Surpriza neașteptată de crăciun. Și un sfat de la moșul.

Per total, 2016 a fost un an absolut infect pentru mine, și voi fi extrem de bucuros când capitolul se va închide. Pe 1 ianuarie, la prima oră de dimineață, o să îl las lângă ghena de gunoi fără niciun fel de regrete. Asta nu înseamnă însă că sărbătorile se dezic. Dar nu asta voiam să îți spun 🙂

Ca în fiecare an, cadourile de crăciun sunt o provocare, pentru că eu încerc de fiecare dată să ofer nu ce își dorește cineva, ci lucruri pe care nici nu știau că și le doresc. Anul ăsta provocarea a fost cu atât mai mare în ceea ce privește fetele. Am discutat cu multă lume despre educația muzicală a copiilor. Beneficiile sunt mult dincolo de simpla abilitate de a cânta o melodie. Este vorba de răbdare, ritm și învățarea naturală a importanței temporizării. Așa că anul ăsta m-am orientat către un cadou muzical – o claviatură Yamaha. Dar nu asta voiam să-ți spun.

Am comandat-o de pe un magazin online, venind de pe un comparator de prețuri. Bine înțeles, am făcut un research riguros prealabil. Nici prea ieftină, nici foarte scumpă (duh…), cu conectivitate MIDI pe PC, cu voci foarte bine sintetizate, cu funcții de învățare. Cântă câte o notă și așteaptă după tine până o nimerești, te învață să cânți cu o stânga sau cu dreapta. Ce să mai, e o mică bijuterie. Dar nici asta nu voiam să-ți spun.

După ce am lansat comanda pe site și produsul a fost expediat (din Bratislava, site-ul este al unui retailer online ce operează la nivel european), am mai căscat gura pe site. Am văzut că mai era un pachet special, cu claviatura, o pereche de căști și un stativ pentru claviatură, pentru doar 40 de lei în plus. Și m-am enervat nițel. Doar stativul costă cam 80 de lei… Inițial m-am enervat, apoi m-am consolat că în viață mai și pierzi, deși de fapt nu pierdusem nițel. Apoi mi-am adus aminte că sunt coleric și mai ales despre copilul care nu plânge și rămâne nemâncat. Așa că am pus mâna pe mail și am întrebat dacă pot beneficia totuși de pachet. M-am oferit să plătesc transportul pentru cele două produse, bine înțeles. Și, spre surprinderea mea, răspunsul a fost pozitiv. Aici vine momentul când, pentru un asemenea customer service, consider că merită să vă recomand magazinul www.muziker.ro. Dar iarăși, nu asta voiam să-ți spun.

Când mi-au ajuns căștile, m-am uitat la ele și n-am avut niciun fel de așteptări. Erau niște căști mari, circumaurale, cică de studio, dar erau puse într-un ambalaj simplist, de chinezărie. Hai să facem un test, zic. Scot FiiO X1, le conectez și dau drumul la un FLAC. Și cad pe jos. Pe site, căștile costă 90 de lei. În pachet au ieșit undeva la 20 de lei. La sunet, însă, sunt lejer de 400-500 de lei. Au un sunet extrem de crisp și de echilibrat, foarte liniar. Bașii sunt doar un pic mai pronunțați, dar nicăieri spre vulgaritatea Beats by Dre Apple. Sunt niște căști semi deschise, stau comod peste urechi și, la prețul ăsta, nu pot să le găsesc niciun cusur. Dacă ai intra în primul magazin de electronice, să cumperi un brand consacrat, la gama asta de preț găsești doar pocnitori. Și asta voiam să-ți spun 🙂

Căștile se numesc Superlux HD681 și vin într-o varietate de culori, plus un update cosmetic dar cu aceleași specificații tehnice: sensibilitate 98 dB (SPL/mW), gamă de frecvențe 10 – 30.000 Hz, impedanță 32 Ohmi. Arată așa și aparent nu sunt singurul care are părerea asta despre ele: http://www.head-fi.org/products/superlux-hd-681. Moșul vă sfătuiește călduros să vă luați o pereche. Ho ho ho, adică 🙂

 

 

O faptă bună de sărbători

Am fost azi într-un magazin. Nu spun care, să nu bag pe cineva în belele de sărbători. Stăteam de vorbă cu asistentul de vânzări când am văzut peste umărul lui ceva interesant. I-am spus doar atât: ”Fiio X1”. A zâmbit și a înțeles instantaneu la ce mă refeream. Am povestit puțin, îl avea de doar câteva zile. Avea și niște căști Sennheiser. I-am povestit că eu al am de un an mâine poimâine și că sunt super încântat de el. I-am povestit cum este să asculți muzică din aia FLAC cu sampling rate mult peste CD. S-a uitat cu scântei în ochi la mine și m-a întrebat unde o poate găsi și el.

