Tag: copii

Posted on

Nu există nimic mai urât decât un adult necrescut

Trăim într-o lume extrem de narcisistă. Văd în jurul meu o droaie de exemple. În relațiile comerciale, orice greșeală minoră este tratată ca o crimă de lèse–majesté. Răspundem automat cu ironie, cu critici virulente, cu review-uri negative și cu cât de mult vitriol suntem capabili, de parcă omul care stă în fața noastră nu este un individ cu dreptul la demnitate, ci un fel de sclav sau robot pus acolo să ne umfle nouă orgoliul. Ne-am învățat că totul ni se cuvine. Acum, fără nicio secundă de răbdare. Indiferent de consecințe.

Este un simptom sistemic al unei deformări morale a societății care se manifestă în orice aspect. Am învățat că toate lucrurile sunt înlocuibile. Aproape nimic nu merită reparat, doar aruncat și înlocuit. Nu mai e cool, nu mai e nou. Statutul tău social se definește prin cât de scump este telefonul tău, cât de nemțească sau japoneză este mașina ta, cât de colorate sunt pozele de pe Instagram din vacanțele tale ultra exotice și cât de fancy este cafeaua pe care o savurezi discutând mondenități cu o țigară în mână.

Căscăm gura, colectiv, la influenceri care ne prezintă prin medii virtuale cât de minunată este viața lor și ce trebuie să facem pentru a fi la fel de strălucitori ca ei. Ce trebuie să consumi, cu ce trebuie să te îmbraci, unde trebuie să mănânci, în compania cui trebuie să fii văzut pentru a conta.

Fugărim colectiv conceptul de ”fericire”, de parcă ăsta este scopul vieții. Iar fiecare secundă de nefericire este interpretată ca o mare ratare a sensului vieții, o motivare și mai puternică pentru a abuza și mai mult de viață. Dacă nu zâmbești mereu, tâmp, cu dantura proaspăt creată artificial, este un semn că n-ai reușit în viață. Totul trebuie să fie simplu. Totul are o explicație imediată, o soluție scoasă din cărți motivaționale.

IAR ȚIE ȚI SE CUVINE SĂ FII FERICIT. Tu trebuie să fii numărul unu, să ai cele mai multe like-uri și cei mai mulți followeri. Tu trebuie să te trezești în fiecare dimineață fericit. Dacă te uiți în jurul tău și ți se pare că totul se duce fracului, probabil asta este explicația.

Iar pentru asta ești dispus să sacrifici totul. Bani, timp, sănătate, familie. Nici unul din lucrurile astea nu este mai presus de fericirea ta. Sunt doar o unealtă prin care să îți atingi fericirea.

Asta pentru că ai uitat cum ai ajuns aici. Ai uitat de oamenii care s-au sacrificat muncind pe brânci pentru confortul tău. Ai uitat de părinții, bunicii și străbunicii tăi. Ai uitat de munca lor, de mâinile bătătorite, de cum se trezeau devreme și plecau cu noaptea în cap pentru un colț de pâine. Ai uitat de onoarea cu care munceau pentru a își câștiga existența, ai uitat de satisfacția pe care le-o aducea statutul pe care îl aduce acest lucru. Uiți faptul că ești rezultatul unor strămoși care s-au zbătut zi de zi pentru supraviețuire.

Fericirea pe care o urmărești este o himeră. Cu cât de străduiești mai mult să o atingi, cu atât se va îndepărta mai mult. Te scufunzi într-o spirală a narcisismului și a disperării și nu înțelegi de ce.

Pentru că scopul vieții nu este să fii fericit. Scopul vieții este să clădești ceva frumos și util. Iar asta cere trudă și migală. Cere efort susținut zi de zi. Cere dedicare și grijă. Este nevoie de răbdare infinită. Cere hotărârea de a lua în spate, voluntar, o greutate pe care nu crezi că o poți duce și de a te târî de colo colo, pas cu pas, mergând în fiecare zi mai departe decât credeai că poți să o faci. Asta îți dă un sens adevărat vieții, te întărește și te face un adult. Fără asta ești doar un adult necrescut, un copil în haine mult prea mari pentru starea lui mentală. Ești doar un ghem de toane și frustrări, care calcă totul în picioare în crize de isterie.

