Month: September 2013

Sunt foarte multe discuții în contradictoriu în ultimele zile pe tema câinilor maidanezi. Unii oameni, în ciuda dovezilor, refuză să accepte că problema câinilor maidanezi trebuie rezolvată. Ba neagă problema cu totul, ba contestă gravitatea situației, ba critică soluția. Încerc să înțeleg ce îi determină, în fața ultimului incident oribil (am spus ultimul pentru că nu este și primul), să își închidă ochii, urechile și mintea la realitatea care ne înconjoară. Una din explicații este că percepția lor despre câini este aparte. Ca orice alt lucru de pe lume, fiecare vede problema altfel. Și dacă pleacă de la alte premise, asta poate explica de ce ajung la alte concluzii. Cea mai importantă problemă, deci, este percepția asupra câinilor maidanezi. Care sunt miturile care circulă în spațiul public și la care aderă în fundamentarea opiniilor pro-maidanezi?

Omul a domesticit câinele

Dacă citești manualele de biologie prăfuite s-ar putea să găsești lucrul ăsta. Omul a îmblânzit bestia, așa cum a făcut cu vacile, găinile și porcii. Ce nu știi tu însă, este faptul că realitatea e un pic foarte diferită. Antropologii care studiază evoluția așezărilor umane au descoperit lucruri ușor diferite despre originea câinilor.

Să presupunem că ești un lup mai puturos. Descoperi că undeva e o așezare de umanoizi care au obiceiul de a-și arunca ciozvârtele de carne de după vânătoare într-o mare stivă de gunoi de lângă așezare, iar dacă treci pe acolo ai parte de o masă fără efort. Încerci azi, mâine și până la urmă renunți cu totul la vânătoare, te bazezi strict pe resturile oamenilor. Mai ai de rezolvat doar o singură problemă: cum să nu te omoare oamenii cu topoarele, arcurile etc.

Umanoizii, pe de altă parte, văd niște lupi care dau târcoale. Pe cei periculoși îi căsăpesc, pe cei fricoși care fug imediat ce dau cu ochii de oameni nu-i omoară. Populația de lupi fricoși, cu munții de mâncare accesibili instant, prosperă și se reproduce rapid. Dotați de natură cu abilitatea specială de a se adapta și transforma rapid (vezi sutele de rase radical diferite ce se pot obține în doar câteva mii de ani), lupii se auto-domesticesc până la nivelul la care oamenii nu-i mai consideră periculoși și îi tolerează în interiorul comunităților lor. Intră în scenă câinele, cel mai bun prieten al omului.

Nu e o teorie personală, este una citită în cărțile lui Dawkins – The Greatest Show on Earth: The Evidence for Evolution.

Cel mai bun prieten al omului

Când te uiți în ochii unui specimen individual, e greu să nu vezi iubirea… Sau nu. Facem adeseori greșeala de a atribui unui câine sentimente umane. Pentru că exact asta facem, le atribuim unde nu sunt. Câinele este un animal inteligent, dotat de la natură cu instincte, frică, foame și cu un oarecare instinct gregar. Creierul lui, asemeni cu al oamenilor, analizează stimulii externi și navighează realitatea pe care o percepe.

Un câine nu este bun sau rău. Este doar animal care își urmează instinctul și își satisface nevoile. Binele și răul sunt concepte pur umane, greu de definit corect și chiar și pentru o inteligență capabilă să le verbalizeze. Și chiar și conceptele astea sunt flexibile în funcție de cine le interpretează. Le atribuim noi câinilor, așa cum atribuim ochilor mari și umezi ideea de afecțiune. La fel cum atribuim unei linii orizontale ușor curbate, cu două puncte deasupra, statutul de față umană zâmbitoare. Creierul nostru este cel care simte nevoia de a atribui înțelesuri acolo unde uneori nu există. Este un efect secundar al inteligenței noastre, dacă vrei.

Nu se poate spune, în consecință, despre câini (populația în general, nu indivizii) că iubesc oamenii. Este o relație de simbioză din care fiecare își ia ce are nevoie. Câinii primesc mâncare și îngrijire, oamenii primesc un simulacru de afecțiune pe care oamenii sunt dispuși să îl trateze ca pe ceva real. E ca un fel de orgasm mimat de care ne lăsăm păcăliți cu plăcere și narcisism.

Câinii sterilizați nu (mai) sunt agresivi

S-a tot dezbătut problemă castrării câinilor. Cică în lipsa instinctului sexual devin blânzi și apatici. Ar fi frumos dacă ar fi așa, numai că maidanezii se luptă nu pentru femele, ci pentru mâncare. Într-un oraș în care o mână de inconștienți hrănesc permanent maidanezii, aceștia le oferă câinilor un teritoriu cu resurse permanente. Locul unde vine zilnic găleata cu mâncare este ca un altar. Așa ceva trebuie apărat împotriva altor maidanezi, sau împotriva altor pericole, care și-ar dori acces la mâncarea lor. Așa apar haitele care fugăresc pe oricine intră pe teritoriul lor. Între câini nu există cavalerie, nici măcar între cei de apartament. Castronul meu este castronul meu și orice proprietar de câine sănătos la cap știe că nu te bagi între câine și castronul lui cu mâncare. Între câini nu există socialism sau comunism, decât impus cu bâta de către oameni. Teritoriul este teritoriu și gata.

