Azi a fost o zi interesantă. M-am reîntâlnit cu un vechi prieten pe care nu-l mai văzusem de peste zece ani de zile: durerea lombară care te cocoșează de nu mai poți să stai în picioare.
Emoționat aproape până la lacrimi de reîntâlnire, am hotărât să plec nițel spre casă via taxi. Am coborât în fața clădirii și m-am așezat pe un marginea unui ghiveci mare, cu telefonul în mână ca să chem mașina. Zece secunde mai târziu apare Dorel de la pază lângă mine.
– Nu aveți voie să stați aici.
– Poftim?
– Nu aveți voie să stați aici. V-au văzut pe camerele de supraveghere și m-au trimis aici.
– Bine, chem un taxi și plec imediat. Nu pot să merg, mă doare spatele foarte rău.
– Nu mă interesează, nu aveți voie să stați aici.
– Care parte din mă doare spatele și nu pot să mă ridic nu e clară?
– Nu mă interesează!
– Nici pe mine. Chemați poliția, faceți ce vreți.
Pleacă 10 pași mai încolo, stă nițel (5-10 secunde în care eu cautam aplicația Crazy Taxi) și vine înapoi.
– Chiar nu aveți voie să stați aici. Stricați și plantele și aveți dita mai ghiozdanul suspect în spate.
– DOMNE, TU CHIAR NU ÎNȚELEGI CĂ NU POT SĂ STAU ÎN PICIOARE? MĂ DOARE SPATELE! DU-TE DE-AICI ȘI LASĂ-MĂ SĂ ÎMI CHEM UN TAXI. SAU DACĂ VREI SĂ PLEC MAI REPEDE, ADU-MI TU UN TAXI! CHEAMĂ POLIȚIA! CHEAMĂ PE CINE VREI! DAR LASĂ-MĂ DRACU ÎN PACE SĂ-MI REZOLV PROBLEMA!
Pleacă iar zece pași. Până să se întoarcă iarăși, un taximetrist pe fază oprește în dreptul meu.
– Comandă? îl întreb.
– Nu.
– Liber, deci?
– Da.
Și am plecat.
Dorel, eroul povestirii, mă știe cu siguranță din vedere. Aproape în fiecare dimineață trec pe lângă el și intru în clădire, cu legitimația în mână. Problema lui, în mintea lui mică și congestionată, nu era că stăteam lângă clădire, ci că stăteam așezat pe un ghiveci, ceea ce, toți experții în securitate știu, este deja de 100 de ori mai periculos decât staționatul obișnuit… Iar eu mă întreb retoric. Se face școală generală și la seral?…
