Zice o vorbă că dacă după 40 de ani te trezești și nu te doare nimic, înseamnă că ai murit. Nu că sunt fan al zicalelor populare, dar se întâmplă ca viața să-ți demonstreze că nu sunt greșite. Sunt mai degrabă un rezultat al unei înțelepciuni acumulate de mii de ani.
Citeam odată într-o carte a unui om deștept că ADN-ul nu este un proiect al ființei finale, descrierea corectă fiind că este o rețetă. Gândește-te la corpul uman ca la un tort. În componența lui intră oxigen, carbon, hidrogen, azot, calciu și o mulțime de alte elemente. Ceea ce nu înseamnă că îl poți recrea plecând de la elementele brute. Procesul de formare al organismului se aseamănă mai mult cu gătitul. Adaugi un pic din asta, un pic din ailaltă, amesteci, le lași să lucreze la o temperatură bine definită, mai adaugi câte un pic din cealaltă și mai amesteci. La final, prin multe etape intermediare, obții ceva ce nu poate fi construit din elemente finite lipite unul peste altul. Structura ciocolatei, de exemplu, depinde în măsură covârșitoare de ordinea în care se adaugă ingredientele și temperatura la care se fac procesele. Topește și re solidifică o ciocolată și vei vedea că nu mai are același gust. Sau răcește-o la temperaturi extreme și vei vedea că, din nou, își schimbă structura, și deci gustul.
Rezultă, deci, că organismul oricărei ființe este rezultatul unui proces extrem de migălos de construcție. Ordinea proceselor este mult mai importantă decât elementele componente. Legile care guvernează crearea unui organism sunt extrem de delicate și de complexe. Natura lucrează la problema asta, în micul nostru colț de realitate, de vreo 3,5 miliarde de ani. 3,5 miliarde de ani în care a testat amețitor de multe combinații, de tactici, de rețete. Cumva, în codul genetic, este scrisă o succesiune de etape de creștere care dictează cum se dezvoltă oasele, mușchii, nervii și organele interne, la finalul căreia rezultă individul final. Și tot acolo este și o rețetă prin care genele să poată gestiona problemele care apar ulterior în viață.
Și mai puțin înțeles, mi se pare, este fenomenul prin care organismul, gata format, reușește să își mențină coerența funcțională. Multă lume, sub influența farmacologiei moderne, vede totul ca pe un mecanism extrem de simplist. Ești răcit, bagi o pastilă. Te doare capul, bagi altă pastilă. Ai diabet, faci injecții cu insulină. Ai tensiunea mare? Înțelegi unde bat.
Problema este însă că, așa cum organismul este creat de o rețetă, el nu este menținut în viață de niște sisteme independente. La o primă vedere, lumea percepe epilepsia ca pe o criză, ca pe o dezorganizare momentană a proceselor mentale. Ironic, mai ales că oamenii care s-au aplecat peste această problemă au constatat ceva cu totul uimitor: în timpul unei crize, creierul nu se scufundă în haos, ci invers, devine temporar mai organizat. Curenți cerebrali care în mod normal sunt absolut aleatori se sincronizează temporar și bat un ritm sincron. Atunci are loc criza de epilepsie.
Secretul funcționării organismului este, similar, o simfonie de funcționare a unor sisteme interconectate. Fiecare sistem este legat cu sisteme adiacente, și fie direct sau indirect, dezechilibre în unul din ele, se pot propaga în lanț, punând presiune suplimentară pe cele interconectate. Iar când dezechilibrele devin suficient de mari, simfonia în sine se poate dezintegra într-o cacofonie finală și ireversibilă. Viața înseamnă această simfonie.
Înțelegând lucrul ăsta, rămân uimit și umil în fața realizării naturii. Organisme atât de complexe, guvernate de legi atât de complexe, au în ele puterea de a corecta și trece peste o mulțime de erori. Marea simfonie permite o mulțime de variațiuni și devieri care se pot compensa la nevoie, în anumite limite. Faptul că entropia te pândește la fiecare pas, dar tu poți ajunge la vârste remarcabile relativ întreg, pare de-a dreptul incredibil. Viața, în sine, este un balet extrem de delicat pe muchia unei lame de ras infinit de ascuțite. Iar majoritatea zdrobitoare a organismelor de pe pământ navighează cu succes această ecuație inimaginabil de complexă. Sfidează pur și simplu logica!
Medicina modernă, așa de eficientă cum este, este un instrument extrem de rudimentar în fața adevăratelor probleme medicale. Putem interveni în câteva sisteme. În câteva situații extrem de limitate, putem face câte ceva util. De multe ori lucrurile bune pe care le facem au efecte neașteptate în alte sisteme. Sunt mult mai multe lucruri pe care nu le putem repara decât cele pe care le putem repara. Vestea bună este că, așa limitată cum este, medicina modernă, alopată, se bazează pe principiile de bază ale științei. Este un proces iterativ care lărgește permanent orizontul cunoașterii. Este singurul proces prin care vom ajunge la o cunoaștere superioară a ingineriei organismului uman. Pentru că medicina este fix asta, o inginerie a sistemului uman. Ce sisteme se pot corecta, suplini, repara.
În fața acestei realizări sunt foarte puține lucruri pe care le poți spune. Nu e de mirare când te doare ceva, mai degrabă e de mirare când nu te doare ceva. Și cât de ridicol este să te plângi de o simplă răceală. Sau cât de bucuros ar trebui să fi de fiecare zi în care ești treaz, conștient și rezonabil de sănătos, în care te poți bucura de viață. Sau că ar trebui să înțelegi că viața reprezintă această luptă constantă împotriva haosului.
Când ești tânăr, nu ești deloc conștient de fragilitatea sistemelor care te susțin, și aproape deloc conștient de simfonia din spatele lor. Înțelegi asta de-abia la vârsta când încep să te doară genunchii sau spatele, când te lasă privirea sau auzul, când începe să te doară stomacul. Înțelegi asta de-abia după ce ai abuzat de ele cu nonșalanță. Pentru că viața mai conține o ironie extrem de fină: pe măsură ce trece timpul îți schimbi sănătatea și energia pe, cu ceva noroc, un dram de înțelepciune și experiență, cu care să compensezi lucrurile care acum scârțâie dureros. Iar când ești tânăr, este aproape imposibil să iei în serios pe cineva care îți împărtășește lecțiile pe care le-a învățat în privința asta, care te sfătuiește să fii grijuliu cu simfonia ta pentru că vei avea nevoie de ea pentru o cursă lungă.
Închei cu o bucată de trivia. În esență, în procesul de diviziune celulară la formarea unui organism urmează două tipuri de modificări spațiale: protruzie, când celulele ies în afară, formând o excrescență, un membru, sau invaginare (știu, e un cuvânt cu rezonanță amuzantă), în care se creează un intrând, începutul orificiu. În procesul de dezvoltare a embrionului uman, primul astfel de fenomen care afectează sfera de celule create este o învaginare. Primul lucru se formează un intrând, înaintea creeri membrelor și extremităților. Și care este corespondentul acelui intrând în fizionomia finală a organismului? Care este acel prim diferențiator? Let’s just say that we are all first and foremost assholes :))
