Orice om care lucrează într-un mediu profesional de ceva vreme a văzut la viața lui câteva emailuri de la revedere, multe din ele pe același model – mulțumesc pentru colaborare, ne mai vedem, a fost o plăcere etc.
Nu mă îndoiesc nicio secundă de sinceritatea lor. Am scris și eu câteva la viața mea și am turnat în ele toată sinceritatea de rigoare. Zilele însă, am primit una care le-a pus capac tuturor.
Anul trecut am fost într-o delegație unde am avut plăcerea (pe bune, plăcerea, fără niciun mișto) de a cunoaște niște oameni deosebiți. Unul dintre ei este Bill, despre care mi-am propus să scriu câteva rânduri de atunci, dar cumva până acum nu m-a lovit urgența momentului. Altul a fost colegul de la care am primit emailul. Un om jovial, boem, relaxat, mereu cu zâmbetul pe buze. Am petrecut timp cu el și în afara cadrului oficial, l-am văzut alături de soția lui într-un cadru informal. Am băut o bere bună împreună, am mâncat ceva bun și am stat de vorbă până seara târziu.
Iar zilele trecute am primit un mail de la el. În traducere liberă, suna cam așa:
Dragi colegi, lucrăm împreună de mulți ani. Cu unii din voi mă cunosc de 18 ani, de când compania la care lucram a fost cumpărată și încorporată. Mulți dintre voi m-ați ajutat și ați împărtășit cu dărnicie cu mine înțelepciunea și experiența voastră, și pentru asta vă mulțumesc.
Am hotărât să mă retrag din activitate începând cu luna martie. Vreau să mă bucur de restul vieții, să călătoresc și să mă bucur alături de soția mea de cei șase copii și cei șase nepoți ai noștri.
Dacă treceți vreodată prin Alberta, nu ezitați să mă sunați și să ne vedem la o bere.
Am rumegat tot weekend-ul la mailul ăsta. Este genul de mail aspirațional care să te pună pe gânduri. Așa arată un om care și-a așezat viața cum trebuie, din timp, iar acum, la bătrânețe, culege fructele. Nu îl invidiez pe colegul meu. Îl admir. Mai ales într-o lume în care mulți dintre noi și-au pierdut simțul a ceea ce contează cu adevărat la finalul cursei.
Una din cele mai urâte experiențe ale vieții de șofer este să te sui în mașină, să dai la cheie și să fii întâmpinat de liniște. Iar asta se întâmplă pentru că multă lume nu prea înțelege cum funcționează acumulatorul mașinii și deci nu știe cum să-l protejeze.
În mod normal, un acumulator corect folosit ar trebui să te țină cam 6 ani. Sunt puține lucruri pe care le poți face pentru a-i prelungi viața, și foarte multe pe care le poți face pentru a-i scurta viața.
Când schimbi acumulatorul
Spre sfârșitul duratei de viață, acumulatorul începe să dea din ce în ce mai puțin curent. Asta o poți simți din faptul că trage mai greu la demaror, geamurile electrice coboară ceva mai încet sau poți sesiza o oarecare variație trecătoare a intensității farurilor când acționezi consumatori puternici la bordul mașinii (parbriz, lunetă sau scaune încălzite de exemplu).
Ce nu se poate vedea însă cu ochiul liber este că un acumulator poate fi omorât prematur de anumite defecțiuni ale sistemului de încărcare. Alternatorul și releul de stabilizare a curentului pot încărca prea puțin sau prea mult bateria. Niciuna din aceste extreme nu este foarte sănătoasă.
De-asta, când schimbi acumulatorul, este sănătos să o faci la un service sau un magazin de specialitate care îți va testa instalația electrică. Au un tester care poate verifica atât tensiunea bateriei, cât și ciclul de pornire și tensiunea de încărcare la ralanti sau la turație. Dacă nu sunt ok, vei afla acest lucru și vei avea posibilitatea să repari ce trebuie înainte să te mai coste un acumulator.
Ce nu le place deloc acumulatorilor
Unul din lucrurile la care acumulatorii de plumb au toleranță foarte mică este descărcarea completă. Să zicem că uiți farurile pornite, sau o lași pe avarii prea mult, sau pur și simplu că uiți o plafonieră aprinsă.
Sigur, dacă ai pățit o rușine îl poți reîncărca, dar nu va mai fi la același nivel de putere ca la început. A doua oară, va scădea și mai mult. A treia oară și mai mult. În cele din urmă, puterea lui ar putea ajunge sub necesarul de a porni mașina, mai ales în condiții de frig. Ce trebuie să eviți cât mai mult cu acumulatorul este să îl pui în această situație:
Nu îl lăsa să se descarce excesiv, evită să îl descarci complet.
