…terminăm odată cu prostiile?
Pe cine să dai vina?
Pe lumea asta există multe cărți – beletristică, SF, știință. Unele sunt simple cărămizi de hârtie fără nici o valoare, altele ascund munca și inspirația unora din cele mai strălucite minți.
Una dintre ultimele este The Selfish Gene, o carte genială scrisă de un tânăr om de știință care, prin claritatea uimitoare a gândirii cu care este dotat natural, a reușit să vadă și să explice secretele prin care selecția naturală funcționează la nivelul genelor. Prin logică, deducție și observație, Richard Dawkins a reușit să își explice, lui și nouă, felul în care genele ne modelează comportamentul în moduri ce sfidează aparent logica. Răspunsul din partea comunității științifice a fost pe măsura cărții, aceasta devenind un punct de referință pentru biologi.
Un cititor al cărții lui Dawkins, The Selfish Gene, a trimis autorului o scrisoare cel puțin ciudată. Cu toate că aprecia cartea citită și conceptele revoluționare pe care le introducea, mărturisea sincer că lectura l-a aruncat într-o depresie de lungă durată. Pentru că, odată citită, a văzut pentru prima dată lumea din jurul lui cu alți ochi, a înțeles ce și de ce se întâmplă. Lucru care i-a spulberat conceptele morale clasice, împiedicând coagularea unei viziuni ”dulcegi” asupra lumii. Și în concluzie, și-ar fi dorit sincer să dez-citească această carte și să plutească în continuare într-o amorțeală comodă.
Ce nu a priceput cititorul acestei cărți este că înțelegerea mecanismelor selecției naturale la nivelul ei fundamental îți permite să înțelegi fundația ființei tale. Animalul de dedesubt, cu instinctele și nevoile lui primare dictate de milioane de ani. Iar cunoașterea acestuia din urmă îți permite să îl temperezi cum se cuvine, în cunoștință de cauză, cu armamentul corect. Din punctul meu de vedere, asta este adevărata natură a umanismului.
Hai să vedem cum se mișcă autoritățile statului
Astă seara am avut oroarea de a asista la transmisiunea unei coride pe sport.ro. De la chinuirea animalului, până la împungerea cu sulițe și într-un final la înfigerea săbiilor printre omoplați pentru a atinge inima taurului. Până când animalul a rămas inert și a fost scos din arenă cu un atelaj de cai.
Am asistat la asta pentru că eram ocupat să înregistrez o reclamație la CNA. La fel cum chinuirea gratuită a unui animal este ilegală în România, îmi place să cred că și documentarea evenimentului în comentarii pline de adulație ale unor comentatori dobitoci ar trebui să fie ilegală. Mă aștept ca același CNA care s-a ofuscat maxim pentru reclama ”blasfematoare” RedBull să reacționeze prompt. Copilărie, nu?
Aștept cu maxim interes să primesc un răspuns oficial la plângerea depusă online. Între timp, disprețul meu pentru ”sport”, ”presa sportivă” și ”reporterii sportivi” a ajuns la un nou nivel record.
Despre lucrurile care contează cu adevărat în viață
Fără comentarii suplimentare.
Întoarcerea lui Alice
Istoria jocurilor este presărată cu niște monumente de inspirație și creativitate îngropate într-o mare de producții fără suflet. Titluri de genul Sanitarium, Grim Fandango, The Longest Journey, Mafia (primul) și American McGee’s Alice au rămas adânc imprimate în memoria mea. Le re-joc cu plăcere periodic.
Mai la chestiune, American McGee’s Alice a fost un joc superb. Imaginația și limitele logicii au fost împinse dincolo de extrem, îmbrăcate într-un context afectiv extrem de puternic. Cine l-a jucat știe despre ce vorbesc. Cine nu, nu va regreta dacă-l încearcă.
Ei bine, vestea bună e că Alice se întoarce și American McGee e implicat în proiect.
Vestea proastă e că se întoarce sub bagheta lui Electronic Arts. O companie care în ochii mei (recunosc sincer nu deosebit de informați în ultima vreme) este sinonimă cu rasoleala și jocurile făcute pe bandă rulantă. Și oricum, nu cu pasiunea jocului original. Acuma, nu sunt omul care să dea cu bâta preventiv (prea des :D) așa că aștept cu interes să văd ce iese din toată povestea asta. Fie vorba între noi, eu salivez în secret. 😉
Și cică doar oamenii s-au făcut mai răi
Asta e vorba pe care o scoatem cu toții la înaintare când avem de-a face cu răutatea și lipsa de compasiune a semenilor noștri, în trafic sau pe stradă.
