Tag: biologie

Posted on

Simfonie în Au major

Zice o vorbă că dacă după 40 de ani te trezești și nu te doare nimic, înseamnă că ai murit. Nu că sunt fan al zicalelor populare, dar se întâmplă ca viața să-ți demonstreze că nu sunt greșite. Sunt mai degrabă un rezultat al unei înțelepciuni acumulate de mii de ani.

Citeam odată într-o carte a unui om deștept că ADN-ul nu este un proiect al ființei finale, descrierea corectă fiind că este o rețetă. Gândește-te la corpul uman ca la un tort. În componența lui intră oxigen, carbon, hidrogen, azot, calciu și o mulțime de alte elemente. Ceea ce nu înseamnă că îl poți recrea plecând de la elementele brute. Procesul de formare al organismului se aseamănă mai mult cu gătitul. Adaugi un pic din asta, un pic din ailaltă, amesteci, le lași să lucreze la o temperatură bine definită, mai adaugi câte un pic din cealaltă și mai amesteci. La final, prin multe etape intermediare, obții ceva ce nu poate fi construit din elemente finite lipite unul peste altul. Structura ciocolatei, de exemplu, depinde în măsură covârșitoare de ordinea în care se adaugă ingredientele și temperatura la care se fac procesele. Topește și re solidifică o ciocolată și vei vedea că nu mai are același gust. Sau răcește-o la temperaturi extreme și vei vedea că, din nou, își schimbă structura, și deci gustul.

Rezultă, deci, că organismul oricărei ființe este rezultatul unui proces extrem de migălos de construcție. Ordinea proceselor este mult mai importantă decât elementele componente. Legile care guvernează crearea unui organism sunt extrem de delicate și de complexe. Natura lucrează la problema asta, în micul nostru colț de realitate, de vreo 3,5 miliarde de ani. 3,5 miliarde de ani în care a testat amețitor de multe combinații, de tactici, de rețete. Cumva, în codul genetic, este scrisă o succesiune de etape de creștere care dictează cum se dezvoltă oasele, mușchii, nervii și organele interne, la finalul căreia rezultă individul final. Și tot acolo este și o rețetă prin care genele să poată gestiona problemele care apar ulterior în viață.

Și mai puțin înțeles, mi se pare, este fenomenul prin care organismul, gata format, reușește să își mențină coerența funcțională. Multă lume, sub influența farmacologiei moderne, vede totul ca pe un mecanism extrem de simplist. Ești răcit, bagi o pastilă. Te doare capul, bagi altă pastilă. Ai diabet, faci injecții cu insulină. Ai tensiunea mare? Înțelegi unde bat.

Problema este însă că, așa cum organismul este creat de o rețetă, el nu este menținut în viață de niște sisteme independente. La o primă vedere, lumea percepe epilepsia ca pe o criză, ca pe o dezorganizare momentană a proceselor mentale. Ironic, mai ales că oamenii care s-au aplecat peste această problemă au constatat ceva cu totul uimitor: în timpul unei crize, creierul nu se scufundă în haos, ci invers, devine temporar mai organizat. Curenți cerebrali care în mod normal sunt absolut aleatori se sincronizează temporar și bat un ritm sincron. Atunci are loc criza de epilepsie.

Secretul funcționării organismului este, similar, o simfonie de funcționare a unor sisteme interconectate. Fiecare sistem este legat cu sisteme adiacente, și fie direct sau indirect, dezechilibre în unul din ele, se pot propaga în lanț, punând presiune suplimentară pe cele interconectate. Iar când dezechilibrele devin suficient de mari, simfonia în sine se poate dezintegra într-o cacofonie finală și ireversibilă. Viața înseamnă această simfonie.