Dacă vorbești blând cu câinii…

Încă de când erau lupi, câinii au avut un mod special de organizare. Haita în care un mascul sau o femelă alfa domină restul membrilor și face legea. Acesta mănâncă primul, restul așteaptă cuminți. Tot specimenul alfa este cel care rezolvă conflictele din grup și care apără teritoriul iar restul se întrec în servilism la adresa lui pentru a îi intra în grații. Unul din gesturile cele mai comune prin care un lup își arată supunerea față de specimenul alfa este expunerea burții. Un fel de ”uite, sunt total vulnerabil, nu te ameninț în nici un fel, poți să-mi faci rău dacă vrei”. Iar alfa-ul, în funcție de dispoziție îl atacă sau îl lasă în pace.

Între oameni însă, creaturi inteligente, circulă perla de înțelepciune că dacă vorbești blând cu un câine agresiv, îl calmezi. Posibil, dar o faci în cel mai prost și periculos mod cu putință, pentru că ceea ce faci de fapt este să îți expui burta și să-i confirmi lui statutul de alfa, stăpânul teritoriului de la care ceri îndurare. Lucru profund greșit și care în orice caz, nu îți garantează siguranța. Ba chiar încurajează agresiuni ulterioare, din moment ce i-ai reconfirmat că el este alfa.

În plus, este absurd să ceri calm din partea unui copil sau a unui bătrân atacat. Și nu poți în nici un caz să dai vina pe el că a țipat sau a luat-o la fugă.

Câinii sunt animale nobile

Un câine ar muri pentru stăpânul lui. Să-l vezi cum se lupta cu ursul pentru a-și apăra ciobanul și turma. Lista poveștilor poate fi foarte lungă. Numai că aici sunt câteva greșeli de logică destul de serioase.

În primul rând vorbim de câini cu stăpân, unde unul din membrii haitei, alfa-ul, este un om. În al doilea rând, vorbim de un câinie care are un teritoriu stabilit și care se luptă pentru teritoriul lui, nu pentru stăpân, ci alături de alfa-ul lui. Sigur, e mult mai plăcut să crezi poveștile siropoase, dar nu toate telenovelele sunt realitate. Revenim din nou la ce au nevoie oamenii de la câini și cât de departe sunt dispuși oamenii să cumpere orgasme mimate pe care să le pretindă apoi sincere dovezi de afecțiune.

În plus, nu orice are ochi blânzi și umezi e nobil. Tăiem și mâncăm o mulțime de animale la fel de inteligente sau de frumoase. Statutul nobil îl atribuim noi, în cel mai arbitrar mod cu putință. În Anglia, caii sunt un fel de zeu. În India, vacile sunt sacre și, în funcție de templele în care te duci poți găsi și șobolani cu sânge albastru, venerați de preoții locali. Repet, nu animalele sunt nobile, atitudinea noastră le înnobilează. Atitudine bazată pe…

Efectul Lassie

Oamenilor le plac poveștile nobile. Eroii curajoși care se sacrifică pentru binele general. Am creat personaje precum Superman, Batman, Spiderman etc. pentru a ne satisface această nevoie.

Mare parte din imaginea actuală a câinilor se datorează poveștilor și filmelor cu câini nobili pe care le-am îngurgitat la vârste fără discernământ. Lassie, Colț Alb, Negrilă (din Toate Pânzele Sus) erau personaje puternice, bune, eroice. În plus, circulă un întreg folclor urban despre faptele eroice ale câinilor, povești înduioșătoare cu câini care stau cu anii lângă mormântul stăpânului etc. Cui îi pasă dacă sunt reale sau nu? Dar sună excelent, nu-i așa?

Aproape nimeni nu vorbește însă de lumea reală a câinilor. De agresivitate, de violență. Avem doar o icoană în care câinii sunt niște semi-zei ce umblă liber printr noi, profund greșit și generând, bine înțeles, greșeli de percepție și apreciere ulterior în viață. Pentru că, și aici o să fac o comparație destul de dură, nevoia de eroi, nevoia de povești înălțătoare este foarte puternică pentru oameni. Este un fel de pornografie morală căreia nu-i putem rezista. Problema este că ne pierdem în idealism și preferăm adeseori deconectarea de la realitate decât înțelegerea acesteia.