Vine un moment când trebuie să te ridici în picioare, să îți îndrepți spinarea, să renunți la copilărie, să îți sufleci mâinile și să îți accepți povara. Viața nu a fost și nu va fi niciodată simplă sau ușoară. Dacă este așa este lipsită de sens. Dacă nu suferi voluntar pentru ceea ce trebuie, faci ceva greșit. Exiști degeaba.

E greu să realizezi lucrul ăsta, viața are grijă să îți distragă atenția mereu cu chestii strălucitoare și doze de fericire convenabil împachetate în ambalaje ușor consumabile, cu promisiuni de mai bine contra unor soluții penibil de simpliste.

Îți dai seama de asta însă când, la miez de noapte, porți discuții existențiale, încercând să alini suferința unui copil care la o vârstă fragedă se clatină pe marginea prăpastiei depresiei, împins acolo de egoismul adulților din jurul lui care au fost mai mult decât bucuroși să sacrifice stabilitatea lui emoțională de dragului unei fericiri imaginare. Îți dai seama de asta când te uiți în oglindă și îți dai seama că nu a stat în puterea ta de a împiedica producerea unui rău inimaginabil, creat de un adult necrescut și neasumat. Dar îți dai seama că hotărârea ta de a te lupta cu acest monstru care consumă sufletul copilului tău, oricât de greu ar fi, până la ultima ta resursă de energie mentală, este singurul lucru care dă cu adevărat sens vieții tale.

Să fii adult înseamnă să duci totul în spate. Nu pentru că este ușor, ci pentru că este greu. Pentru că tu ești cel care, prin voință și îndârjire, poate și trebuie să ducă lucrurile înainte. Pentru că tu poți și trebuie să contribui pozitiv la viața celor din jurul tău. Cu efort, cu trudă, cu sânge dacă trebuie. Nimic din ceea ce este ușor nu merită și nu are valoare. Iar asta nu ai cum să o înțelegi decât când, cu greutățile în spate, cu mușchii arzând de efort, vei simți satisfacția pe care ți-o dă realizarea că tu ești forța care construiește.

Ai de ales cum vrei să fie viața ta. Ușoară sau grea? Lipsită de sens sau încărcată de responsabilități?

Ești un copil sau un adult?

Posted on

Tati va fi mereu alături de tine

Când te întreabă cineva ce te definește, poți enumera o mulțime de lucruri. Unii se gândesc la job, alții la hobby-uri. Unii se definesc prin ceea ce îi pasionează. Alții se definesc prin opoziție – ce nu sunt sau ce urăsc. Eu sunt multe lucruri: biciclist, audiofil, fotograf, maestru bucătar la grătar și la clătite, șofer, pasionat de munte, entuziast al științei și psihologiei. Lista e foarte lungă și rămâne deschisă. Dar niciunul din lucrurile astea nu mă definește ca om.

Acum un an semnam una din cele mai importante hârtii din viața mea. Nu era nici un contract cu vreo bancă, nici un câștig la loto. Nici măcar un nou job. Era certificatul de divorț care ștergea, cu o semnătură, o altă semnătură cu doisprezece ani mai veche. Povestea pe care doresc să ți-o împărtășesc are însă de-a face cu asta doar tangențial.

Undeva prin ianuarie 2007 aflam că urma să devin tătic. Era o surpriză destul de mare, evenimentul era cu totul neprevăzut. După cele două linii roz pe o bucată de hârtie, am mers la Spitalul Municipal pentru un prim consult. Mi-au rămas în memorie pereții ușor galben-verzui din ambulatoriu și doctorul ecografist. Un expat cu ten măsliniu, cu o barbă ușor țepoasă, nerasă de câteva zile, cu o română stâlcită. Un om ușor zâmbitor dar fără prea mult entuziasm.