Așa că m-am dus până la la mașină și am luat Fiio-ul meu. I-am dat cardul până am terminat ce treabă aveam prin magazin să-și copieze ce aveam eu interesant pe acolo. De-asta nu zic unde s-a întâmplat povestea, să nu bag omul în belele 🙂

Piraterie sau nu, m-am bucurat că am putut să fac un gest frumos pentru un om care chiar l-a apreciat.

Despre compresie audio. Vizual.

Făceam acum șase zile o comparație între niște FLAC-uri în funcție de sursa de proveniență a sunetului. Între timp m-am mai jucat un pic cu Spek pentru a mă lămuri pentru mine despre diferențele dintre formatele de compresie audio. Am folosit pentru asta un FLAC sursă pe care l-am comprimat în mai multe variante de formate / bitrate folosind Xvid4PSP pentru a vedea vizual diferențele.

* DISCLAYMER: analiza se bazează strict pe diferențele vizuale între fișiere. Nu am testat la nivel de audiție, oricum aș fi fost extrem de subiectiv. Pot exista probleme de codare care să fi afectat calitatea fișierelor de test. Din câte știu, am respectat procedura pe care am gândit-o, dar nu exclud posibilitatea unor erori.

Să începem, atunci.

Fișierul sursă arăta așa:baseline

 

MP3 CBR

128kbpsCBR 128.mp3

192 kbpsCBR 192.mp3

256 kbpsCBR 256.mp3

320 kbps
CBR 320.mp3

Observații: progresând de la 128kbps spre 320kbps, MP3 face un cut-off al frecvențelor înalte din ce în ce mai sus, de la 16kHz până la 20kHz. Totuși, rămâne mult departe de cei 45 kHz pe care îi utilizează FLAC-ul.

MP3-CBR-Comparison

MP3 VBR

Aici recunosc, am făcut un singur test: VBR maximum quality vs MP3 320 kbps vs FLAC.

VBR 0 XHQ.mp3

În mod surprinzător, MP3 VBR highest quality obține rezultate mai bune decât CBR highest quality.
VBR-vs-CBR

AAC CBR

Aici problema se complică puțin. Pentru fiecare bitrate există două metode de compresie, LC și HE.

AAC 128 kbps HECBR 128 HE.aac

AAC 128 kbps LCCBR 128 LC.aac

AAC 256 kbps HECBR 256 HE.aac

AAC 256 kbps LCCBR 256 LC.aac

AAC 368kbps HE
CBR 368 HE.aac

AAC 384 kbps LC

CBR 384 LC.aac

AAC 792 kbps LC
CBR 792 LC.aac

Observații: Cu toate că teoretic AAC suportă sampling rate la nivelul FLAC-ului original, AAC-urile codate în mod LC nu depășesc 17 kHz, oricât de sus am mers cu bitrate-ul. Cele codate în mod HE însă, s-au distanțat net la gama de frecvențe. Sunt încă departe de FLAC, dar acoperă cel mai bine spectrul original. Alt lucru demn de observat este că de la 256 kbps în sus diferența este foarte greu de sesizat. (Am verificat încă odată, codarea cu 128 kbps a produs un fișier de 133 kbps)

AAC-VBR-HE

AAC VBR

Din nou, pentru fiecare mod există două metode de compresie, LC și HE.

AAC VBR maximum quality HEVBR 5 HE.aac

AAC VBR maximum quality LCVBR 5 LC.aac

Observații: Aici cele două modalități de compresie se apropie cel mai mult de original. În mod surprinzător, codarea LC este mai bună decât cea HE. Nu am nici o explicație pentru liniștea adăugată de encoder la sfârșitul fiecărei melodii.

Și în cele din urmă, comparația intre ce are fiecare format mai bun de oferit:

AAC VBR LC vs MP3 VBR și FLACComparatie-finala

Concluzii finale: not to beat a dead horse, dar MP3 este evident un format bătrân și depășit. Nu are nimic de-a face cu segmentul audiofil decât dacă îl folosești pentru CD rip la VBR maximum quality. Dar dacă tot o faci, FLAC este alegerea mai bună oricum. AAC VBR LC pare a fi alegerea dacă te preocupă spațiul de stocare. În afară de astea, FLAC (sau orice alt format loosless) este singura opțiune reală pentru audiofili.