Înțelegând lucrul ăsta, rămân uimit și umil în fața realizării naturii. Organisme atât de complexe, guvernate de legi atât de complexe, au în ele puterea de a corecta și trece peste o mulțime de erori. Marea simfonie permite o mulțime de variațiuni și devieri care se pot compensa la nevoie, în anumite limite. Faptul că entropia te pândește la fiecare pas, dar tu poți ajunge la vârste remarcabile relativ întreg, pare de-a dreptul incredibil. Viața, în sine, este un balet extrem de delicat pe muchia unei lame de ras infinit de ascuțite. Iar majoritatea zdrobitoare a organismelor de pe pământ navighează cu succes această ecuație inimaginabil de complexă. Sfidează pur și simplu logica!

Medicina modernă, așa de eficientă cum este, este un instrument extrem de rudimentar în fața adevăratelor probleme medicale. Putem interveni în câteva sisteme. În câteva situații extrem de limitate, putem face câte ceva util. De multe ori lucrurile bune pe care le facem au efecte neașteptate în alte sisteme. Sunt mult mai multe lucruri pe care nu le putem repara decât cele pe care le putem repara. Vestea bună este că, așa limitată cum este, medicina modernă, alopată, se bazează pe principiile de bază ale științei. Este un proces iterativ care lărgește permanent orizontul cunoașterii. Este singurul proces prin care vom ajunge la o cunoaștere superioară a ingineriei organismului uman. Pentru că medicina este fix asta, o inginerie a sistemului uman. Ce sisteme se pot corecta, suplini, repara.

În fața acestei realizări sunt foarte puține lucruri pe care le poți spune. Nu e de mirare când te doare ceva, mai degrabă e de mirare când nu te doare ceva. Și cât de ridicol este să te plângi de o simplă răceală. Sau cât de bucuros ar trebui să fi de fiecare zi în care ești treaz, conștient și rezonabil de sănătos, în care te poți bucura de viață. Sau că ar trebui să înțelegi că viața reprezintă această luptă constantă împotriva haosului.

Când ești tânăr, nu ești deloc conștient de fragilitatea sistemelor care te susțin, și aproape deloc conștient de simfonia din spatele lor. Înțelegi asta de-abia la vârsta când încep să te doară genunchii sau spatele, când te lasă privirea sau auzul, când începe să te doară stomacul. Înțelegi asta de-abia după ce ai abuzat de ele cu nonșalanță. Pentru că viața mai conține o ironie extrem de fină: pe măsură ce trece timpul îți schimbi sănătatea și energia pe, cu ceva noroc, un dram de înțelepciune și experiență, cu care să compensezi lucrurile care acum scârțâie dureros. Iar când ești tânăr, este aproape imposibil să iei în serios pe cineva care îți împărtășește lecțiile pe care le-a învățat în privința asta, care te sfătuiește să fii grijuliu cu simfonia ta pentru că vei avea nevoie de ea pentru o cursă lungă.

Închei cu o bucată de trivia. În esență, în procesul de diviziune celulară la formarea unui organism urmează două tipuri de modificări spațiale: protruzie, când celulele ies în afară, formând o excrescență, un membru, sau invaginare (știu, e un cuvânt cu rezonanță amuzantă), în care se creează un intrând, începutul orificiu. În procesul de dezvoltare a embrionului uman, primul astfel de fenomen care afectează sfera de celule create este o învaginare. Primul lucru se formează un intrând, înaintea creeri membrelor și extremităților. Și care este corespondentul acelui intrând în fizionomia finală a organismului? Care este acel prim diferențiator? Let’s just say that we are all first and foremost assholes :))

Posted on

Filozofie cu pui de pasăre

Aparent fără nicio explicație (deși există una cât se poate de rațională), în ultima vreme am avut de-a face cu o mulțime de pui de pasăre căzuți din cuib. La primul am reacționat instinctual și l-am adus acasă. M-am documentat temeinic după care l-am dus înapoi de unde l-am luat. În cazul celui de-al doilea, știam ce era, sau mai bine zis ce nu era de făcut. În cazul celui de-al treilea nu mai era nimic de făcut.

Altă chestie interesantă însă este ce am învățat din asta. Și au fost mai multe lucruri.