Când pornești mașina
Unul din felurile în care poți privi acumulatorul este ca pe o sticlă de apă. Pentru pornirea mașinii este nevoie de un curent semnificativ, mare la mașinile pe benzină, foarte mare la cele diesel (ăsta e unul din motivele pentru care mașinile diesel au acumulatori mai puternici). Pornirea este de departe cel mai mare consumator al acumulatorului. Să facem o comparație cu un bidon de 5 litri. Când pornești mașina, e ca și cum scoți, să zicem, 500 ml de apă din sticlă. Pe măsură ce mergi, alternatorul va încărca înapoi în baterie ce a fost consumat.
Dacă însă faci drumuri scurte, consumul pornirilor se adună iar alternatorul nu apucă să reumple bateria. Și poți ajunge la fundul sticlei. Ceea ce nu e bine.
Când mergi cu mașina
Unul din motivele pentru care iubim mașinile moderne este confortul. Te sui în mașină, dai drumul la muzică, la dezaburire, la încălzirea din scaune și din volan, aprinzi farurile și stai la semafor în coloană.
Numai că alternatorul nu are putere infinită să reîncarce bateria. Se poate ajunge la situația în care nu numai că nu încarci, dar continui să consumi din acumulator. Dacă știi că ai un drum scurt, încearcă să nu suprasoliciți sistemul cu prea mulți consumatori. La drum lung, pe șosea sau autostradă, lucrurile stau altfel. Acolo motorul se simte în largul lui, la fel și alternatorul care îți încarcă bateria.
Alt lucru pe care să îl eviți sunt opririle inutile. Să zicem că ai de luat pe cineva, care coboară în două minute. Mai sănătos pentru acumulator ar fi să nu oprești/pornești mașina.
Când lași mașina în parcare
Deși nu se vede cu ochiul liber, mașina e plină de electronică, și multe dintre aceste sisteme nu adorm niciodată. Modulul alarmei și multe alte sisteme rămân active, consumând acumulatorul. Pentru un acumulator sănătos, una-două săptămâni nu sunt o problemă. Dar nici măcar un acumulator nou nouț nu poate duce toate aceste sisteme dacă lași mașina neatinsă mai cu lunile.
Cu cât acumulatorul este mai bătrân, cu atât perioada în care lași mașina neatinsă în parcare ar trebui redusă. Dacă ai un acumulator mai vechi, ar fi sănătos să faci câte un drum mai semnificativ cu mașina măcar odată pe săptămână. Adică nu 800 de metri până la Lidl și înapoi. Exact asta am discutat în Când pornești mașina.
Când vine frigul
Alt lucru care nu le place acumulatorilor (de plumb sau de litiu), este frigul. Ca să-l citez pe George Costanza, ”there’s shrinkage”.
Un acumulator de 4 ani se poate comporta la frig (-10/-20°C) ca unul de 5 sau 6 ani. Va da mai puțin curent, va fi mai predispus să cedeze. Evită să-l descarci excesiv în condiții de frig prin toate greșelile de mai sus și s-ar putea ca la primăvară să ai un acumulator perfect funcțional care să mai prindă o iarnă.
Cum să repari un acumulator obosit
Știu că sună foarte tris, dar…
Un acumulator mort rămâne mort și nu prea există voodoo care să-l resusciteze. Pe vremuri, când puteai accesa lichidul din elemenți puteai reface densitatea de acid. Oricum era doar o peticeală temporară și mai era și foarte periculos să te joci cu soluții de acid. De obicei unul din elemenți cedează primul. Dar nu cedează de bine ce o duce, în interior sunt daune semnificative și ireversibile. Mai nou însă, acumulatorii sunt capsulați și nu poți accesa lichidul oricum.
Singura soluție să-l repari, deci, este să-l schimbi. Iar asta costă.
Cum să pornești mașina cu cleștii
Cu foarte mare grijă. Nu, pe bune, cu foarte mare grijă! Deși nu pare mare scofală, poți încurca polaritățile și se poate lăsa cu scântei sau mai rău. Dacă nu caști ochii foarte bine, poți să strici atât mașina care primește cât și pe cea care dă curent. Sunt anumite circuite care sunt foarte sensibile. Uneori se poate arde o siguranță. Alteori se pot întâmpla lucruri și mai grave. Un scurt circuit la o baterie încărcată poate duce ușor la incendiu.
În primul rând, contează cablurile. Nu poți porni o mașină cu două sârme. Mașinile pe benzină au un acumulator și alternator mai slabe. Cele diesel mai puternice. Dacă nu folosești cabluri suficient de groase, nu vei putea porni o mașină rămasă fără baterie. Dacă vrei să pornești o mașină diesel, ai nevoie de cabluri capabile de curentul de pornire necesar. Există cabluri de 300, 1500, 3000 de Amperi. Unealta trebuie adaptată la jobul pe care îl ai de făcut. Cu cabluri de 300 s-ar putea să nu poți porni un diesel, curentul de pornire necesar nu poate trece prin ele.
