Bucureștiul comunist, înțesat de blocuri unul lângă altul, avea avantajele lui pentru un copil. În primul rând, la o aruncătură de băț erau mulți alți copii cu care puteai să te joci până seara târziu. În al doilea rând, de pe la 2-3 după masă blocurile făceau suficientă umbră cât să putem da drumul la festivități.
Sigur, era oricând câte un bătrânel isteric, să-i spunem domnul Cotigă, care ieșea la geam să ne certe că facem prea multă gălăgie. Că de, copil cuminte și babă frumoasă. Ce nu se găsea peste tot era Pupi, copilul ăla ciudat cu care nimeni nu vroia să se joace. Stătea toată ziua închis în casă și se uita la noi de la geam. Noi făceam bășcălie de ea pentru că ”ha-ha, nu te lasă maică-ta afară”. Iar când o lăsa, era așa de isterică și de ciudată că nimeni nu prea vroia să se joace cu ea.
Pentru că, vezi tu, mama ei se chinuise foarte mult s-o aducă pe lume și o proteja ca pe ochii din cap. Să nu se lovească, să nu se rănească, să nu orice. Iar bietul copil, privat de interacțiunea cu alții de vârsta lui, pur și simplu nu învățase grațiile sociale. Iar noi, micii șacali cu fețe de îngeri, reacționam prin răutate și excludere.
Dar mama ei o iubea, așa că după ce a mai crescut nițel a plecat cu Pupi într-o excursie. S-au suit în autocar și au plecat la drum iar copilul, curios din fire s-a așezat pe primul rând de scaune din dreapta șoferului. Acolo era și în momentul accidentului. A fost singurul om din tot autocarul care a murit. A murit fără să fi trăit, sufocat de frica unui adult incapabil să treacă peste proprii demoni.
Este o lecție de viață pe care am înțeles-o doar mulți ani mai târziu, când mi-am ținut copiii în brațe. Atunci mi s-a cristalizat în minte și drama unui suflet chinuit și a unei vieți irosite. În retrospectivă mi-e rușine de copilul care eram atunci. Aruncam vorbele ca niște pumnale, cot la cot cu ceilalți, fără pic de empatie. Dar și asta e o lecție. Înțelepciunea vine în timp…