Am spus în repetate rânduri că urăsc religia, dar nu cred că am explicat vreodată de ce o urăsc. Și aici vorbesc de religie în general, nu de una dintre ramurile ei numită generic biserică. Să încep de la definiție:
RELÍGIE, religii, s. f. 1. Sistem de credințe (dogme) și de practici (rituri) privind sentimentul divinității și care îi unește, în aceeași comunitate spirituală și morală, pe toți cei care aderă la acest sistem; totalitatea instituțiilor și organizațiilor corespunzătoare; confesiune, credință. ♦ Fig. Crez, cult. 2. Disciplină predată în școală, având ca scop educarea și instruirea elevilor în spiritul religiei (1) date. – Din fr. religion, lat. religio, -onis, germ. Religion.
Ca majoritatea adulților din ziua de azi, am crescut într-o Românie comunistă și în mare parte laică. Mă minunam în cele 10-15 minute de programe TV cum de tovarășul și consoarta pot vorbi atât de agramat în timp ce învățătoarea mea se chinuia să ne învețe limba română. Stăteam la cozi la carne, banane, portocale sau lămâi, uneori noaptea, alteori în frig crunt și nu îmi trecea prin cap că se poate mai bine. Și într-o bună zi, totul s-a schimbat. De sub preșul oprimării comuniste a ieșit o pleiadă de eroi. Tovarășul Iliescu, poetul Mircea Dinescu și biserica ortodoxă sunt câteva exemple care mi-au rămas în minte.
Religia însă a luat societatea românească prin surprindere cu un atac susținut și cu un plan, aparent, cu bătaie foarte lungă. Între biserica ”tradițională” și sectele care doreau să pună un picior în prag, copiii au fost inundați de broșuri, ore de religie și desene animate precum ”Cartea cărților”. Creiere inocente, fără discernământ și de multe ori cu indiferența sau chiar încurajarea părinților erau lăsate fără apărare în fața unui val de îndoctrinare foarte bine orchestrat de oameni specialiști în acest domeniu.
Eu am fost unul dintre acești copii. Țin minte, imediat după revoluție, discuții cu copiii din fața blocului în care scepticul din mine se răzvrătea împotriva conceptului unui creator al universului, a tot puternic și omniprezent dar invizibil și imposibil de observat sau de dovedit. Eram doar un copil dar nu se lega. Dar după asta a urmat Isus din Nazaret, un film magistral realizat pentru a pune în scenă fragmente din biblie. Am fost profund impresionat de povestea narată și de principiile promovate. Atât de impresionat încât am înghițit momeala cu tot cu cârlig, plută și undiță. Iar părinții mei, crescuți într-un oare spirit creștin, nu au văzut nimic greșit sau periculos în asta.
Nu am devenit un fanatic religios. Credeam în principiile religiei creștine și în bunătatea ei, mai presus de toate. Și credeam în supărarea lui dumnezeu, dacă nu în mânia lui. Îmi cenzuram comportamente naturale în numele legilor lui. Nimic deosebit de nociv, aș putea spune acum, în retrospectivă. Dar eram profund pătruns de fiorul creștin. Mergeam la slujba de înviere, aprindeam lumânări, credeam că există o viață de apoi și recitam în minte la anumite ocazii un tatăl nostru. Și am rămas în linii mari așa până la nașterea lui Dani. Cam 15 ani adică.
Sigur, observam mârlănia bisericii, nerușinarea cu care se băteau pe înmormântări și pe parohii, lăcomia cu care jumuleau cât se poate de la oricine. Dar, nu-i așa, biserica e doar manifestarea lumească a religiei. Religia transcende bisericii prin puritatea ei. Și observam și mizeriile din viața de zi cu zi. Oameni loviți de soartă. Dar oamenii sunt păcătoși și dumnezeu îi pedepsește pentru greșelile lor. Dumnezeu știe mai bine, eu sunt un biet muritor cu orizont îngust.