În al doilea rând, pentru a evita problemele (în principal un scurt circuit la bateria automobilului donator), e bine să conectezi calburile într-o ordine specifică:
1 – borna plus a acumulatorului descărcat 2 – borna plus a acumulatorului donator 3 – borna minus a acumulatorului donator 4 – masa automobilului cu acumulator descărcat
În caz că nu știai, minusul oricărui acumulator este conectat la caroseria mașinii. Dacă urmărești papucul de pe borna minus a acumulatorușui, vei vedea un cablu care merge la un șurub prins bine de caroseri. Acolo trebuie conectat punctul 4.
După ce le conectezi, cel mai bine respecți următoarea procedură:
1 – pornești mașina donatoare înainte de conectarea cablurilor. Dacă nu, măcar după. 2 – te asiguri că toți consumatorii automobilului cu acumulatorul descărcat sunt opriți. Toți: sistem audio, plafoniere, încălzire în scaune/volan, contactul este oprit. 3 – turezi automobilul donator undeva la 2000 RPM și îl ții acolo câteva minute. La turați din astea alternatorul automobilului donator produce optim curentul de încărcare. 4 – te asiguri că automobilul cu acumulatorul descărcat este scos din viteză, pui contactul și încerci să pornești.
Dacă ai noroc, va porni din prima. Dacă nu, mai ai răbdare câteva minute pentru ca acumulatorul descărcat să mai primească ceva sarcină. Dacă este cu adevărat descărcat însă, este posibil să nu mai poți porni mașina. Practic, acumulatorul descărcat se poate transforma în rezistență care doar consumă curent la finalul vieții.
Și dacă pornește și dacă nu pornește mașina în cauză, cleștii trebuie scoși în ordinea inversă a conectării:
4 – masa automobilului cu acumulator descărcat 3 – borna minus a acumulatorului donator 2 – borna plus a acumulatorului donator 1 – borna plus a acumulatorului descărcat
Dacă ai avut noroc și ai reușit să pornești mașina, primul lucru pe care trebuie să-l faci este SĂ NU OPREȘTI MOTORUL. Las-o să meargă la ralanti câteva minute. În felul ăsta motorul se încălzește și scad semnificativ șansele să se înece motorul accidental când vei pleca de pe loc cu ea, bateria se mai încarcă nițel. Pleacă la un drum ceva mai lung, vei încărca acumulatorul. Folosește consumatorii de bord cât mai puțin. Dacă ai un redresor auto, pune acumulatorul la încărcat peste noapte când te întorci.
Dacă nu ai un redresor, sau n-ai cum pentru că stai la bloc, mai fă un drum a doua zi, tot mai lung. Continuă să încarci acumulatorul cât mai mult și să folosești cât mai puțini consumatori.
Concluzie
Exploatarea cu respect a acumulatorului poate face diferența între a-l schimba din 3 în 3 ani, sau din 6 în 6 ani. Și nu e aici o problemă numai de bani, ci și de nervi. Să nu îți plece mașina când ai nevoie e unul din cele mai neplăcute lucruri care ți se pot întâmpla.
Acum mulți ani, când lucram în presă, mi-a fost cerut un raport despre ce urmează să se schimbe pe piață în viitorul apropiat. Unul din lucrurile pe care le-am scris atunci a fost că în scurtă vreme o să dispară televizoarele CRT – cu tub cinescop adică – în favoarea celor cu ecran plat. Era un punct de cotitură în care LCD-urile se ieftineau dramatic. Raportul meu a ridicat câteva sprâncene atunci. Gen #băbăiete, habar n-ai ce vorbești. Un an mai târziu, în magazinele de specialitate nu mai găseai CRT-uri decât la capăt de raft, la lichidare de stocuri. A fost una din cele mai rapide schimbări de tehnologie pe care le-am văzut vreodată.
Ceva mai încolo, când pe piață existau doar televizoare plate, bătălia se dădea între plasme și LCD-uri. LCD-urile erau din ce în ce mai ieftine, dar pentru cunoscători, plasma era rege. Culorile erau mai vii, color drift-ul era inexistent la unghiuri mari de privire a ecranului și, cel mai important, timpul de răspuns al ecranului era fenomenal, ceea ce însemna mișcare fluidă și plină de detalii. Dar LCD-urile au continuat să se ieftinească. Atât de mult încât, unul după altul, toți producătorii de televizoare cu plasmă au închis producția.
Și pentru mulți ani, singura alegere erau televizoarele LCD. Am trăit ani de zile cu teroarea că plasma mea ar putea muri subit și ar trebui să îmi iau un LCD. Până când, cu greu, au apărut pe piață primele OLED-uri, scumpe și delicate în utilizare, dar capabile să preia ștafeta cu adevărat de la plasme. Și atunci am trăit doar cu frica de a nu îmi permite un OLED.