În primul rând, a fost realizarea faptului că educația științifică (în cazul ăsta de biologice) pe care am primit-o în copilărie este dezastruos de incompletă și superficială. Povestea suna cam așa: păsările fac cuib, fac ouă, le clocesc, eclozează, părinții hrănesc puii până cresc, învață să zboare și pleacă. Ceea ce este, evident, o tâmpenie cam la fel de mare cu aia cu Moș Crăciun. Dacă un pui așteaptă să plece din cuib până știe să zboare, nu va pleca niciodată. Zburatul, ca și alte deprinderi complexe, necesită exercițiu și experiență. Cel mai adesea puii ajung întâi la sol. Dacă supraviețuiesc experienței, sunt îngrijiți de părinți la firul ierbii până învață să zboare cum trebuie. Este o etapă inerent periculoasă, supusă riscului prădătorilor de la sol. Cine scapă însă… e bun scăpat. Deci prima lecție este că educația primită de mic este, evident, incompletă.

A doua lecție este, însă, că ești absolut orb la cât de incompletă este informația de care dispui. Lucrurile învățate în copilăria timpurie se cimentează în psihic nu ca informații, ci mai degrabă ca axiome. Iar povestea se repetă pe cam toate palierele pe care realitatea nu te obligă să îți re evaluezi cunoștințele. Ești sigur că știi, dar habar n-ai cât de greșit știi, cel mai probabil. Și nici măcar nu simți cine știe ce nevoie să faci un refresh la informații. Creierul uman adoră certitudinile într-o lume care, de fapt, nu oferă niciuna.

Și a treia și cea mai stupidă lecție, este cât de ușor te poți lăsa purtat de informații greșite și instincte, aparent nobile, în a întreprinde acțiuni în cel mai bun caz greșite. Uneori chiar dezastruoase. Prin definiție, instinctele nu apelează la rațiune. Iar lecția ar fi aici ca, după prima reacție instinctuală, să faci un pas în spate și să analizezi problemele rațional, pe bază de argumente logice. Sigur, asta e destul de greu iar gânditul este destul de obositor…

Posted on

Trei lecții de la The Human Body

Am ajuns astăzi, într-un final, și mă bucur foarte tare că am avut ocazia să văd expoziția.

Este pentru prima dată în viață când am avut ocazia să văd ”mecanica” din corpul uman în toată splendoarea ei, de la oase la organele interne și până la sistemul reproducător datorită căruia suntem cu toții pe planeta asta. Departe de a fi o expoziție macabră, este una din cele mai frumoase afirmări ale vieții și, pentru mine, un argument al bucuriei de a trăi aici și acum, ca membru al rasei umane. Din respect pentru expozanți și regulile acestora, nu am făcut nici un fel de fotografii, dar vă voi povesti trei lucruri care m-au impresionat.

528[1]

După ce treci de prima sală, dedicată structurii osoase, intri în partea unde ți se prezintă musculatura ce îți permite să faci toate lucrurile minunate, de la sport până la dans. Imediat sub piele se află o rețea incredibil de complexă de mușchi și tendoane, dar și o țesătură de nervi pur și simplu impresionantă. Privit din punctul ăsta de vedere, organismul uman este o mașinărie aproape absurd de fragilă. Orice traumă, lovitură sau mușcătură poate avea consecințe extrem de severe. Și totuși, știm cu toții cât puternic și de rezistent este organismul uman. Un adevărat paradox viu.

Al doilea lucru care m-a impresionat profund a fost modul în care sunt prezentate inima și plămânii, ca unitate funcțională. În partea dreaptă sunt expuși doi plămâni și o inimă normale. În contrast, în partea stângă, este expus același set de organe ale unui fumător. Diferența între cele două exponate este zdrobitoare. Plămânii fumătorului sunt murdari și negri, de culoarea cărbunelui. Trauma chimică la care au fost supuși este extrem de vizibilă. Iar între cele două exponate, este pusă o cutie în care fumătorii își pot arunca pachetele de țigări – un prim pas spre viața de nefumător. O cutie care, am constatat cu destulă bucurie, conține destul de multe ”exponate”.

