eu câteva la viața mea și am turnat în ele toată sinceritatea de rigoare. Zilele însă, am primit una care le-a pus capac tuturor.

Anul trecut am fost într-o delegație unde am avut plăcerea (pe bune, plăcerea, fără niciun mișto) de a cunoaște niște oameni deosebiți. Unul dintre ei este Bill, despre care mi-am propus să scriu câteva rânduri de atunci, dar cumva până acum nu m-a lovit urgența momentului. Altul a fost colegul de la care am primit emailul. Un om jovial, boem, relaxat, mereu cu zâmbetul pe buze. Am petrecut timp cu el și în afara cadrului oficial, l-am văzut alături de soția lui într-un cadru informal. Am băut o bere bună împreună, am mâncat ceva bun și am stat de vorbă până seara târziu.

Iar zilele trecute am primit un mail de la el. În traducere liberă, suna cam așa:

Dragi colegi, lucrăm împreună de mulți ani. Cu unii din voi mă cunosc de 18 ani, de când compania la care lucram a fost cumpărată și încorporată. Mulți dintre voi m-ați ajutat și ați împărtășit cu dărnicie cu mine înțelepciunea și experiența voastră, și pentru asta vă mulțumesc.

Am hotărât să mă retrag din activitate începând cu luna martie. Vreau să mă bucur de restul vieții, să călătoresc și să mă bucur alături de soția mea de cei șase copii și cei șase nepoți ai noștri.

Dacă treceți vreodată prin Alberta, nu ezitați să mă sunați și să ne vedem la o bere.

Am rumegat tot weekend-ul la mailul ăsta. Este genul de mail aspirațional care să te pună pe gânduri. Așa arată un om care și-a așezat viața cum trebuie, din timp, iar acum, la bătrânețe, culege fructele. Nu îl invidiez pe colegul meu. Îl admir. Mai ales într-o lume în care mulți dintre noi și-au pierdut simțul a ceea ce contează cu adevărat la finalul cursei.

Dacă am învățat ceva de la viață până acum, este că viața este definită de absurd. Iar uneori peste absurd se adaugă și un nivel de ironie.

Azi am găsit un pește. Nu într-un râu, nu într-un lac, ci într-o baltă din asfalt, în Drumul Taberei, lângă bloc. O baltă de un centimetru și ceva adâncime, rămasă în urma ploilor. Un pește din clasa somnului, de vreo 6-7 centimetri lungime, zbătându-se pentru viața lui într-o baltă din asfalt. Ce se poate mai absurd?

De unde a apărut? Să fiu al naibii dacă pot să îmi explic… De ce să-l fi aruncat cineva într-o baltă de pe drum? Cum altfel să fi ajuns acolo? Că doar n-a căzut din cer… Să fi căzut dintr-o plasă? Cine ar umbla cu un astfel de pește la el? Să fie un pește de acvariu? De ce l-ai lăsa acolo?

Niciun răspuns rațional pentru care să găsești așa ceva lângă blocul tău, în mijlocul Drumului Taberei. Am căutat un borcan sau ceva în care să îl iau, să îl salvez. Am găsit un pet de 2,5 litri, am luat un briceag din mașină. Am făcut un acvariu improvizat, pe care l-am umplut din bălțile generoase furnizate de incompetența primăriilor. Am luat peștele în acvariul improvizat.

L-am eliberat în lacul din parcul Drumul Taberei. Un pește din clasa somnului trebuie să fie carnivor, iar lacul este plin acum de mormoloci. N-am știut ce altceva aș putea face atunci. Am cercetat apoi ce anume este și cum a ajuns în acea baltă. Nu pare un somn de-al nostru, pare a fi mai degrabă un somn pitic, o specie invazivă apărută de curând în fauna locală. Dar sunt departe de a fi expert. Și tot nicio explicație despre cum a ajuns într-o baltă de pe drum. Să fi ieșit dintr-un canal din cauza ploilor? Să fi fost aruncat la veceu ieri de cineva? Imposibil de dedus.

A, și astăzi cancerul a mai câștigat o luptă. Azi a murit un suflet bun și blând, sufocat de limfom. Am rămas în urmă câțiva oameni cu prea multe întrebări și prea puține răspunsuri.

Absurdă existență…