Puss in Boots – review de film
Ieri am fost la film. Eu și Dani am primit de la Sorin o invitație la petrecerea organizată de echipa Good Food în Plaza România.
Ne-am întâlnit cu Dan Dragomir și mai târziu cu Cătălin Gligan, amandoi veniți cu copiii la distracția pe bază de mâncare, muzică și dans. Cei mici au fost invitați să facă fix ce n-au voie acasă: să se joace cu mâncarea. Au creat tot felul de combinații de fructe și legume sub formă de figurine. O inițiativă binevenită având în vedere concurența fastfood-urilor din zonă. Iar ca punct culminant, am fost invitați să vizionăm Puss in Boots.
Recunosc sincer că am avut o strângere de inimă când am intrat în sală. Faimoasa sală 8 a Movieplex în care aproape am văzut avanpremiera de la Avatar și din care, după numeroase probleme tehnice, am fost rugați să plecăm înaintea terminării filmului. De data asta însă, totul a mers perfect. După cum știu foarte bine, problemele tehnice au talentul să apară fix în cel mai inoportun moment.
Să trecem la film însă. Motanul din Shrek are parte de propria lui aventură. La mijloc sunt multe pisici – nici una cu ochii la fel de mari ca ai eroului – un Humpty… pardon, un Hopa Mitică și trei boabe magice de fasole. Bine înțeles, e vorba de onoare, prietenie, trădare și împăcare. Povestea filmului nu este cea mai genială. Personal toate Shrek-urile mi s-au părut mai bune decât Puss in Boots. Dar filmul are momentele lui de umor bun, iar vizionat în varianta originală, cu coloana sonoră engleză, cred că glumele ar fi și mai bune. Dar dublajul a fost realizat excelent. Pentru copii, privind reacția unei săli pline de prichindei, aș spune că este un film numai bun.
Pe partea de 3D însă… Rămân la convingerea că cea mai reușită realizare tehnică de până acum este Rango, dar vorbind strict de 3D, Puss in Boots este cel mai spectaculos pe care l-am văzut până acum. Sunt câteva secvențe care au smuls audienței de toate vârstele exclamații de uimire. Iar personal, fără să am pretenția de a fi expert în filmele 3D, m-a uimit profund. Nu vreau să dau detalii, pentru că ar putea strica povestea filmului, dar din ce am văzut până acum s-a apropiat de experiența unui roller coaster.
Ca să rezumăm. Dacă vrei o poveste profundă, plină de semnificații și trăiri intense, nu ăsta e filmul pe care în cauți. Dacă vrei însă un film ușor, amuzant, numai bun de savurat cu familia și cu cei mici dar spectaculos din punct de vedere vizual, merită să îi acorzi 90 de minute din viața ta.
Al șaselea simț, calculatoare și timp
Azi am avut ocazia să reflectez, din nou, asupra curgerii timpului. Nimic de rău, dar cu niște lecții interesante. Povestea o sa fie puțin mai lugă și mai întortocheată, pentru că este vorba de contextul în care se întâmplă. Și în ciuda începutului, nu e un geek story 🙂
Povestea incepe acum multi ani, prin ’99. Pe vremea aia aveam un calculator fabulos. O placă de bază Tekram P5MVP-A4 (n-o să-ți vină să crezi ce mult m-am străduit să îmi aduc aminte :)), cu un fabulos procesor Cyrix 6x86MX PR200. Adică la unele aspecte era echivalentul unui Pentium 200 MMX, dar rula la 150 MHz. Viteza era aproape decentă. Puteam să joc Quake 2 lejer, mai ales cu accelerarea grafică oferită de singura placa video dedicată făcută vreodată de Intel, i740, care avea impertinența de a nu funcționa pe OpenGL și DirectX fără un AGP Aperture Size de minim 16MB. Pe când eu aveam, dacă mă ține bine memoria, un fabulos 32MB de RAM.
Ce nu putea însă să facă ansamblul de hardware sus menționat, era să redea cursiv un DivX. Se descurca perfect cu MPG-urile și VideoCD-urile (aceeași mîncare de pește până la urmă), dar nu cu DivX-urile în general. Și cu Al șaselea simț în particular nu se descurca la muchie. Ce să te faci cu rezoluțiile extravagante de gen 640×360 pixeli… Așa că yours truly își punea la muncă vastele cunoștințe de overclocking. 50MHz și 0,2 volți în plus plus un cooler suplimentar mai târziu, calculatorul se dovedea capabil să redea cursiv filmul. Singura problemă, minoră de altfel, era ca pe la fiecare jumate de oră se bloca sau reseta. Dar măcar mergea.
Și acum deviem aproape definitiv de la geek story. Tot pe vremea aia, cunoșteam o domnișoară, pe numele ei Ioana. Cum filmul în cauză îmi plăcea foarte mult, devenind instant unul dintre all time favourit-urle mele, am invitat-o pe domnisoară la mine să îl vadă. Cu chiu cu vai, cu două-trei resetări la activ, am reușit să vedem filmul. Personal rezonam foarte puternic cu poveștile lui Cole și ale lui Malcom. Puteam înțelege în detaliu trăirile lor interioare și simțeam că filmul surprinde elemente definitorii pentru caracterul meu. Un fel de album preferat, dar transpus într-o ecranizare pusă în scenă desăvârșit.