Al treilea lucru care m-a impresionat a fost vederea creierului în toată splendoarea lui, în craniul care îl găzduiește. Un organ aparent banal, mai mic decât te-ai aștepta și mult mai puțin impresionant din punct de vedere al complexității vizibile cu ochiul liber decât ficatul, plămânii sau sistemul circulator. Și totuși, în interiorul lui existăm cu adevărat. În interiorul lui există, de fapt întregul univers, pentru că în el rezidă de fapt capacitatea noastră de a înțelege și de a aprecia lumea din jurul nostru prin prisma umilelor simțuri care îl asistă.

The Human Body m-a ajutat să pun în perspectivă, să reajustez scala multor concepe pre-existente la nivel pur empiric. Am plecat de acolo profund impresionat și cu o doză sănătoasă de umilință, dar încărcat cu o doză de bucurie și optimism greu de descris. Nu pot decât să-ți recomand să faci și tu o vizită. Merită și timpul și banii.

Posted on

Somn de iarnă

Puțină lume se întreabă ce fac o droaie de animale și de insecte iarna. Unde se duc? Cum supraviețuiesc? Eu m-am întrebat și am căutat niște răspunsuri. Nu am găsit prea multe.

Eu stau la etajul patru din patru. În dreptul geamului meu a ajuns de curând un tei. I-au trebuit 30 de ani de încăpățânare împotriva unor vecini deranjați de umbră sau de crengile care le atingeau geamurile. Dar a ajuns, și primăvara mă încântă cu parfumul florilor aflate la o întindere de mână de fereastra mea.

Zilele trecute am putut să constat că nu este singura plăcere pe care mi-o poate oferi. Un mușchi ciudat de pe o crenguță din fața ferestrei, colorat atipic, s-a dovedit a fi ceva cu totul neașteptat. O familie de gândăcei adunați împreună pentru un lung somn peste iarnă. Ba chiar se pare că au și niște intruși în mijlocul lor. Oare sunt paznici sau impostori? O să mă interesez să aflu. Și cine sunt amicii, și cine sunt impostorii. O să-i țin sub observație până la primăvară, să văd ce se mai întamplă.

Posted on

Ce păianjen e ăsta? – UPDATE

Știe careva ce specie de păianjeni sunt ăștia? Nu de alta, dar am găsit 4 în curte, doi dintre care fiind cam cei mai mari păianjeni pe care i-am vazut vreodată atârnând de o pânză… Așa, cam pe la 5+ cm cap-coadă.

UPDATE: dupa niscai research pe internet, bestia a fost identificata. Paianjenul viespe ( Argiope bruennichi ) este o specie de paianjeni inofensiva, comuna, raspandita din Europa pana in Japonia. Conform documentariei, femelele ajung la 25mm. Dupa o atenta masuratoare a specimenului din poza ma bucur sa constat doua lucruri:

1. Pisi are ~30mm, deci biologii nu stiu nimic.
2. Creierul primatelor are o teama patologica de arahnide, ceea ce le face sa para mult mai mari.

Posted on

Richard Dawkins în România?

Poate că sună prea bine să fie adevărat. Poate că e o prostie și s-a găsit cineva să facă pe Facebook o pagină ca să capete niscai atenție. Sau poate chiar există șansa ca unul din cei mai renumiți biologi și unul din oamenii cu cea mai clară gândire pe care l-am… citit, să ajungă în România, unde să susțină o prelegere. Eu unul mi-aș dori foarte mult să particip la așa ceva.

Câte ceva despre Dawkins poți citi aici.

Dar unul din lucrurile pentru care îl admir cel mai mult este faptul că are curajul să fie ateu și să militeze în mod deschis pentru această cauză, cu argumente raționale și de extrem de mult bun simț, pentru cei dispuși cu adevărat să asculte. Ca în cazul prelegerilor de mai jos, susținute singur, în primul caz, sau împreună cu Sam Harris în cazul celei de-a doua.

