One more episode until the end of Jack. Afraid to even consider the possible endings.
Despre compresie audio. Vizual.
Făceam acum șase zile o comparație între niște FLAC-uri în funcție de sursa de proveniență a sunetului. Între timp m-am mai jucat un pic cu Spek pentru a mă lămuri pentru mine despre diferențele dintre formatele de compresie audio. Am folosit pentru asta un FLAC sursă pe care l-am comprimat în mai multe variante de formate / bitrate folosind Xvid4PSP pentru a vedea vizual diferențele.
* DISCLAYMER: analiza se bazează strict pe diferențele vizuale între fișiere. Nu am testat la nivel de audiție, oricum aș fi fost extrem de subiectiv. Pot exista probleme de codare care să fi afectat calitatea fișierelor de test. Din câte știu, am respectat procedura pe care am gândit-o, dar nu exclud posibilitatea unor erori.
Să începem, atunci.
MP3 CBR
256 kbps
Observații: progresând de la 128kbps spre 320kbps, MP3 face un cut-off al frecvențelor înalte din ce în ce mai sus, de la 16kHz până la 20kHz. Totuși, rămâne mult departe de cei 45 kHz pe care îi utilizează FLAC-ul.
MP3 VBR
Aici recunosc, am făcut un singur test: VBR maximum quality vs MP3 320 kbps vs FLAC.
În mod surprinzător, MP3 VBR highest quality obține rezultate mai bune decât CBR highest quality.
AAC CBR
Aici problema se complică puțin. Pentru fiecare bitrate există două metode de compresie, LC și HE.
AAC 384 kbps LC
Observații: Cu toate că teoretic AAC suportă sampling rate la nivelul FLAC-ului original, AAC-urile codate în mod LC nu depășesc 17 kHz, oricât de sus am mers cu bitrate-ul. Cele codate în mod HE însă, s-au distanțat net la gama de frecvențe. Sunt încă departe de FLAC, dar acoperă cel mai bine spectrul original. Alt lucru demn de observat este că de la 256 kbps în sus diferența este foarte greu de sesizat. (Am verificat încă odată, codarea cu 128 kbps a produs un fișier de 133 kbps)
AAC VBR
Din nou, pentru fiecare mod există două metode de compresie, LC și HE.
Observații: Aici cele două modalități de compresie se apropie cel mai mult de original. În mod surprinzător, codarea LC este mai bună decât cea HE. Nu am nici o explicație pentru liniștea adăugată de encoder la sfârșitul fiecărei melodii.
Și în cele din urmă, comparația intre ce are fiecare format mai bun de oferit:
Concluzii finale: not to beat a dead horse, dar MP3 este evident un format bătrân și depășit. Nu are nimic de-a face cu segmentul audiofil decât dacă îl folosești pentru CD rip la VBR maximum quality. Dar dacă tot o faci, FLAC este alegerea mai bună oricum. AAC VBR LC pare a fi alegerea dacă te preocupă spațiul de stocare. În afară de astea, FLAC (sau orice alt format loosless) este singura opțiune reală pentru audiofili.
Te-am înșelat cu alta…
Vineri am păcătuit. Pentru prima dată în mai bine de 7 ani am făcut poze cu altă cameră. Pentax-ul meu este în service după ce a luat o trântă din vina mea, iar Laura avea serbarea de Crăciun. Așa că am apelat la rude și la prieteni. Am luat un Canon 60D cu tot cu bliț de la fratele meu și un obiectiv Canon 24-105 seria L de la amicul Dragoș. În geanta camerei mai erau un 50mm F1.8 și un Sigma 10-20mm. M-am jucat cu toate nițel, să-mi fac mâna.
În primul rând m-a surprins foarte plăcut obiectivul Sigma. Plaja 10-20mm este absolut ideală pentru fotografii în casă. De la distanță de 2-3 metri, poți face fotografii în care un om așezat pe canapea să intre cu totul. Iar scos pe geam, unghiul de acoperire mi-a dat de înțeles că pentru fotografia de peisaj sau arhitectură ar fi de asemenea ideal. O, unde erai tu oare când am pozat Calea Lactee acum o lună?
