Trăim într-o lume extrem de narcisistă. Văd în jurul meu o droaie de exemple. În relațiile comerciale, orice greșeală minoră este tratată ca o crimă de lèse–majesté. Răspundem automat cu ironie, cu critici virulente, cu review-uri negative și cu cât de mult vitriol suntem capabili, de parcă omul care stă în fața noastră nu este un individ cu dreptul la demnitate, ci un fel de sclav sau robot pus acolo să ne umfle nouă orgoliul. Ne-am învățat că totul ni se cuvine. Acum, fără nicio secundă de răbdare. Indiferent de consecințe.
Este un simptom sistemic al unei deformări morale a societății care se manifestă în orice aspect. Am învățat că toate lucrurile sunt înlocuibile. Aproape nimic nu merită reparat, doar aruncat și înlocuit. Nu mai e cool, nu mai e nou. Statutul tău social se definește prin cât de scump este telefonul tău, cât de nemțească sau japoneză este mașina ta, cât de colorate sunt pozele de pe Instagram din vacanțele tale ultra exotice și cât de fancy este cafeaua pe care o savurezi discutând mondenități cu o țigară în mână.
Căscăm gura, colectiv, la influenceri care ne prezintă prin medii virtuale cât de minunată este viața lor și ce trebuie să facem pentru a fi la fel de strălucitori ca ei. Ce trebuie să consumi, cu ce trebuie să te îmbraci, unde trebuie să mănânci, în compania cui trebuie să fii văzut pentru a conta.
Fugărim colectiv conceptul de ”fericire”, de parcă ăsta este scopul vieții. Iar fiecare secundă de nefericire este interpretată ca o mare ratare a sensului vieții, o motivare și mai puternică pentru a abuza și mai mult de viață. Dacă nu zâmbești mereu, tâmp, cu dantura proaspăt creată artificial, este un semn că n-ai reușit în viață. Totul trebuie să fie simplu. Totul are o explicație imediată, o soluție scoasă din cărți motivaționale.
IAR ȚIE ȚI SE CUVINE SĂ FII FERICIT. Tu trebuie să fii numărul unu, să ai cele mai multe like-uri și cei mai mulți followeri. Tu trebuie să te trezești în fiecare dimineață fericit. Dacă te uiți în jurul tău și ți se pare că totul se duce fracului, probabil asta este explicația.
Iar pentru asta ești dispus să sacrifici totul. Bani, timp, sănătate, familie. Nici unul din lucrurile astea nu este mai presus de fericirea ta. Sunt doar o unealtă prin care să îți atingi fericirea.
Asta pentru că ai uitat cum ai ajuns aici. Ai uitat de oamenii care s-au sacrificat muncind pe brânci pentru confortul tău. Ai uitat de părinții, bunicii și străbunicii tăi. Ai uitat de munca lor, de mâinile bătătorite, de cum se trezeau devreme și plecau cu noaptea în cap pentru un colț de pâine. Ai uitat de onoarea cu care munceau pentru a își câștiga existența, ai uitat de satisfacția pe care le-o aducea statutul pe care îl aduce acest lucru. Uiți faptul că ești rezultatul unor strămoși care s-au zbătut zi de zi pentru supraviețuire.
Fericirea pe care o urmărești este o himeră. Cu cât de străduiești mai mult să o atingi, cu atât se va îndepărta mai mult. Te scufunzi într-o spirală a narcisismului și a disperării și nu înțelegi de ce.
Pentru că scopul vieții nu este să fii fericit. Scopul vieții este să clădești ceva frumos și util. Iar asta cere trudă și migală. Cere efort susținut zi de zi. Cere dedicare și grijă. Este nevoie de răbdare infinită. Cere hotărârea de a lua în spate, voluntar, o greutate pe care nu crezi că o poți duce și de a te târî de colo colo, pas cu pas, mergând în fiecare zi mai departe decât credeai că poți să o faci. Asta îți dă un sens adevărat vieții, te întărește și te face un adult. Fără asta ești doar un adult necrescut, un copil în haine mult prea mari pentru starea lui mentală. Ești doar un ghem de toane și frustrări, care calcă totul în picioare în crize de isterie.
Vine un moment când trebuie să te ridici în picioare, să îți îndrepți spinarea, să renunți la copilărie, să îți sufleci mâinile și să îți accepți povara. Viața nu a fost și nu va fi niciodată simplă sau ușoară. Dacă este așa este lipsită de sens. Dacă nu suferi voluntar pentru ceea ce trebuie, faci ceva greșit. Exiști degeaba.
E greu să realizezi lucrul ăsta, viața are grijă să îți distragă atenția mereu cu chestii strălucitoare și doze de fericire convenabil împachetate în ambalaje ușor consumabile, cu promisiuni de mai bine contra unor soluții penibil de simpliste.
Îți dai seama de asta însă când, la miez de noapte, porți discuții existențiale, încercând să alini suferința unui copil care la o vârstă fragedă se clatină pe marginea prăpastiei depresiei, împins acolo de egoismul adulților din jurul lui care au fost mai mult decât bucuroși să sacrifice stabilitatea lui emoțională de dragului unei fericiri imaginare. Îți dai seama de asta când te uiți în oglindă și îți dai seama că nu a stat în puterea ta de a împiedica producerea unui rău inimaginabil, creat de un adult necrescut și neasumat. Dar îți dai seama că hotărârea ta de a te lupta cu acest monstru care consumă sufletul copilului tău, oricât de greu ar fi, până la ultima ta resursă de energie mentală, este singurul lucru care dă cu adevărat sens vieții tale.
Să fii adult înseamnă să duci totul în spate. Nu pentru că este ușor, ci pentru că este greu. Pentru că tu ești cel care, prin voință și îndârjire, poate și trebuie să ducă lucrurile înainte. Pentru că tu poți și trebuie să contribui pozitiv la viața celor din jurul tău. Cu efort, cu trudă, cu sânge dacă trebuie. Nimic din ceea ce este ușor nu merită și nu are valoare. Iar asta nu ai cum să o înțelegi decât când, cu greutățile în spate, cu mușchii arzând de efort, vei simți satisfacția pe care ți-o dă realizarea că tu ești forța care construiește.
Ai de ales cum vrei să fie viața ta. Ușoară sau grea? Lipsită de sens sau încărcată de responsabilități?
Ești un copil sau un adult?