Dacă am învățat ceva de la viață până acum, este că viața este definită de absurd. Iar uneori peste absurd se adaugă și un nivel de ironie.
Azi am găsit un pește. Nu într-un râu, nu într-un lac, ci într-o baltă din asfalt, în Drumul Taberei, lângă bloc. O baltă de un centimetru și ceva adâncime, rămasă în urma ploilor. Un pește din clasa somnului, de vreo 6-7 centimetri lungime, zbătându-se pentru viața lui într-o baltă din asfalt. Ce se poate mai absurd?
De unde a apărut? Să fiu al naibii dacă pot să îmi explic… De ce să-l fi aruncat cineva într-o baltă de pe drum? Cum altfel să fi ajuns acolo? Că doar n-a căzut din cer… Să fi căzut dintr-o plasă? Cine ar umbla cu un astfel de pește la el? Să fie un pește de acvariu? De ce l-ai lăsa acolo?
Niciun răspuns rațional pentru care să găsești așa ceva lângă blocul tău, în mijlocul Drumului Taberei. Am căutat un borcan sau ceva în care să îl iau, să îl salvez. Am găsit un pet de 2,5 litri, am luat un briceag din mașină. Am făcut un acvariu improvizat, pe care l-am umplut din bălțile generoase furnizate de incompetența primăriilor. Am luat peștele în acvariul improvizat.
L-am eliberat în lacul din parcul Drumul Taberei. Un pește din clasa somnului trebuie să fie carnivor, iar lacul este plin acum de mormoloci. N-am știut ce altceva aș putea face atunci. Am cercetat apoi ce anume este și cum a ajuns în acea baltă. Nu pare un somn de-al nostru, pare a fi mai degrabă un somn pitic, o specie invazivă apărută de curând în fauna locală. Dar sunt departe de a fi expert. Și tot nicio explicație despre cum a ajuns într-o baltă de pe drum. Să fi ieșit dintr-un canal din cauza ploilor? Să fi fost aruncat la veceu ieri de cineva? Imposibil de dedus.
A, și astăzi cancerul a mai câștigat o luptă. Azi a murit un suflet bun și blând, sufocat de limfom. Am rămas în urmă câțiva oameni cu prea multe întrebări și prea puține răspunsuri.
Absurdă existență…