Zilele astea m-am tot jucat cu ChatGPT. Sincer, nu m-a impresionat. Am citit la viața mea cărți scrise de oameni extrem de talentați, care au gândit și muncit profund la operele lor, deci standardele mele sunt foarte ridicate. Dar trebuie să recunosc, pentru omul de rând, ChatGPT pare miraculos.
M-am jucat și cu Midjourney. Deși are anumite probleme, Midjourney m-a impresionat.
I-am cerut să-l deseneze pe Jack Skellington împreună cu cei doi copii ai lui.
Sau tot pe Jack împreună cu Sally, partenera lui din the Nightmare Before Christmas
Sau pe Mario îmbărțișându-și copiii
Sau pe The Grinch transformat în The Joker
Sau pe Daft Punk în concert
Iar chestia asta, sincer, m-a pus pe gânduri. Acum doar doi ani, aplicațiile de gen ChatGPT sau Midjourney erau de domeniul SF-ului. Acum, deși imperfecte și cu rezultate horror la detalii precum mâinile, sau aberații evidente în răspunsurile lui ChatGPT, este clar că este doar o chestiune de timp până vor progresa, iar progresia va fi exponențială.
Numai că de data asta, în loc de ercane, tehnologia pe care o vor disloca vor fi oamenii. Deja majoritatea corporațiilor se orientează către aceste soluții tăind (zeci de) mii de joburi. Și imperfecte sau nu, singurul criteriu pentru folosirea lor în locul oamenilor nu va fi calitatea muncii, ci costul scăzut.
Nu știu de tine, dar eu parcă preferam să îmi răspundă la bancă un om cu care să mă înțeleg, nu un robot căruia să trebuiască să îi vorbesc asemeni unui copil și care, în ciuda eforturilor mele tot nu mă înțelege… Și dacă până acum A.I.-ul era folosit pentru automatizarea unor task-uri low level, de data asta se pare că va începe să urce pe scara joburilor cu înaltă și foarte înaltă calificare. Numai că cel puțin pentru început, A.I.-ul nu va fi capabil de inovație, ci doar de regurgitarea și reinterpretarea creațiilor umane existente.
Și pare a fi o cale foarte lungă până la capătul tunelului…
Dacă am învățat ceva de la viață până acum, este că viața este definită de absurd. Iar uneori peste absurd se adaugă și un nivel de ironie.
Azi am găsit un pește. Nu într-un râu, nu într-un lac, ci într-o baltă din asfalt, în Drumul Taberei, lângă bloc. O baltă de un centimetru și ceva adâncime, rămasă în urma ploilor. Un pește din clasa somnului, de vreo 6-7 centimetri lungime, zbătându-se pentru viața lui într-o baltă din asfalt. Ce se poate mai absurd?
De unde a apărut? Să fiu al naibii dacă pot să îmi explic… De ce să-l fi aruncat cineva într-o baltă de pe drum? Cum altfel să fi ajuns acolo? Că doar n-a căzut din cer… Să fi căzut dintr-o plasă? Cine ar umbla cu un astfel de pește la el? Să fie un pește de acvariu? De ce l-ai lăsa acolo?
Niciun răspuns rațional pentru care să găsești așa ceva lângă blocul tău, în mijlocul Drumului Taberei. Am căutat un borcan sau ceva în care să îl iau, să îl salvez. Am găsit un pet de 2,5 litri, am luat un briceag din mașină. Am făcut un acvariu improvizat, pe care l-am umplut din bălțile generoase furnizate de incompetența primăriilor. Am luat peștele în acvariul improvizat.
L-am eliberat în lacul din parcul Drumul Taberei. Un pește din clasa somnului trebuie să fie carnivor, iar lacul este plin acum de mormoloci. N-am știut ce altceva aș putea face atunci. Am cercetat apoi ce anume este și cum a ajuns în acea baltă. Nu pare un somn de-al nostru, pare a fi mai degrabă un somn pitic, o specie invazivă apărută de curând în fauna locală. Dar sunt departe de a fi expert. Și tot nicio explicație despre cum a ajuns într-o baltă de pe drum. Să fi ieșit dintr-un canal din cauza ploilor? Să fi fost aruncat la veceu ieri de cineva? Imposibil de dedus.
A, și astăzi cancerul a mai câștigat o luptă. Azi a murit un suflet bun și blând, sufocat de limfom. Am rămas în urmă câțiva oameni cu prea multe întrebări și prea puține răspunsuri.
Acum (prea) mulți ani, îmi făceam alergarea de seară. În dreptul unui gard am dat peste un cuplu carea aveau o ceartă destul de serioasă. El o ținea pe ea prinsă cu spatele de un gard, o mână de fiecare parte. Se înjurau reciproc și era destul de clar că lucrurile pot degenera în orice secundă.
