Era 18 iulie 2023, ora 7 și ceva de dimineață. În mod neobișnuit pentru mine încă dormeam. Era un ciclul din ăla REM și visam ceva, nu mai știu ce. A început să-mi sune telefonul. L-am luat în mână și m-am uitat să văd cine mă sună. Eram atât de buimac de ziceai că tocmai am luat un par în cap. În momentul ăla rulam în BIOS, nu se încărcase încă sistemul de operare.
Număr ascuns. Primul instinct a fost să resping apelul. Din principiu nu răspund la numere ascunse. Dar buimac fiind, am ezitat suficient cât să intru din BIOS în loading screen. Și am dat slide în sus apelului, în loc de în jos.
– Da.
– Bună ziua, de la Spitalul ******* sunt, de la terapie intensivă. Domnul Dunăre a decedat peste noapte.
Și atunci s-a terminat loading screen-ul și am intrat în desktop. M-am reconectat la realitate.
Tata a suferit de bronhopneumopatie obstructivă cronică – BPOC. Plămânii lui s-au închis încetul cu încetul. Primele forme de manifestare a acestei boli sunt stări de oboseală. Apoi activitatea fizică devine din ce în ce mai dificilă. Activități zilnice absolut normale precum urcatul scărilor devin un chin, rămâi fără suflare și gâfâi ca după un maraton. Cu tot tratamentul de rigoare, boala are o singură direcție. Moarte prin sufocare.
Ani de zile boala a fost ținută sub control prin medicație. De la 24% capacitate pulmonară, odată cu începerea tratamentului a crescut la 64%, după care, cu timpul, a scăzut încetul cu încetul. S-a ajuns la concentrator de oxigen, o mașinărie ca un aspirator care pompează aerul, pufăind, printr-un filtru poros prin care poate trece doar molecula de oxigen. Pe cealaltă parte iese doar oxigen în concentrație de 95%.
La început era nevoie de el sporadic. Apoi mai des, și la final, permanent. O pană de curent era literalmente o condamnare la moarte. Și s-a ajuns la ziua în care nici măcar concentratorul n-a fost suficient, iar tata a ajuns la spital.
Spre deosebire de acasă, la spital aveau oxigen pur și măști CPAP. Măști care aduc oxigen cu presiune, forțând organismul să absoarbă mai mult. Iar tata a rămas internat în spital. Numai că linia lui ducea doar într-un singur loc. Spre capătul de linie.
L-am vizitat zilnic și am stat de vorbă cu doctorul. L-am întrebat ce urmează.
– Domne, de aici nu mai pleacă acasă. Stă deja de o lună pe o muchie de cuțit. N-am mai văzut pe nimeni să se chinuie atât. Probabil are o inimă foarte puternică, care compensează plămânii. La un moment dat o să se prăbușească. O să trebuiască să-l sedăm, să-l intubăm și să-l transferăm la ATI. Și acolo o să o mai ducă câteva zile.
Timp de o lună masca CPAP i-a produs tatei răni pe față. Pe nas avea o mare tăietură, limba se umpluse de coji de la oxigenul care îi usca gura. Nu mai putea vorbi și era de-abia conștient. Nici de mâncat nu mai putea, așa că au trebuit să-l hrănească intravenos. În momentele de claritate încerca să își scoată masca, dar asistentele i-o puneau la loc. Apoi a încercat să își tragă perfuziile din vene, iar asistentele au fost nevoite să îl imobilizeze de pat. Era clar că îi ajunsese și că voia să termine chinul.
Veneam în vizită și mă ruga să îl dezleg. Îl dezlegam și îl țineam de mână. Asistentele veneau și mă certau. Le spuneam că am grijă să nu-și tragă perfuziile. Când plecam îl imobilizau la loc, cu blândețe dar cu fermitate, dar el tot reușea să ajungă la perfuzii. În cele din urmă, au trebuit să-i pună un cateter în vena de la picior, dar și pe ăla încerca să și-l smulgă.