Dar dumnezeul este bun și iubitor de oameni. Este părintele ideal, nu? Adică vrea să te vadă pe picioarele tale, independent și responsabil. Nu te verifică, nu te controlează, nu te pedepsește. Te pune pe picioarele tale și te învață să-ți iei zborul. Dar stai puțin, cum vine cu păcatele și cu judecata de apoi? Cum vine cu iadul? Ce fel de părinte e ăsta? Și mai ales, ce dumnezeu a tot puternic, bun și iubitor de oameni permite nașterea unor copii cu malformații congenitale grave, unele incompatibile cu viața. Și ce fel de dumnezeu permite cancerului să mănânce de vii copii de 1-2 ani în timp ce părinții sunt sfârtecați de o durere mai cruntă decât cea mai oribilă durere fizică? Unde e puterea și bunătatea lui?
Prima revelație care mi-a rupt vălul îndoctrinării a venit într-o zi când așteptam să mănânc ceva la un fast food. Priveam un copil frumos, o fată îmbrăcată sărăcăcios și oarecum strident cromatic. Vedeam totuși în ea grija și afecțiunea parentală, aceeași pe care o am pentru Dani și ulterior pentru Laura. Dar când părinții ei au venit cu mâncarea și copilul a deschis gura am văzut, spre mirarea mea absolută, că era retardată mental. Am în vecini un om oligofren. La doar jumătate de an mai puțin decât mine, are mintea unui copil de 3 ani. Nu știe să socotească nici măcar 1+1 iar Dani a mea poate să vorbească infinit mai bine și mai coerent decât el. Credeam că știu să observ astfel de probleme din prima, dar în cazul ăsta am fost luat cu totul prin surprindere. Și atunci toate întrebările de mai sus mi-au explodat în minte. Vitraliul dulceag religios care îmi acoperea gândirea a crăpat și s-a prăbușit violent în doar câteva minute. Acum aveam un factor nou în ecuație. Eram părinte, știam ce îmi doream pentru copilul meu și ce aș fi sacrificat pentru binele lui. Iar dacă eu, bietul muritor nevolnic aș merge dincolo de capătul Pământului pentru oricare dintre copiii mei, care era scuza lui dumnezeu?
Când am plecat de acolo părerea mea despre religie – încă o dată religie, nu biserică – era radical schimbată. Vedeam pentru prima dată, cu claritate, neconcordanțele și lipsa de logică din toate poveștile. Trecusem prin destule crize existențiale care să lase urme adânci. Apoi a venit o carte superbă, The God Delusion de Richard Dawkins (tradusă și în limba română) care analiza fenomenul religios atât de profund și atât de rațional încât orice reminiscență religioasă a fost spulberată.
De ce urăsc, deci, religia? Pentru că am putut constata la prima mână nocivitatea ei. Puterea unei povești spuse iscusit de a prosti o minte rezonabil de inteligentă și puterea mulțimii de a legitima nebunia, transformând-o într-o realitate normală, acceptată. Puterea de a perverti oameni și a justifica discriminări și atrocități incredibile. Nu numai creștinismul, islamismul, iudaismul sau budismul sunt religii. Comunismul este o religie. Nazismul a fost o religie, și regretabil încă există după tot ce a adus omenirii. Dacă nu mă crezi, citește încă o dată definiția religiei și vei descoperi tiparul.
Religia este vălul aruncat peste ochii omenirii, care să uniformizeze valurile mării numite omenire, să o mențină docilă, maleabilă și controlabilă. Religia este puterea care s-a luptat permanent cu știința, oprimând violent cele mai creative minți ale omenirii, frânând progresul și bunăstarea tuturor. De fiecare dată când aprinzi un bec, dai drumul la un calculator sau înghiți un medicament, adu-ți aminte că undeva, cândva, biserica a înfierat descoperirile științifice care au condus la ele. Și încă o face, contestând geologia, fizica, biologia, genetica și cercetări medicale vitale ce ar putea duce la vindecarea unora dintre cele mai grele dar comune afecțiuni umane.
De asta urăsc religia și sunt intolerant cu cei care vor să mi-o bage pe gât, mie și copiilor mei. De asta îmi protejez copiii atât de intransigent de ea. De asta ridic permanent glasul în favoarea rațiunii. Și de asta ar trebui să o faci și tu.