Îmi aduc aminte foarte clar tot scenariul. Tânăr dar precaut, m-am oprit la o distanță de la care, în caz de ceva, să mă pot apăra de o eventuală lovitură, fie ea și de cuțit. I-am spus băiatului să se calmeze. Mi-a răspuns să nu mă bag, că nu cunosc povestea. Am admis logica afirmației lui, dar i-am spus că oricare ar fi, nu va rezolva așa problema și dacă problema lor e așa serioasă, mai bine ia distanță de situație decât să escaladeze inutil și grav un conflict. ”Dacă nu merită, pleacă tu”. Furios cum era, a înțeles argumentul. I-a dat drumul fetei și a făcut doi pași înapoi. Eram chiar mândru de mine, cum am negociat o situație periculoasă cu calm și rațiune. Trei secunde mai târziu, în loc să plece profitând de libertate, ea s-a repezit la el, l-a scuipat în față și l-a apucat de păr, înjurându-l.
Ăla a fost momentul în care mi-am dat seama că m-am băgat unde nu îmi fierbea oala. Le-am spus că se merită reciproc, mi-am cerut scuze că am intervenit și mi-am văzut de restul de 2-300 de metri pe care îi mai aveam de alergat.
N-am uitat niciodată episodul ăsta. A fost o lecție gratis care s-a lăsat pentru mine fără cicatrici și fără niciun cuțit la ficat, ochi umflați sau dinți lipsă, cum au pățit alți viteji care s-au băgat să despartă certuri din asta.
Ironic mi se pare însă cum îmi revine povestea astea în minte astă seară. După patru ani de PSD, după tremurat în Piața Victoriei la -14 grade Celsius, după gaze lacrimogene tot acolo, nația asta dovedește o regală durere în cur. De ce să se miște până la vot? Doar s-a rezolvat totul la alegerile locale, nu? Iar lecția ar trebui să fie să nu mă bag iar. Sau poate să mă bag. În PSD. E clar că e loc de dezvoltare ”durabilă”. De ce să las doar proștii să profite?
Deși, așa ca și mine, sunt sigur că ești cel mai bun om de pe planetă. Ai numai intenții bune, nu faci niciodată rabat de la principiile tale morale. N-ai mers niciodată cu transportul în comun fără bilet, n-ai aruncat niciodată gunoi pe trotuar și n-ai auzit în viața ta de torente. Nu?
Printre nenumăratele ciudățenii ale creierului uman se numără și una numită “licență morală”. Povestea stă cam așa: azi ai fost băiat bun, ai fost la sală, ai băgat bicicletă, bandă și ai tras de fiare. Ochiometric ai ars undeva pe la 200-300 de calorii. Meriți o răsplată, nu? O șaorma? O friptură cu cartofi prăjiți? O prăjitură cu ciocolată? Două beri? Oricum, ceva sigur meriți. Și chiar îți vei primi recompensa. Ce nu vezi tu este că recompensa aia pe care o meriți, supra compensează uneori tot binele pe care l-ai făcut.
Dar licența morală nu se limitează la asta. Licența morală se aplică și în situații mai greu de cuantificat. Am reciclat toate sticlele de plastic din casă, îmi pasă de mediu și sunt mândru de asta. Merit deci să merg zi de zi cu mașina la birou, singur în traficul din Drumul Taberei. Nu?
Problema mult mai perfidă vine însă în era social media, când “să fii bun” este mai ușor ca niciodată. Trebuie doar să postezi ceva, să iei atitudine. Cu cât primești mai multe like-uri, cu atât mai bun ești. Undeva în lume cineva mănâncă un animal pe care tu nu l-ai mânca? Huo, animale ce sunt! A venit un val de plastice în jos pe Dunăre? Vai, ce lume infectă compusă din oameni absolut nu ca mine… Cineva face ceva urât și e prins pe o înregistrare video? Pe el, pe mama lui, cu toată gloata de oameni “de bine”, toți cu principii morale puternice și fără de păcat. O companie are sau îndrăznește să nu aibă o poziție pe un subiect care mă deranjează pe tine? Dar cum îndrăznește! Le dau eu o lecție. Una că le scriu câteva cuvinte, după care îi ard la raft.
Și ce e rău în asta? Păi hai să vedem. În fiecare zi îți încarci “scorul moral”. Balanța e pozitivă la extrem. Și în aceste condiții, meriți o prăjitură, nu? Ești atât de bun încât atunci când cineva te enervează, poți să fii ceva mai tranșant. Ba chiar un pic oribil ca ființă umană. Poți trata cu scârbă și dispreț alți oameni. Că doar sunt destui prin preajma ta care să merite asta. Și, în situații extreme, poți să încalci și tu ceva principii morale, că doar ai credit pe cartelă, nu?
Și acum întrebarea de zece puncte: nu-i așa că tu n-o faci niciodată? Știam. Nici eu.
Să zicem că te apucă într-o zi să mergi la piscină. Că e frumos afară și na, zice doctorul că face bine. Așa ai tu chef. Și cum stai tu cu mașina la o trecere de pietoni, cineva te lovește din spate. E un scenariu cât se poate de comun.