Ei bine, se pare că nu doar noi aveam onoarea îngroșării obrazului. Ieri dimineață îmi îndeplineam îndatoririle conjugale – duceam gunoiul, recte – când am pățit un lucru neobișnuit.
Un superb reprezentant al selecției naturale, din regnul Animalia, clasa Mammalia, genul Rattus, stătea tacticos pe tomberonul deschis și consulta meniul zilei. Lucrul neobișnuit a fost că atunci când m-a văzut, nu s-a grăbit să fugă. Blazat și ușor deranjat de prezența mea inoportună s-a deplasat până pe ghenă, în spatele unei cutii. De unde continua să mă studieze cu un ochi critic și dezaprobator. Ceva de genul ”Dorele, ne mai ții mult?”. Moment în care mi-am adus aminte de episodul din Seinfeld cu ”înțelegerea” dintre oameni și porumbei. Amicul șobolan, se pare, ori lipsise de la trainingul referitor la oameni și modul corect de acțiune în prezența lor, ori era prea mahmur și n-a reținut nimic.
După surpriza inițială a întâlniri, am trecut în etapa întrebărilor filozofice, după care în cea a indignării. Care va să zică nici șobolanii nu mai sunt ce-au fost odată. După care am hotărât să fac un test de reflexe al amicului, cu un ”fâs” puternic, din toți rărunchii, pe care îl folosesc pentru a îndepărta rapid pisicile și maidanezii. Măcar la capitolul ăsta reacția a fost corectă. Cu o săritură pe un arc de cerc la o altitudine de cel puțin jumătate de metru, amicul a încercat o scurtă plasare pe orbită.
Ca recompensă pentru efortul lui, i-am lăsat o plasă plină cu bunătăți. Noi nu mâncăm prostii…
Întrebări retorice
Pe teme de sezon. Să începem, dară…
Ar trebui să aibă ateii liber de paște/crăciun și alte baliverne religioase?
Argumentul ”cuvioșilor”: nu! Că dacă ei nu cred, pot să muncească.
Argumentul ateilor: dacă voi credincioșii, aparent marea masă (că sunteți mult mai puțini decât v-ar plăcea să credeți), vă rezervați dreptul s-o luați pe arătură periodic cu tot felul de scuze, avem și noi același drept. Mai mult, majoritatea vă trâmbițați sus și tare credința, dar ce vă interesează cel mai tare e bârfa din curtea bisericii, fripturica, șprițul și fusta vecinei care e mai predispusă la ghidușii după post. Deci, de fapt, față de noi ateii care recunoaștem sincer că nu credem în povești cu creaturi imaginare, voi vă prefaceți că le credeți ca un pretext pentru petreceri și festinuri. În traducere liberă, se numește ipocrizie.
Ca să o spunem pe aia dreaptă, ca ateu aș prefera mai mult să am libertatea de a subscrie sau nu la zilele voastre de sărbătoare. Și în caz că nu vreau să ader la paște, rusalii și crăciun (da, uite aici o sărbătoare profund religioasă), să pot să-mi fac pachet toate zilele cuvenite și să mi le iau când vreau eu. Să mă duc în concediu și să fac o sinceră incantație zeului grătar și zeiței bere, să îmi privesc copiii jucându-se și să îi sărut în creștet. Adică ce faceți voi, numai că pe față și sincer, fără scuze puerile.
Cuvinte în plus
Când ești sătul, nu ți-e frig și nu te doare nimic, îți permiți tot soiul de luxuri. Ca de exemplu să te uiți în gura tipului de la spălătoria auto și să te minunezi că nu mai are nici un fel de dinți în gură. Nu de bătrânețe, ci de stricați ce erau sau poate de la bătăi.
Revenind. În transa filozofică indusă de lipsa de probleme existențiale, îți pui tot soiul de întrebări idioate. Ca de exemplu ”Cu ce naiba mănâncă omul ăsta?”. Pentru că dacă stai nițel și te gândești, o să îți dai seama că el are cu totul alte probleme. Probabil lui întrebarea i se pare mult mai relevantă fără ”Cu” din deschiderea propoziției.
Când o să îmbătrânesc…
…n-o să trag cu dinții de viața. Mai bine să mă duc când sunt în putere, cu demnitate.
Bine că până atunci voi apuca să mai mai coc. O să am copiii lângă mine și voi trage de fiecare zi în parte pentru a mă bucura de nepoții mei. O să fiu un ticălos bătrân. Așa, ca ăsta.
Light