Trecem fulgerător prin timp până în ziua de azi. 12 ani, o căsătorie cu domnișoara mai sus menționată și doi copii mai târziu, am avut ocazia să revăd filmul, care după toți anii și filmele văzute între timp, a rămas cu brio în top 5-ul personal. Numai că l-am văzut in format HD 720p, pe ecranul unui netbook deja bătrânel, cu procesor la 1,33GHz, care însă fluiera plictisit în fața task-ului în cauză. Asta a fost prima realizare suprinzătoare.
A doua a fost redescoperirea unui personaj care mi se păruse relativ neinteresant prima dată. Acum, prin ochii de părinte preocupat permanent de binele copiilor lui, am înțeles cu adevărat drama mamei lui Cole – iadul unui părinte neputincios în fața chinurilor evidente la care este supus copilul lui. Și mai ales, am înțeles cu adevărat tragedia tăticului Kyrei.
Nu mai intru în detalii despre genialitatea regiei, despre modul magistral în care Bruce Willis a demonstrat că este infinit mai mult decât un actor de acțiune / comedie și despre maturitatea incredibilă a lui Haley Joel Osment care, din punctul meu de vedere, ar fi meritat Oscarul pentru rolul său. Îl consider un film de referință, o bijuterie ce ar trebui să nu lipsească din bagajul oricărui cinefil cu pretenții. Dacă nu l-ai văzut, ți-l recomand din tot sufletul.
Dar după ce s-a terminat filmul, am avut ocazia să reflectez îndelung asupra a ce au înseamnat 12 ani. Cum s-au schimbat calculatoarele (geek story over), dar mai ales cum m-am schimbat eu, dintr-un tinerel lipsit de griji și responsabilități, într-un adult ”la casa lui”, cu copii cu râset cristalin încurcați de picioare și credit la bancă. Și privind înapoi, nu-mi dau seama când a avut transformarea. Într-un fel, toate amintirile astea m-au facut să mă simt bătrân. Poate și de la sinuzita care mă chinuie zilele astea 🙂
Rango – review de film
Duminică am fost la film. O mică evadare din casă pentru mine și pentru soția mea. Am contemplat lista de filme și am ezitat între King’s Speach și Rango. Mars needs moms, chiar și în IMAX nu m-a tentat având în vedere nota groaznică de pe IMDB. Fiind duminică și simțind nevoia de relaxare, am ales Rango. Recunosc sincer, prezența lui Johny Depp în distribuție a fost un factor important.
Văzusem trailerul filmului, pe care te invit și pe tine să îl privești, dacă n-ai făcut-o deja.
Asta pentru că filmul n-are nimic de-a face cu trailerul. Am descoperit o poveste fascinantă, cu bucăți de umor, previzibil uneori, dar foarte bine realizat. O poveste pseudo-western, la fel de credibilă ca și personajele din film. Adică o poveste ce nu se ia pe sine însăși în serios, dar departe de ridicol. Este superb structurată și foarte bine narată. Filmului are un aer puternic de indie, cu toate că bugetul din spatele lui nu îl recomandă ca atare.
Umorul de început face loc ușor și subtil unui aer serios pe măsură ce povestea progresează. Râsetele sunt înlocuite de încruntări ale sprâncenelor spre final și nu poți să-ți dai seama când s-a întâmplat asta.
Un alt lucru însă, m-a uimit peste măsură. Calitatea graficii 3D este cel puțin spectaculoasă. Personajele, de la primul până la ultimul, precum și texturile sunt superb realizate. Lemnul, nisipul, blana, pânza hainelor sunt incredibil de realiste. Iar umanizarea animalelor, cu mimica facială, este și ea absolut superbă. Ca realizare tehnică, Rango dă clasă, de departe oricărui film de același gen. Pixar, cu toate succesele sale comerciale, are de învățat multe. Nici unul din titlurile Pixar nu atinge nivelul de perfecțiune tehnică al lui Rango.
Presărate prin film sunt și câteva surprize, precum o voce a lui Clint Eastwood care nu este a lui Clint Eastwood, lucru pe care îl descoperi de-abia dacă vizitezi pagina filmului de pe IMDB.
Nu intru în prea multe detalii despre povestea filmului. Personal de-abia aștept să îl revăd acasă, în HD, pe plasmă. Mi se pare unul din cele mai bine realizate filme 3D ale tuturor timpurilor, cu o poveste încântătoare ce completează pachetul. Probabil nu va avea succesul fulminant de box office al marilor producții și va rămâne un film understated. O bijuterie ascunsă undeva alături de filmele clasice timpurii ale lui Hitchcock.
Cei care mă cunosc știu că nu am obiceiul de a arunca aprecieri decât foarte rar, când ceva mă impresionează cu adevărat. Rango este un astfel de exemplu. Primește din partea mea o recomandare sinceră. Nu cred că te va dezamăgi.