Faci amiabilă sau te duci la poliție, cum alegi tu, cel nevinovat. Faci constatarea și vrei să-ți repari mașina, pe RCA-ul lui. Și nu mai ai nici CASCO, pentru că viața e greu.
Ei bine, s-a deschis de curând o chichiță. Mai nou, dacă îți faci asigurarea RCA cum trebuie, poți să-ți faci reparația în regres pe RCA-ul tău, iar asigurătorul tău, la care ai dat bani pentru RCA, îți acoperă reparația după care se duce către asigurătorul vinovatului să își recupereze dauna. Este o chestie foarte simplă și foarte utilă, posesorii de poliță CASCO o știu. Pentru că asigurătorul tău nu se va zgârci la reparații ca al lui.
Cum îți dai seama dacă beneficiezi de ea? Te uiți în polița ta RCA, în partea de jos, la Decontare directă. Dacă scrie DA, ai noroc. Dacă scrie NU, ai ghinion, ca mine. E prea târziu să faci ceva în sensul ăsta. Ce poți să faci însă este să te asiguri că la anu, când reînnoiești polița, acolo va scrie DA.
Zice o vorbă că dacă după 40 de ani te trezești și nu te doare nimic, înseamnă că ai murit. Nu că sunt fan al zicalelor populare, dar se întâmplă ca viața să-ți demonstreze că nu sunt greșite. Sunt mai degrabă un rezultat al unei înțelepciuni acumulate de mii de ani.
Citeam odată într-o carte a unui om deștept că ADN-ul nu este un proiect al ființei finale, descrierea corectă fiind că este o rețetă. Gândește-te la corpul uman ca la un tort. În componența lui intră oxigen, carbon, hidrogen, azot, calciu și o mulțime de alte elemente. Ceea ce nu înseamnă că îl poți recrea plecând de la elementele brute. Procesul de formare al organismului se aseamănă mai mult cu gătitul. Adaugi un pic din asta, un pic din ailaltă, amesteci, le lași să lucreze la o temperatură bine definită, mai adaugi câte un pic din cealaltă și mai amesteci. La final, prin multe etape intermediare, obții ceva ce nu poate fi construit din elemente finite lipite unul peste altul. Structura ciocolatei, de exemplu, depinde în măsură covârșitoare de ordinea în care se adaugă ingredientele și temperatura la care se fac procesele. Topește și re solidifică o ciocolată și vei vedea că nu mai are același gust. Sau răcește-o la temperaturi extreme și vei vedea că, din nou, își schimbă structura, și deci gustul.
Rezultă, deci, că organismul oricărei ființe este rezultatul unui proces extrem de migălos de construcție. Ordinea proceselor este mult mai importantă decât elementele componente. Legile care guvernează crearea unui organism sunt extrem de delicate și de complexe. Natura lucrează la problema asta, în micul nostru colț de realitate, de vreo 3,5 miliarde de ani. 3,5 miliarde de ani în care a testat amețitor de multe combinații, de tactici, de rețete. Cumva, în codul genetic, este scrisă o succesiune de etape de creștere care dictează cum se dezvoltă oasele, mușchii, nervii și organele interne, la finalul căreia rezultă individul final. Și tot acolo este și o rețetă prin care genele să poată gestiona problemele care apar ulterior în viață.
Și mai puțin înțeles, mi se pare, este fenomenul prin care organismul, gata format, reușește să își mențină coerența funcțională. Multă lume, sub influența farmacologiei moderne, vede totul ca pe un mecanism extrem de simplist. Ești răcit, bagi o pastilă. Te doare capul, bagi altă pastilă. Ai diabet, faci injecții cu insulină. Ai tensiunea mare? Înțelegi unde bat.
Problema este însă că, așa cum organismul este creat de o rețetă, el nu este menținut în viață de niște sisteme independente. La o primă vedere, lumea percepe epilepsia ca pe o criză, ca pe o dezorganizare momentană a proceselor mentale. Ironic, mai ales că oamenii care s-au aplecat peste această problemă au constatat ceva cu totul uimitor: în timpul unei crize, creierul nu se scufundă în haos, ci invers, devine temporar mai organizat. Curenți cerebrali care în mod normal sunt absolut aleatori se sincronizează temporar și bat un ritm sincron. Atunci are loc criza de epilepsie.
Secretul funcționării organismului este, similar, o simfonie de funcționare a unor sisteme interconectate. Fiecare sistem este legat cu sisteme adiacente, și fie direct sau indirect, dezechilibre în unul din ele, se pot propaga în lanț, punând presiune suplimentară pe cele interconectate. Iar când dezechilibrele devin suficient de mari, simfonia în sine se poate dezintegra într-o cacofonie finală și ireversibilă. Viața înseamnă această simfonie.