Dacă ești doritor să îl auzi în persoană și crezi că s-ar putea întâmpla, poți să începi cu un pas foarte simplu. Și gratuit și fără belele de cap. Trebuie doar un Like pe pagina de Facebook de aici.

Posted on

De ce e nevoie de ecarisaj?

În natură, volumul unei populații de animale este controlată de accesul la resursele naturale. Hrana și apa sunt cele mai importante, dar nu singurele. Asta asigură o limită maximă a populației. Când ai un număr limitat de căprioare pe care poți să le prinzi, că nu stau de proaste, supraviețuiește doar numărul de lupi care se poate hrăni cu ele. Ăsta este motivul pentru care în deșert sunt puține viețuitoare iar în junglele tropicale viața abundă. În lipsa acestei legi, o simplă colonie de bacterii ar putea ajunge, în decursul unei săptămâni, să cântărească întreaga greutate a Terrei.

În orașe, legea asta nu funcționează. Din cauză de tomberoane și din cauză de mărinimoși care hrănesc maidanezii fără să se gândească la consecințe. Așa se ajunge la populații scăpate de sub control. Problemă valabilă pentru câini, pisici, șobolani, gândaci de bucătărie, țânțari, muște, purici, căpușe etc. Cum orașele sunt lipsite de sisteme naturale de control al populațiilor parazite, numărul lor crește exponențial și este necesară intervenția omului. Serviciul de ecarisaj este unul dintre aceste sisteme. Dezinsecția este un altul. Fără ele, am ajunge să fim mâncați de vii de câini, atacați de șobolani, ciupiți până la moarte de țânțari și îngropați în mormane de libărci.

Deci ce vrem? Unde tragem linia? Când e momentul să reacționăm?

Posted on

Știai că…

Tu, cel care citești rândurile astea, ai 46 de cromozomi, la fel ca și mine și toți ceilalți oameni. Dacă ești extraterestru, salutare și bine ai venit. Jumate din cromozomii tăi provin de la tatăl tău și cealaltă jumate de la mama ta. Mai toate animalele din lume care folosesc reproducerea sexuată respectă regula asta, indiferent de numărul de cromozomi pe care îl au. Am spus mai toate pentru că sunt unele care nu respectă regula asta.

Ordinul Hymenoptera, cu membrii marcanți precum furnicile, viespile și albinele, are cu totul alte reguli. Masculii au doar jumătate din numărul de cromozomi al femelelor, pe care îl primesc exclusiv de la mamă. În realitate, pur și simplu nu au tată. Ouăle ne fecundate se transformă automat în masculi. Și nu, nu sunt fecundate de sfântul duh. Ouăle fecundate, fără excepție, ajung femele. În termeni științifici, se spune că sunt haplodiploide.

Atunci când o tânără matcă părăsește colonia mamei, se împerechează cu un mascul. O singură dată, păstrând sperma pentru tot restul vieții, din care creează ouă până moare. Și aici intervine partea interesantă. Masculul transmite mai departe 100% din codul său genetic, în timp ce mama doar jumate. Asta înseamnă că toate femelele sterile ce alcătuiesc un mușuroi de furnici, un cuib de viespi sau un stup de albine au o proporție uimitoare de gene în comun: 75%. La mamifere, proporția de gene în comun între frați buni este de 50% (în medie statistică). La fel, un părinte are investite în copilul său fix 50% din genele sale. Cu alte cuvinte, surorile furnici/viespi/albine sunt mai înrudite între ele decât aș putea spera vreodată să fiu înrudit cu proprii mei copii.

Să fie deci o coincidență că ființele haplodiploide preferă să trăiască în colonii în care au grijă unele de altele? A-ți ajuta surata în suferință de lângă tine înseamnă mai mult decât a-ți ajuta copilul sau frații să supraviețuiască.