Știam că pentru tata toate astea sunt un chin inimaginabil. De când era el în spital, în salonul lui s-au perindat o droaie. Unii au plecat acasă, alții cu picioarele înainte. Cât timp era tata internat a trecut prin secție și Horia Moculescu. Avea și el BPOC, dar suprapus peste sechelele tuberculozei din tinerețe. Mama a stat de vorbă cu o nepoată a lui care îl vizita. A mai trecut prin secție un tinerel de 36 de ani. N-a stat mult și a ajuns la morgă. Vasta majoritate a celor cu BPOC ajung acolo din cauza fumatului. Dacă nu mor de cancer la plămâni, esofag sau vezică. Dacă aveam vreodată nevoie de vreun argument să nu fumez, ăsta ar fi fost.
Mi-am luat inima în dinți și am vorbit cu doctorul. L-am întrebat dacă există vreo procedură prin care, având în vedere diagnosticul terminal al tatei, am putea întrerupe, pe cale legală, tratamentul medical care îl ține forțat în viață, pe muchie de cuțit și în chinuri inimaginabile. Mi-a spus că nu există așa ceva în România. Nici măcar pacientul, în deplinătatea facultăților mentale, nu ar putea lua o asemenea decizie. Odată ajuns la spital, singura lor opțiune este să îl țină în viață prin toate mijloacele necesare. Și că va ajunge la terapie intensivă, dar că măcar atunci va fi sedat și inconștient.
Iar tata s-a mai chinuit o lună, legat de pat, cu răni pe față și în gură, cu fiecare respirație o agonie. Am încercat să îl transferăm la un centru de îngrijire paliativă, dar n-ar fi supraviețuit transportului, așa că a rămas în salonul spitalului. Când a ajuns la terapie intensivă am fost din nou să-l vizitez. Era, pentru prima dată în multe luni, liniștit. L-am ținut de mână în liniște câteva minute.
Ultima dată când l-am vizitat părea să aibă ochii deschiși. De fapt, erau dați peste cap și avea un tremur permanent al extremităților. Jumate de an mai târziu am văzut un documentar și am realizat că ce vedeam eu era faza terminală a hipoxiei. Sângele lui era aproape complet saturat cu dioxid de carbon.
Apoi a sunat telefonul într-o dimineață.
Două luni de chin inuman. Două luni în care nici doctorii, nici eu, nu am putut face nimic pentru a opri o suferință inutilă. Două luni în care doctorul îmi repeta că n-a văzut atâta chin, atâta balans pe muchia de cuțit în toată experiența lui profesională. Așa sunt așezate lucrurile pe lumea asta. Uneori oamenii sunt mai prejos de animale. Unui animal îi poți curma suferința într-un mod uman. Oamenii trebuie să sufere până la capăt.
Mai mult decât moartea lui, cu care am avut timp amplu să ne acomodăm, mi-a rămas pe suflet rușinea de a nu fi putut face nimic să îi opresc suferința. O rușine care pur și simplu nu se lasă curățată cu nimic.
Filmarea asta arată ultimele momente de hipoxie ale scafandrului Chris Lemons, rămas fără oxigen la câteva sute de metri sub apă. Iar spasmele lui sunt cele pe care le-am văzut la tata în ultima vizită .
În serialul The Kominsky Method, personajul principal are o revelație, în urma morții prietenului lui.
I’ve sat at the bedside and I’ve held the hands of friends and loved ones as they breathed their last breath… and I can tell you this: the dramatic soliloquy at the end of life is pure and utter nonsense. If anything is being said, it’s internal. You can almost hear it. They’re having an internal conversation filled with disbelief and wonder that their life has come to an end. They hardly notice you sitting there at all. For the dying, the living are irrelevant.
Mâine este o nouă zi. O nouă zi în care să trăiești viața cât ești în putere. În care să te bucuri de tot ce se poate. Mort ești deja, de trăit trăiești pe datorie. Până în ziua în care va suna numărul ascuns.