Înțelegând lucrul ăsta, rămân uimit și umil în fața realizării naturii. Organisme atât de complexe, guvernate de legi atât de complexe, au în ele puterea de a corecta și trece peste o mulțime de erori. Marea simfonie permite o mulțime de variațiuni și devieri care se pot compensa la nevoie, în anumite limite. Faptul că entropia te pândește la fiecare pas, dar tu poți ajunge la vârste remarcabile relativ întreg, pare de-a dreptul incredibil. Viața, în sine, este un balet extrem de delicat pe muchia unei lame de ras infinit de ascuțite. Iar majoritatea zdrobitoare a organismelor de pe pământ navighează cu succes această ecuație inimaginabil de complexă. Sfidează pur și simplu logica!
Medicina modernă, așa de eficientă cum este, este un instrument extrem de rudimentar în fața adevăratelor probleme medicale. Putem interveni în câteva sisteme. În câteva situații extrem de limitate, putem face câte ceva util. De multe ori lucrurile bune pe care le facem au efecte neașteptate în alte sisteme. Sunt mult mai multe lucruri pe care nu le putem repara decât cele pe care le putem repara. Vestea bună este că, așa limitată cum este, medicina modernă, alopată, se bazează pe principiile de bază ale științei. Este un proces iterativ care lărgește permanent orizontul cunoașterii. Este singurul proces prin care vom ajunge la o cunoaștere superioară a ingineriei organismului uman. Pentru că medicina este fix asta, o inginerie a sistemului uman. Ce sisteme se pot corecta, suplini, repara.
În fața acestei realizări sunt foarte puține lucruri pe care le poți spune. Nu e de mirare când te doare ceva, mai degrabă e de mirare când nu te doare ceva. Și cât de ridicol este să te plângi de o simplă răceală. Sau cât de bucuros ar trebui să fi de fiecare zi în care ești treaz, conștient și rezonabil de sănătos, în care te poți bucura de viață. Sau că ar trebui să înțelegi că viața reprezintă această luptă constantă împotriva haosului.
Când ești tânăr, nu ești deloc conștient de fragilitatea sistemelor care te susțin, și aproape deloc conștient de simfonia din spatele lor. Înțelegi asta de-abia la vârsta când încep să te doară genunchii sau spatele, când te lasă privirea sau auzul, când începe să te doară stomacul. Înțelegi asta de-abia după ce ai abuzat de ele cu nonșalanță. Pentru că viața mai conține o ironie extrem de fină: pe măsură ce trece timpul îți schimbi sănătatea și energia pe, cu ceva noroc, un dram de înțelepciune și experiență, cu care să compensezi lucrurile care acum scârțâie dureros. Iar când ești tânăr, este aproape imposibil să iei în serios pe cineva care îți împărtășește lecțiile pe care le-a învățat în privința asta, care te sfătuiește să fii grijuliu cu simfonia ta pentru că vei avea nevoie de ea pentru o cursă lungă.
Închei cu o bucată de trivia. În esență, în procesul de diviziune celulară la formarea unui organism urmează două tipuri de modificări spațiale: protruzie, când celulele ies în afară, formând o excrescență, un membru, sau invaginare (știu, e un cuvânt cu rezonanță amuzantă), în care se creează un intrând, începutul orificiu. În procesul de dezvoltare a embrionului uman, primul astfel de fenomen care afectează sfera de celule create este o învaginare. Primul lucru se formează un intrând, înaintea creeri membrelor și extremităților. Și care este corespondentul acelui intrând în fizionomia finală a organismului? Care este acel prim diferențiator? Let’s just say that we are all first and foremost assholes :))
Trăim într-o lume extrem de narcisistă. Văd în jurul meu o droaie de exemple. În relațiile comerciale, orice greșeală minoră este tratată ca o crimă de lèse–majesté. Răspundem automat cu ironie, cu critici virulente, cu review-uri negative și cu cât de mult vitriol suntem capabili, de parcă omul care stă în fața noastră nu este un individ cu dreptul la demnitate, ci un fel de sclav sau robot pus acolo să ne umfle nouă orgoliul. Ne-am învățat că totul ni se cuvine. Acum, fără nicio secundă de răbdare. Indiferent de consecințe.
Este un simptom sistemic al unei deformări morale a societății care se manifestă în orice aspect. Am învățat că toate lucrurile sunt înlocuibile. Aproape nimic nu merită reparat, doar aruncat și înlocuit. Nu mai e cool, nu mai e nou. Statutul tău social se definește prin cât de scump este telefonul tău, cât de nemțească sau japoneză este mașina ta, cât de colorate sunt pozele de pe Instagram din vacanțele tale ultra exotice și cât de fancy este cafeaua pe care o savurezi discutând mondenități cu o țigară în mână.
Căscăm gura, colectiv, la influenceri care ne prezintă prin medii virtuale cât de minunată este viața lor și ce trebuie să facem pentru a fi la fel de strălucitori ca ei. Ce trebuie să consumi, cu ce trebuie să te îmbraci, unde trebuie să mănânci, în compania cui trebuie să fii văzut pentru a conta.
