Firimituri de viață

Am văzut ieri un documentar despre David Gilmour, în care vorbea și despre copilăria lui. O parte importantă din ea a fost lăsat în internat de către niște părinți un pic prea preocupați să își trăiască viața, chiar plecați pentru un an din țară. Spre sfârșitul interviului, reporterul îl întreabă:

– Do you miss her?
– Do I miss my mother? Mmm… mno. No, I don’t miss her, I don’t think, no. It wasn’t a closely knit emotional tied family, and when my mother wanted to be closer, when she was getting old, I found it difficult to deal with it. I just wanted her to… get off, get off, leave me alone. Now is not the time to be trying to do this, the time to be doing that stuff was when I was 5…

Lucrul ăsta mi-a reconfirmat o bănuială mai veche. Arta provine din suferință, este rezultatul unor traume și chinuri interioare.

Căștile Sennheiser sunt minciună

În timpul liber îmi place să mă dau audiofil. Am aruncat ceva bănuți pe un amplificator, niște boxe, un pick-up și dacă mă cauți în telefonul mobil, o să găsești o secțiune de FLAC-uri, pentru că urechea mea este prea sensibilă pentru niște biete MP3-uri. Și în calitate de audiofil, mi-am dorit tare mult o pereche de căști in-ear Sennheiser, din alea capabile să te izoleze fonic de te lovește tramvaiul și nu-l auzi venind. Iar de ziua mea, colegii mei de serviciu, cu antenele mai pe la datorie, mi-au luat chiar asta. Mândrie mare, ce să-ți povestesc. M-am lăudat și pe FaceBook…

Bucuria nu a ținut prea mult însă. Când am ajuns acasă, Dani a sărit de bucurie și a fugit să-mi aducă ceva. Când a venit de la școală cu bona, a rugat-o să meargă cu ele peste drum la Auchan. Și-a luat pușculița cu ea și a rugat-o pe tanti de la casă să nu se supere pe ea, dar o va plăti cu fise mici. A numărat sârguincios până a adunat banii și i-a luat lui tati un cadou.

Așa că atunci când am ajuns acasă, Dani mi-a făcut cadou ce știa că îmi doresc: o pereche de căști negre, in-ear. E greu de descris ce am putut simți în momentul ăla. Cu ochii injectați m-am aplecat, am pupat-o și am luat-o în brațe. Mai mult nu există cuvinte să descriu.

Pentru că, vezi tu, cea mai ieftină pereche de căști cumpărate de la Auchan de copilul tău care te iubește și vrea să-ți facă o bucurie este infinit mai bună decât orice căști Sennheiser, orice ar scrie la specificațiile lor tehnice. Fără discuție. Și ăsta a fost finalul unei zile pline de prieteni, urări, zâmbete cer senin și soare 🙂

Ziua în care am primit flori

 

Țineți-vă bine, urmează o poveste ușor lacrimogenă.

Ieri a fost o zi specială pentru mine, din mai multe puncte de vedere pe care le păstrez pentru mine. Unul însă merită povestit mai în detaliu.

Am fost ieri seară să iau fetele de la părinții mei. (Da, sunt unul dintre norocoșii ai căror părinți îl ajută cu drag, din suflet.) Eu eram cu soția în mașină, și cum era ziua ei de nume, fetele au coborât de la bunici cu un buchet de flori. Au venit la ușa din față, au pupat-o pe mami, au râs și s-au bucurat iar eu m-am dat jos din mașină să le pun centurile, moment în care Laura, cea mică, mi-a întins un buchet de flori. Contrariat, i-am spus să i-l dea lui mami.

– Nu, e al tău, a venit răspunsul. După care s-a întins să mă pupe.

Când am ajuns acasă, am auzit toată povestea. Pe drum spre bunici s-au oprit să-i ia mamei flori. Dani, cea mare, a ales un buchet de lalele galbene, pentru că știe culoarea favorită a mamei. Cea mică a declarat însă că nu pleacă de-acolo fără un buchet de flori pentru tati, pentru că ea îl iubește foarte mult și pe tati. Iar buni, de dragul copiilor, i-a făcut pe plac Laurei. Așa că am primit și eu un buchet de trei lalele albe. Cu explicația completă, m-am topit într-o mare de iubire și de recunoștință pentru toată familia mea. Nu știu cât este noroc și cât este muncă și grijă. Dar este locul meu favorit din întreaga lume și sunt recunoscător pentru fiecare zi alături de ei.

Crăciun, Saturnalia sau Yule. Motiv de meditație.

Mi-a fost adresată recent întrebarea ce treabă are un ateu cu Crăciunul. Răspunsul e destul de simplu. Crăciunul este o sărbătoare laică. Dovadă faptul că este derivată din sărbători pre creștine, o fracțiune minoră dintre ”credincioși” se duc la biserică așa cum o fac de paște iar mascota sărbătorii actuale este creația unei companii de băuturi răcoritoare. A, faptul că biserica vrea să se asocieze cu sărbătoarea asta… Doar nu putea Coca Cola să fie singura corporație cu idei mărețe.

Dar nu ăsta este scopul postului meu. Spuneam acum câteva zile că pentru mine Crăciunul este subiect de Yin și Yang. Și, în mod ironic, Ionuț Paraschiv îmi arăta un post al lui Arhi care venea în întâmpinarea gândurilor mele.