În al doilea rând, bâjbâind cu o cameră nefamiliară, mi-am dat seama totuși de utilitatea butoanelor dedicate. Deși, sincer vorbind, câștigul se măsoară în 1-2 secunde maxim. Mi-a plăcut sistemul de focalizare, deși am trecut rapid pe focalizarea pe punctul central. Camera mi s-a părut considerabil mai mare și mai grea decât K-x-ul meu.
Apoi am pus 24-105 L-ul pe cameră și am făcut niște teste. Nu pot decât să spun ”uimitor”. Toate testele cu el și cu blitz-ul pe cameră au fost extrem de consistente ca rezultat. Pe Pentax, ce e drept, rezultatele au o ușoară inconsistență, corectabilă în PhotoShop. Per total, pozele cu Canon au un are distinct față de Pentax. Nu mai bun sau mai rău, dar diferit.
Apoi a venit serbarea. Am făcut cam 270 de fotografii la ISO 320. Am mers pe manual, cu diafragma 7.11 și 1/125 timp de expunere. Nu știam exact unde este sweetspot-ul obiectivului, dar din ce testasem la 7.1 era foarte sharp. De expunerea corectă s-a ocupat blitz-ul. Camera s-a descurcat admirabil iar fotografiile au fost foarte bine expuse. Am făcut câteva în rafală, focalizarea a mers rapid și sigur. Mai rapid și mai sigur ca la Pentax. Pe la ultimele cadre acumulatorii din blitz au cam început să obosească, așa că a trebuit să fiu ceva mai grijuliu la declanșări, să aleg mai atent momentul. Spre final, dura cam 5-6 secunde reîncărcarea. Și băgasem niște Eneloop 2000mAh pe la 90% încărcare. Acasă am luat pozele la mână. Nimic de reproșat. Am tras RAW+Jpeg ca să am loc de manevră.
Concluziile le trag de-abia acum. 60D are în plus față de K-x 6 megapixeli, care se simt. La ISO scăzut, calitatea foto e echivalentă, dar 60D scoate mai mulți pixeli. La ISO înalt însă, Pentax K-x iese în față. Canon are opțiuni de sticlă mai multe și mai bune. Pentax mai puține și destul de scumpe. Nu că cele de la Canon ar fi ieftine… La focalizare Canon stă mai bine, K-x e leneș și se simte. Dar uneori poți să-l păcălești.
Așa că m-am gândit: l-aș da pe K-x-ul meu pe un Canon sau Nikon? Deocamdată nu. Diferența nu este suficient de mare. Pentru a simți o diferență majoră, ar trebui să investesc câteva mii de euro bune, în calitate de amator. Ceea ce nu merită. Așa că da, mi-e dor de Pentax-ul meu. De-abia aștept să se întoarcă din service. Dar experiența cu Canon a fost interesantă 🙂
Zăpadă, întuneric, culoare și poezie
AFTERGLOW – Full Film by Sweetgrass Productions from Sweetgrass Productions on Vimeo.
O reclamă perfectă pentru Philips și tehnologia lor Ambilight.
Cred că devin fan Motorola…
Pentru că:
O dragoste de sâmbătă
Sâmbăta asta m-a îndrăgostit. A fost ceva special în aer, s-au aliniat astrele iar soarele pica fix sub unghiul potrivit. Am văzut-o pe FaceBook după care am căutat-o în particular să văd ce poate să-mi ofere. Și se pare că am avut noroc.
Ziceau băieții de la Playtech că e o ofertă specială pe Amazon App Store. Plecând de la proverbul că orice e moca e bun, am băgat nasul să investighez și printre alte lucruri interesante, am găsit o aplicație – mai exact un joculeț – extrem de simpatic și de dulce. Ca de obicei în viață, o idee relativ ok este pusă în valoare de câteva elemente de detaliu foarte simpatice.