Despre fidelitate acustică. Vizual.

Am avut în ultima vreme ocazia să mă discut cu anumite persoane pe tema fidelității acustice. Bine, când zic unele persoane, mă refer la una singură, dar vehementă și foarte plină de idei fixe. O persoană, IT-ist de meserie, cu facultate de automatică, cu care acum mulți ani aveam discuția ”Hai frate, Mac-urile sunt doar un calculator. Au hard, memorie și placă video. OS X ar putea să ruleze foarte bine și pe x86 dacă ar vrea Jobs, trebuie doar compilat pe procesorul țintă”. Răspunsul a fost atunci că sunt eu un prost și nu înțeleg. După care, câțiva ani mai târziu a ținut Steve Jobs o conferință de presă ca să-i arate amicului că e prost el. Mulțumesc Steve!

Revenind la discuție, amicul zicea despre sursele de sunet că tot ce e mai mult de CD este irelevant. Că urechea umană nu poate să audă mai mult de 20-20.000 Hz, oricum. Că vinilul e o păcăleală pentru naivi. Ei bine, dragă geniu al Carpaților, îmi face plăcere să-ți demonstrez clar, cât de vizual se poate, că bați câmpii și habar n-ai despre ce vorbești.

Așa că hai s-o luăm așa. Datele problemei: muzică în format FLAC, extrasă din mai multe surse, analizată cu ajutorul lui Spek, un Acoustic Spectrum Analyser. Avantajul lui este că citește nativ cam orice format audio prin intermediul engine-ului ffmpeg încorporat. Adică analizează direct sursa, fără să riște distorsiuni prin convertire.

Să analizăm deci, niște melodii în funcție de sursa de proveniență:

Muzică de pe CD

 

Adele – Hello

Adele - Hello.flac

 

Chemical Brothers – Do It Again

Chemical Brothers - Do It Again.flac

Goldfrapp – Strict Machine (We Are Glitter Mix).flac

Goldfrapp - Strict Machine (We Are Glitter Mix).flac

Ce observăm la CD: spectrul audio urcă mână la 22kHz. Majoritatea melodiilor arată clar că în jur de 22Khz este un cut-off. Cu alte cuvinte ar fi nevoie de mai mult pentru a reda cu fidelitate materialul. Oare fișierele de rezoluție mai mare confirmă?

Muzică din surse Digital High Fidelity

 

Daft Punk – Get Lucky

Daft Punk - Get Lucky.flac

Frank Sinatra – Jingle Bells

Frank Sinatra - Jingle Bells.flac

Pink Floyd – Endless River

Pink Floyd - Endless River.flac

Ce observăm la Digital High Fidelity: Aparent da. CD-ul face un cut-off destul de brutal al unor bucăți semnificative din spectrul acustic. Muzica în acest format urcă mult mai sus în spectrul audio, chiar până la 45 kHz. Oare de ce? Este doar un moft? Frecvențe inutile și inaudibile?

Vinyl Rip

Daft Punk – Get Lucky Vinyl

Daft Punk - Get Lucky Vinyl.flac

Cea mai interesantă comparație. La Digital High Fidelity avem Daft Punk – Get Lucky, versiunea de pe Deluxe Box Set (stick-urile USB incluse în pachet). Aici avem un Vinyl Rip tras de pe discuri. Fix aceeași melodie. Numai că de data asta anumite porțiuni urcă până spre 48kHz. Oare să fie posibil ca pe vililuri muzica să fie totuși într-un format chiar mai complex chiar decât pe Digital High Fidelity?

Oare să fie posibil ca discurile de vinil chiar să aibă o fidelitate acustică MULT MAI MARE decât CD-urlie?

OARE?

Tu ce zici?

O dragoste de sâmbătă

Sâmbăta asta m-a îndrăgostit. A fost ceva special în aer, s-au aliniat astrele iar soarele pica fix sub unghiul potrivit. Am văzut-o pe FaceBook după care am căutat-o în particular să văd ce poate să-mi ofere. Și se pare că am avut noroc.

Ziceau băieții de la Playtech că e o ofertă specială pe Amazon App Store. Plecând de la proverbul că orice e moca e bun, am băgat nasul să investighez și printre alte lucruri interesante, am găsit o aplicație – mai exact un joculeț – extrem de simpatic și de dulce. Ca de obicei în viață, o idee relativ ok este pusă în valoare de câteva elemente de detaliu foarte simpatice.

Threes este un puzzle matematic relativ simplu. Aplicația este desenată curat și tot ce ai de făcut este să combini numere de aceeași valoare, glisând cu degetul. Iubire la prima adunare, varianta ușor narcisistă.