Câinii au aceleași drepturi ca și oamenii

Avem sisteme legale, morale și etice foarte complexe care reglementează ce poate și ce nu poate face un om. Există oprobriul public, pedepse, închisori și, în cazuri extreme se mai practică și pedeapsa cu moartea. Un om are permanent responsabilitatea faptelor sale. Nu există scuze de gen n-am știut. Nici măcar n-am vrut nu te absolvă de orice vină. Ai omorât pe cineva, există consecințe (a, că trăim în România și justiția e șubredă, e altă problemă pe care trebuie s-o rezolvăm).

Câinii însă, nu au un cod de conduită morală. Au legea haitei unde agresiunea este legea iar ierarhia se stabilește prin frică și violență, nu prin consens democratic. Este destul de logic, deci, că oamenii și câinii nu sunt la fel și nu au cum să aibă exact aceleași drepturi. Într-un oraș al oamenilor, în rezervația noastră naturală, noi reglementăm siguranța noastră, nu trăim la comun cu carnivori cu drepturi egale. Suntem cu toții de acord că oamenii periculoși trebuie îndepărtați, dar scutim de aceeași responsabilitate animale carnivore fără discernământ.

Nu poți acuza o întreagă rasă pe baza unor indivizi agresivi

Ar fi corect dacă am vorbim, de exemplu, de porumbei. Nu poți condamna o rasă de păsări mici, care mănâncă boabe și gândaci, dacă un specimen nebun atacă un om lovindu-l cu ciocul în cap. Deși, sincer vorbind, n-am auzit niciodată de așa ceva.

Dar când vine vorba de o rasă de carnivore, dotate cu tot ce au nevoie pentru a ucide, cu colții, musculatura și temperamentul de rigoare, da, poți condamna o rasă periculoasă atunci când membrii ei nu fac decât să-și dovedească natura. Atacurile câinilor comunitari asupra oamenilor nu sunt un accident. Sunt un produs inevitabil al naturii lor, precum vânătoarea lupilor din pădure. Câinii au asta în ADN, programat adânc în sistemul lor de operare. Cum să nu îi condamni pentru asta? Cum să nu vrei să te protejezi de ei? Sunt, metaforic vorbind, o armă încărcată dar spre deosebire de acestea sunt capabili să-și descarce încărcătura letală de unii singuri, fără intervenția unui om rău voitor.

Ochii sunt oglinda sufletului unui câine

Sigur, ne place la nebunie conceptul ăsta. Numai că toate calitățile pe care le vedem în ei sunt strict atribuite de noi. Frumusețea este în ochii privitorului. Sistemul de operare al câinelui n-are nimic de-a face cu binele, răul, altruismul și sacrificiul de sine cum ne-am dori noi. Translatăm toate aceste concepte câinilor, la fel cum atunci când eram mici și ne loveam cu capul de tocul geamului atribuiam acestuia intenții malefice. Este doar wishful thinking, nu realitate. Câinii au inteligență, au memorie, pot avea afecțiune în cazul celor norocoși cu un stăpân care îi îngrijește, dar nu au busolă morală.

Câinii nu trebuie omorâți. Există alte metode.

La o primă vedere sună foarte bine. Suntem oameni, ce dracu! Putem găsi alte soluții! Ar trebui să vină cineva, să facă, să dreagă! Sigur, nu eu, iubitorul de câini, că am treburi, nu pot să adopt, nu mă pot duce voluntar la adăposturi, nu am bani de cheltuit pe asta. Eu stau acasă, comod în fața calculatorului și îmi aleg selectiv canalele de informații. Refuz să văd atrocitățile făcute de câini, refuz să merg la spitale să văd oamenii mușcați, refuz tot ce nu-mi place mie. Sunt, în schimb extrem de vocal și de isteric. Nu așa! Nu! Nu! Nu! Nu! Nu! Nu! Nu! Nu!

Dar am dreptul să cer să bag mâna în buzunarul public. Adică al tău. Iar tu, cel care vrei eutanasierea, ești un nenorocit zgârcit care nu vrei să arunci milioane de euro anual pe îngrijirea și întreținerea câinilor. Nu vrei să finanțezi construcția adăposturilor, nu vrei să finanțezi mâncarea, în stradă nu îi vrei. Criminal nenorocit ce ești! Cui îi pasă de adulți și copii omorâți și mutilați? Sunt minciuni toate! Câinii nu atacă! Aici vorbim de creaturi nevinovate!!! Nobile!!! Și să dea cineva cu insecticid că mă enervează țânțarii ăștia. Ei n-au ochi mari căprui și umezi… Ok, nu rezolvăm problema, dar am trăit așa până acuma, putem trăi așa și de acum încolo. Nu?

Nu, am dovedit de peste 20 de ani că poveștile cu castratul, cu ONG-urile și cu doamnele isterice sunt frecție la picior de lemn. Am plătit asta scump, cu morți și zeci de mii de oameni mușcați. E momentul să aplicăm și noi soluția universală care se aplică în toată Europa civilizată.

Ajunge odată cu nebunia asta în care ne permitem luxul de a refuza să urmărim mărturia plină de revoltă a unui medic legist după autopsia unui copil de 4 ani.