Fugărim colectiv conceptul de ”fericire”, de parcă ăsta este scopul vieții. Iar fiecare secundă de nefericire este interpretată ca o mare ratare a sensului vieții, o motivare și mai puternică pentru a abuza și mai mult de viață. Dacă nu zâmbești mereu, tâmp, cu dantura proaspăt creată artificial, este un semn că n-ai reușit în viață. Totul trebuie să fie simplu. Totul are o explicație imediată, o soluție scoasă din cărți motivaționale.
IAR ȚIE ȚI SE CUVINE SĂ FII FERICIT. Tu trebuie să fii numărul unu, să ai cele mai multe like-uri și cei mai mulți followeri. Tu trebuie să te trezești în fiecare dimineață fericit. Dacă te uiți în jurul tău și ți se pare că totul se duce fracului, probabil asta este explicația.
Iar pentru asta ești dispus să sacrifici totul. Bani, timp, sănătate, familie. Nici unul din lucrurile astea nu este mai presus de fericirea ta. Sunt doar o unealtă prin care să îți atingi fericirea.
Asta pentru că ai uitat cum ai ajuns aici. Ai uitat de oamenii care s-au sacrificat muncind pe brânci pentru confortul tău. Ai uitat de părinții, bunicii și străbunicii tăi. Ai uitat de munca lor, de mâinile bătătorite, de cum se trezeau devreme și plecau cu noaptea în cap pentru un colț de pâine. Ai uitat de onoarea cu care munceau pentru a își câștiga existența, ai uitat de satisfacția pe care le-o aducea statutul pe care îl aduce acest lucru. Uiți faptul că ești rezultatul unor strămoși care s-au zbătut zi de zi pentru supraviețuire.
Fericirea pe care o urmărești este o himeră. Cu cât de străduiești mai mult să o atingi, cu atât se va îndepărta mai mult. Te scufunzi într-o spirală a narcisismului și a disperării și nu înțelegi de ce.
Pentru că scopul vieții nu este să fii fericit. Scopul vieții este să clădești ceva frumos și util. Iar asta cere trudă și migală. Cere efort susținut zi de zi. Cere dedicare și grijă. Este nevoie de răbdare infinită. Cere hotărârea de a lua în spate, voluntar, o greutate pe care nu crezi că o poți duce și de a te târî de colo colo, pas cu pas, mergând în fiecare zi mai departe decât credeai că poți să o faci. Asta îți dă un sens adevărat vieții, te întărește și te face un adult. Fără asta ești doar un adult necrescut, un copil în haine mult prea mari pentru starea lui mentală. Ești doar un ghem de toane și frustrări, care calcă totul în picioare în crize de isterie.
Vine un moment când trebuie să te ridici în picioare, să îți îndrepți spinarea, să renunți la copilărie, să îți sufleci mâinile și să îți accepți povara. Viața nu a fost și nu va fi niciodată simplă sau ușoară. Dacă este așa este lipsită de sens. Dacă nu suferi voluntar pentru ceea ce trebuie, faci ceva greșit. Exiști degeaba.
E greu să realizezi lucrul ăsta, viața are grijă să îți distragă atenția mereu cu chestii strălucitoare și doze de fericire convenabil împachetate în ambalaje ușor consumabile, cu promisiuni de mai bine contra unor soluții penibil de simpliste.
Îți dai seama de asta însă când, la miez de noapte, porți discuții existențiale, încercând să alini suferința unui copil care la o vârstă fragedă se clatină pe marginea prăpastiei depresiei, împins acolo de egoismul adulților din jurul lui care au fost mai mult decât bucuroși să sacrifice stabilitatea lui emoțională de dragului unei fericiri imaginare. Îți dai seama de asta când te uiți în oglindă și îți dai seama că nu a stat în puterea ta de a împiedica producerea unui rău inimaginabil, creat de un adult necrescut și neasumat. Dar îți dai seama că hotărârea ta de a te lupta cu acest monstru care consumă sufletul copilului tău, oricât de greu ar fi, până la ultima ta resursă de energie mentală, este singurul lucru care dă cu adevărat sens vieții tale.
Să fii adult înseamnă să duci totul în spate. Nu pentru că este ușor, ci pentru că este greu. Pentru că tu ești cel care, prin voință și îndârjire, poate și trebuie să ducă lucrurile înainte. Pentru că tu poți și trebuie să contribui pozitiv la viața celor din jurul tău. Cu efort, cu trudă, cu sânge dacă trebuie. Nimic din ceea ce este ușor nu merită și nu are valoare. Iar asta nu ai cum să o înțelegi decât când, cu greutățile în spate, cu mușchii arzând de efort, vei simți satisfacția pe care ți-o dă realizarea că tu ești forța care construiește.
Ai de ales cum vrei să fie viața ta. Ușoară sau grea? Lipsită de sens sau încărcată de responsabilități?