Nu am crescut într-o familie religioasă. Crăciunul însă era mereu o sărbătoare. Bunicul meu căuta în fiecare an cel mai frumos brad. Ba chiar îmi aduc aminte că într-un an cu brazi anemici a cumpărat doi pe care ai mei i-au legat strâns unul de altul în așa fel încât să iasă unul mare. Și cu toate lipsurile de pe vremurile ”bune” cadourile n-au lipsit niciodată. Dar cu toate că mintea de copil vedea cadourile, sufletul de copil simțea căldura familiei. Pentru mine Crăciunul înseamnă mai presus de toate familie și prieteni.

Dar ce înseamnă pentru ceilalți oameni? Ce înseamnă pentru copiii din orfelinate? Ce înseamnă pentru amărâții care se uită cu neputință la rafturile cu jucării, gândindu-se că nu își permit să le ia copiilor jucăriile după care tânjesc? Ce se întâmplă cu bătrânii uitați de familii? Ce înseamnă pentru ei sărbătoarea foarte agresiv promovată pe toate mediile de comunicare?

Dacă mă bazez pe empatia mea, probabil foarte multă mizerie sufletească. Cu cât mai mare bucuria noastră, cu atât mai mare amărăciunea lor. Și pentru ca lucrurile să fie cu atât mai rele, fix de Crăciun cei înțepați de conștiință se apucă de acte caritabile. Acte caritabile care transmit exact mesajul ”Da, sunteți niște bieți amărâți care merită atenție atunci când noi ne bucurăm. Nu că meritați voi neapărat, dar ne face pe noi să ne simțim mai grozavi. Când ne vedem de viața noastră normală ne doare în cot de voi”.

Iar eu unul, nu pot să nu rezonez cu ei. De asta pentru mine Crăciunul este o poveste Yin și Yang. Oricât de tare mă bucur de familie și de prieteni, nu pot să nu mă gândesc la contra-balanță.

Da, lumea nu e dreaptă. Și oricât ai vrea să o îndrepți, este prea mare și are inerție prea mare pentru ca tu să reușești ceva. Iar un efort ocazional de a ”îndrepta lucrurile” nu rezolvă nimic. Dacă vrei să faci ceva cu adevărat, implică-te mai mult. Susține cultura și educația. Sunt singurele care pot să scoată o țară din mocirlă. Sunt singurele care determină un om să ridice ochii din farfurie și să se gândească la mai mult. Sunt singurele care îl fac să își dorească mai mult și îi dau uneltele cu care să își atingă scopurile.

Și mai ales susține copiii. Se nasc nevinovați – indiferent de etnie – și au tot viitorul înainte. Noi, adulții, le furăm viitorul. Unii îl fură cu adevărat, umplându-și buzunarele, alții doar prin complicitate, făcându-se că nu îi văd pe primii și ultimii prin pură nepăsare. Toți suntem în găleata asta cumva.

Toți suntem blazați când vine vorba de politică. ”Să-i ia dracu’ pe toți, că sunt niște hoți. Nici nu mă duc să votez. Mai bine stau și citesc Libertatea, mă holbez la sânii din presă și mă hăhăi la Măruță și Capatos”. Da, așa rezolvăm problemele…

Puss in Boots – review de film

Ieri am fost la film. Eu și Dani am primit de la Sorin o invitație la petrecerea organizată de echipa Good Food în Plaza România.

Ne-am întâlnit cu Dan Dragomir și mai târziu cu Cătălin Gligan, amandoi veniți cu copiii la distracția pe bază de mâncare, muzică și dans. Cei mici au fost invitați să facă fix ce n-au voie acasă: să se joace cu mâncarea. Au creat tot felul de combinații de fructe și legume sub formă de figurine. O inițiativă binevenită având în vedere concurența fastfood-urilor din zonă. Iar ca punct culminant, am fost invitați să vizionăm Puss in Boots.

Recunosc sincer că am avut o strângere de inimă când am intrat în sală. Faimoasa sală 8 a Movieplex în care aproape am văzut avanpremiera de la Avatar și din care, după numeroase probleme tehnice, am fost rugați să plecăm înaintea terminării filmului. De data asta însă, totul a mers perfect. După cum știu foarte bine, problemele tehnice au talentul să apară fix în cel mai inoportun moment.

Să trecem la film însă. Motanul din Shrek are parte de propria lui aventură. La mijloc sunt multe pisici – nici una cu ochii la fel de mari ca ai eroului – un Humpty… pardon, un Hopa Mitică și trei boabe magice de fasole. Bine înțeles, e vorba de onoare, prietenie, trădare și împăcare. Povestea filmului nu este cea mai genială. Personal toate Shrek-urile mi s-au părut mai bune decât Puss in Boots. Dar filmul are momentele lui de umor bun, iar vizionat în varianta originală, cu coloana sonoră engleză, cred că glumele ar fi și mai bune. Dar dublajul a fost realizat excelent. Pentru copii, privind reacția unei săli pline de prichindei, aș spune că este un film numai bun.

Pe partea de 3D însă… Rămân la convingerea că cea mai reușită realizare tehnică de până acum este Rango, dar vorbind strict de 3D, Puss in Boots este cel mai spectaculos pe care l-am văzut până acum. Sunt câteva secvențe care au smuls audienței de toate vârstele exclamații de uimire. Iar personal, fără să am pretenția de a fi expert în filmele 3D, m-a uimit profund. Nu vreau să dau detalii, pentru că ar putea strica povestea filmului, dar din ce am văzut până acum s-a apropiat de experiența unui roller coaster.

Ca să rezumăm. Dacă vrei o poveste profundă, plină de semnificații și trăiri intense, nu ăsta e filmul pe care în cauți. Dacă vrei însă un film ușor, amuzant, numai bun de savurat cu familia și cu cei mici dar spectaculos din punct de vedere vizual, merită să îi acorzi 90 de minute din viața ta.