Poveștile unui om

Christopher Hitchens a fost, pentru că din păcate nu mai este, unul dintre cei mai mari sinceri umaniști ai vremurilor noastre. Un om de o cultură extraordinară, nu s-a ferit de controversă și a știut întotdeauna să spună adevărul așa cum este, indiferent de subiectul implicat. Dar vorbele lui nu au izvorât din meditații transcendentale sterile. A fost în nenumărate țări, a văzut și a trăit pe pielea lui orori greu de descris. Și a fost dispus oricând să împărtășească poveștile cu semenii lui, în încercarea de a construi o lume mai bună. Cea de mai jos, despre Irak, Iran și Coreea de Nord îmi trezește amintiri destul de neplăcute din propria noastră epocă de aur. Iar el le-a înțeles cu adevărat.

 

Cu siguranță lumea e mai săracă fără el și fără aroganța lui plină de umor dar incisivă până la sânge cu minciuna și ipocrizia.

Mi-am găsit toleranța față de convingerile religioase ale altora

Dacă vorbești cu un religios (creștin, musulman sau de altă natură) vei auzi o serie de argumente în favoarea credinței lor. Unul din cele mai importante este că așa s-a născut, asta este credința care i-a fost înmânată la naștere prin cristelniță, mir, circumcizie sau alte ritualuri barbare. Ei bine, zilele trecute am avut o revelație. Au dreptate.

O să fac o scurtă divagație pentru a fi mai ușor de înțeles. Homosexualitatea este o trăsătură înnăscută. Fondul biologic al unui individ, modul în care creierul lui se formează în uterul mamei îl predispune către anumite afinități sexuale. Majoritatea se naște pe linia de mijloc, pe medie, dar asta nu este o lege, doar pură statistică. Ulterior, în ciuda presiunilor injuste la care este supus de societate pentru a se conforma normei, individul își regăsește adevărata sexualitate. Și foarte bine face. Avem o singură viață și fiecare dintre noi merită să și-o trăiască fericit. Este o alegere personală pe care fiecare și-o asumă. Au dreptul, asemenea tuturor creaturilor de sub soare, la o viață fericită și nimeni nu poate și nu are dreptul să le ia asta.

Exact la fel este și în cazul celor religioși. Din motive pur personale, afective și/sau intelectuale, nu pot trăi într-o lume fără certitudini, fără reguli care le sunt înmânate ”de sus”. Au nevoie de o cârjă de care să se sprijine toată viața. Au dreptul să-și trăiască viața așa cum vor, să creadă ce vor, să se comporte așa cum vor. Nu pot să-i condamn pentru ce fac în intimitatea lor, și așa cum nu am dreptul moral (și nici interesul) de a interveni în dormitorul altuia și a-i judeca practicile sexuale care îi aduc plăcere, nu am nici dreptul de a-i judeca pe religioși pentru modul în care își trăiesc viața.

Diferența între cele două studii de caz intervine însă la nivelul prozelitismului. În timp ce comunitatea LGBT își cere dreptul legitim la existență, înfruntând munți aparent insurmontabili de intoleranță și bigotism, cultele religioase sunt extrem de active în a converti populația la sistemul lor de valori. În joc sunt aruncate retorică, influență politică și sume enorme de bani. Și aici este punctul în care toleranța mea se termină.

Așa cum la școală nu se predau cursuri despre cum să te comporți ca un bun homosexual, tot așa nu au ce căuta în școală orele de religie. Așa cum niciun membru al comunității LGBT nu s-a agățat vreodată de soneria mea pentru a încerca să mă aducă pe calea considerată de ei ca fiind normală, niciun popă de niciun fel de confesiune nu ar trebui să mă deranjeze. Așa cum preferințele sexuale ale guvernanților nu au ce căuta în actul de guvernare, așa religia nu ar trebui să aibă acces la banul public.

Convingerile religioase ale fiecăruia, asemeni nevoilor sexuale ale altora, își au locul acasă, în intimitate sau în locurile lor de adunare. Nu vocal și agresiv, în spațiul public.

Concluzia este că nu am nimic cu convingerile religioase ale nimănui atât timp cât nu mă afectează pe mine sau pe copiii mei, atât timp cât nu intervin în spațiul public. Problema este însă că intervin mult prea des. Aici, într-adevăr, nu am și nu voi avea toleranță.

Cu susul în jos

Îmi plac foarte mult filmele care provoacă imaginația, care sfidează convenționalul. Unele o fac în mod forțat, altele o fac frumos, împletind o idee interesantă într-o poveste complexă, iar atunci când se combină și cu o grafică superbă, cu efecte speciale spectaculoase, rezultă o adevărată operă de artă.

Atunci când logica holywoodiană tipică este întreruptă de o infuzie de originalitate europeană, rezultă lucruri impresionante. Undeva în universul nostru există două lumi paralele, plutind una deasupra celeilalte. Fiecare din ele are propria ei gravitație, fiecare din ele este imună la gravitația celeilalte. Ambele sunt locuite de oameni dar separate de bariera gravitației. Cele două lumi nu se pot amesteca. Dar atunci când ai motivația necesară, totul este posibil.

Upside+Down+Film+Poster+Design[1]

Nu divulg nimic din povestea filmului Upside Down. Posterul dă un indiciu destul de bun referitor la intriga lui. Filmul nu este deosebit de profund sau lipsit de scăpări logice. Dar dacă ești dispus și capabil să lași convenționalul la o parte, vei descoperi o poveste spectaculoasă și mai ales caldă. O călătorie între două lumi, văzută dintr-o perspectivă absolut originală. Din punctul meu de vedere este un film mai frumos și mai original decât Inception, în ciuda faptului că pe IMDB are o notă mai mică.

Îți recomand să investești cele 90 de minute pe care ți le cere. În mod ironic, filmul nu a fost lansat încă în SUA. Se va lansa de-abia pe 15 martie. Un argument suficient pentru a dovedi încă o dată originalitatea lui.