THREES_loveyourselfpromo

Partea cu adevărat drăguță vine la implementare. Piesele care alcătuiesc jocul sunt personalizate cu fețe stilizate, fiecare cu un vocabular limitat de onomatopee și salutări atunci când își fac apariția. Iar peste toate este muzica de fundal, una din cele mai calde și mai vesele melodii pe care le-am auzit în viața mea.

Rezultatul este un joculeț extrem de simpatic care vorbește cu ambele emisfere cerebrale, de care m-am îndrăgostit irevocabil. Sigur, trebuie să aduni niște puncte iar la final primești și niște bonusuri după o schemă imposibil de înțeles. Dar în afară de coloana sonoră (pe care dacă te pricepi nițel o poți extrage din APK-ul ei), nu ți se vinde nimic altceva. Primești doar drăgălășenie care trezește un amestec de amintiri plăcute: o zi de primăvară, un râset de copil, filmul ăla pe care l-ai văzut când erai mic și nu mai știi cum se numea, jucăriile de lemn ale copilăriei. Și uite așa te trezești că s-a consumat bateria tabletei și tot nu-ți vine s-o lași din mână 🙂

THREES_ss_2

Daft Punk’s Random Access Memories – 5 conclusions

 

For the last two days I’ve been playing in a loop Daft Punks’s latest album. I won’t pass any judgement on it’s artistic value but I thought it’s worth sharing some thoughts that crystallized around it so far.

923303_10151566170664711_1020430443_n[1]

Hardware matters

I’ve listened to it an all sorts of hardware combinations: home on my Yamaha S500 amplif with low-fi Philips headphones (first audition), on the same amplif with Monitor Audio Bronze BX2 speakers at low, mid and high volume, in my car with mid quality Sony gear, at work on my ASUS N series notebook with ASUS gaming headphones, on my HTC smartphone with ASUS gaming headphones. Virtually any combination of hardware offered a subtly but obviously different rendition. I don’t remember in past history an album to be so complex in it’s acoustic composition and the requirements placed on the hardware it uses for playback. The mastering on it seems to be almost perfect.

 

Daft Punk shouldn’t have…

Some people were disappointed that Daft Punk strayed from their heavy electronic past. “They shouldn’t have, it’s not their place”! I think Daft Punk should do exactly what they think best. Creativity cannot bloom unless you truly follow your inspiration into whatever territory your passion carries you. It’s not my place to judge, they and only they decide what is the best place to be. I can only listen and appreciate their work or not.

 

This album is for…

If you’re expecting to hear this album in clubs, you might be disappointed. (I humbly think) It’s not for techno-heads, I don’t even see it hitting the radios. It’s not targeted at any specific genre or for any niche I can possibly think. Maybe some random Café del Mar compilation would include some track. But I might be wildly mistaken. In my view it’s an album that shows a deep level of maturity of a group of artists that kept on growing and incorporating much more music than I can possibly imagine. Hats off to that. Maybe it will create a new genre all by itself.

 

Back to bass

Corny word play, granted, and not even that original Sting might say, but for me throughout this album the bass is like a string that holds all the music together. An otherwise invisible part of music shows it’s force by gluing together a technically almost perfect creation. There were moments when the bass complexity and strength proved to much for the sound system combination. At one point my car seemed to want to fall apart under it’s strength. Thankfully Ford has good construction quality.

 

Dreams of Vinyl

I am certain that upon release the final digital version will be slightly better than the preview on iTunes. But given it’s acoustic complexity I am left with an uncontrollable desire to hear it on vinyl, on some top line of amplif and speakers, in an acoustically perfect audition chamber. Or maybe on a very good pair of headphones? And in the end, unfortunately for my budget, this will mean that sometime in the future I will buy a pick-up and jump into this universe…

 

As I said, I won’t pass any judgement on this album’s artistic value but I will say only this. For me it’s like a ray of light, hitting a drop of rain. It can pass through you or, if you’re the right shape, it can spread into an infinitely beautiful rainbow. If you’re lucky.

Radiografia bărbatului modern

Channel flipping pe Youtube, am găsit aseară un australian dubios și aparent drogat – Tim Minchin – care cântă despre tot felul de probleme în felul lui amuzant și zăpăcit. Unul din filmulețe însă, pe lângă că este funny, este radiografia perfectă a bărbatului modern: intenții nobile, elevate, amestecate cu fixații sexuale inevitabile și un pic de copyright infringement. Dacă nu asta e realitatea…