Threes este un puzzle matematic relativ simplu. Aplicația este desenată curat și tot ce ai de făcut este să combini numere de aceeași valoare, glisând cu degetul. Iubire la prima adunare, varianta ușor narcisistă.
Partea cu adevărat drăguță vine la implementare. Piesele care alcătuiesc jocul sunt personalizate cu fețe stilizate, fiecare cu un vocabular limitat de onomatopee și salutări atunci când își fac apariția. Iar peste toate este muzica de fundal, una din cele mai calde și mai vesele melodii pe care le-am auzit în viața mea.
Rezultatul este un joculeț extrem de simpatic care vorbește cu ambele emisfere cerebrale, de care m-am îndrăgostit irevocabil. Sigur, trebuie să aduni niște puncte iar la final primești și niște bonusuri după o schemă imposibil de înțeles. Dar în afară de coloana sonoră (pe care dacă te pricepi nițel o poți extrage din APK-ul ei), nu ți se vinde nimic altceva. Primești doar drăgălășenie care trezește un amestec de amintiri plăcute: o zi de primăvară, un râset de copil, filmul ăla pe care l-ai văzut când erai mic și nu mai știi cum se numea, jucăriile de lemn ale copilăriei. Și uite așa te trezești că s-a consumat bateria tabletei și tot nu-ți vine s-o lași din mână 🙂
Un (alt) experiment interesant de optică
În mod normal, pentru a putea crea o imagine clară, ai nevoie de optică precisă care să ghideze lumina pe o suprafață sensibilă. Razele trebuie să fie prelucrate de lentile, fotonii aranjați în așa fel încât să lucreze toți în același scop. Nu pot zburda zglobii de colo colo, ca niște copii supra dozați cu ciocolată.
În condițiile astea, este cu atât mai ciudat când vezi un fenomen similar ce reușește aproape același lucru fără nici un fel de efort, doar prin pură coincidență.
Intră deci în scenă starul acestui mic spectacol de optică. Grup de ghivece pe pervaz care consumă doar apă cu lămâie.
Din zare, fix la ora 13:06, o fereastră aflată la unghiul potrivit, aruncă o reflexie puternică de fotoni coerenți. Razele de lumină sunt aproape perfect paralele.
Rezultatul este o proiecție aproape perfectă a ghivecelor pe perete, cu umbre perfect conturate.
O minune a fizicii și opticii ușor de pierdut dacă nu te-ai fi obosit să ridici capul din monitor și să pricepi frumusețea fenomenului și a coincidențelor care au creat-o.
1 an în 6 minute și jumătate
O poveste superbă a primului an. Cât de repede trece timpul și cum se șterg amintirile…
A Second a Day from Birth. from Sam Christopher Cornwell on Vimeo.
Povestea memelor
În anul 1976 apărea pe piață o carte curajoasă, scrisă de un tânăr biolog evoluționar. The Selfish Gene introducea o serie de concepte cu adevărat revoluționare în cadrul selecției naturale, aducând o nouă perspectivă asupra subiectului. Dincolo de controversele pe care le crea, cartea devenind rapid un subiect de dispute sociale, morale și relogioase, Richard Dawkins introducea în bagajul culturii universale un nou concept: mema – o unitate informațională analoagă unei entități vii, ce se transmite de la om la om și suferă mutațiile inerente copierii imperfecte.
Conceptul a devenit universal valabil și acceptat, devenind un fenomen pe internet și nu numai. În onoarea acestei contribuții aduse umanității, Richard Dawkins a fost onorat recent printr-un moment special al galei Saatchi & Saatchi’s New Directors Showcase 2013, un eveniment din cadrul Festivalului Creativității de la Cannes.
As for me, I’d rather spread memes than genes. Speechless.
Spiritul nordic
Puțină lume înțelege cu adevărat frumusețea pustietăților din țările nordice, unde muntele se scufundă direct în mare și unde soarele este zgârcit. Dar lupul singuratic…
Aș da oricând plajele mamaistice pe un asemenea peisaj și pe liniștea care o aduce.
Lune – Leave The World Behind from Stink on Vimeo.