Dar cel mai bine țin minte prima imagine. O sferă mică, prea mică pentru a fi avut măcar o inimă bătând, de dimensiunea unui bob de mazăre. Am văzut-o clar pe ecranul alb negru. Și țin minte și primul gând care mi-a trecut atunci prin minte. ”Tati te iubiește și va fi mereu alături de tine”. A fost, fără niciun fel de dubiu, începutul celei mai importante povești din viața mea. A fost momentul care a devenit definitoriu pentru cine sunt. Am descoperit în interior lucruri pe care nu le știam despre mine dar care au devenit esența mea.

Prin iunie 2009 aveam confirmarea, prin alte două linii roz, că cea de-a doua mare bucurie a vieții mele urma să vină pe lume, cu ceva mai puțină surpriză, dar cu și mai multă anticipare și bucurie. Au urmat mulți ani de bucurie și râsete.

La final de ianuarie 2016 am fost pus, însă, în fața unei alegeri imposibile. Căsnicia mea era, evident, terminată. Ce însemna asta însă pentru tăticul din povestea asta? M-am sfătuit cu un avocat în privința drepturilor mele. Conform unor decizii europene relativ recente, translatate în jurisprudența română, tatăl își păstrează drepturile asupra copiilor, traduse prin custodie comună. Are dreptul de a decide în mod egal în privința copiilor, de a lua decizii în ceea ce privește educația și starea lor de sănătate. Accesul la copii însă, este cu totul altă poveste, lucru pe care avocatul mi l-a subliniat cu grijă. Și am mai fost sfătuit, pe cât posibil, să evit să văd o sală de tribunal din interior.

În țările ceva mai civilizate, există un concept numit custodie fizică comună, care se traduce prin dreptul tatălui de a avea acces egal la copii, în aceeași măsură cu mama. Cumva, legal, conceptul părea că a pătruns și în România. Numai că între lege și cutumă diferența este enorm de mare. Conform cutumei, tatăl este un accesoriu opțional, aproape inutil, în viața copiilor lui. Ajunge să asculți toate poveștile pentru copii. Tatăl este figura severă a familiei, de la care vin doar pedepsele. Nu este sursă de afecțiune și de protecție, nu este sursă de mângâiere, nu este sursă de prietenie și încurajare. Sigur, este o excelentă sursă de bunăstare materială concretizată prin pensie alimentară, dar dreptul lui de a interacționa cu copiii se reduce, de obicei, la două weekend-uri pe lună și câteva săptămâni de vacanță vara. Și cam atât.

Înarmat cu toate informațiile pe care le-am putut aduna despre legislație, am mers să mă sfătuiesc cu un notar din Sectorul 6. I-am expus problema – divorț pe cale amiabilă, custodie fizică comună. Am văzut unii din cei mai largi ochi căscați din viața mea, clipind des la mine, de dincolo de masă.

– Nu am auzit în viața mea de așa ceva. Copiii trebuie să aibă un domiciliu fix iar celălalt părinte doar drepturi de vizitare.

Am simțit cum universul se clatină cu mine. Vocea de dincolo de birou a continuat calmă.

– Oricum, orice înțelegere doriți, fiind vorba de minori la mijloc, trebuie ca Autoritatea Tutelară să își dea acceptul înainte ca eu să pot ratifica divorțul. Iar autoritatea tutelară nu va accepta niciodată așa ceva, nu se riscă. Iar dacă ea nu acceptă, eu nu pot face actele. Cealaltă opțiune este să mergeți la tribunal. Dar chiar și așa, judecătorul nu este obligat să țină cont de cererea dumneavoastră.

Țin minte și canapeaua din holul notariatului. O canapea maro, de piele lucioasă, care scârțâia la orice atingere.

M-am suit în mașină și am mers la primăria Sectorului 6. Am întrebat de Autoritatea Tutelară și am fost direcționat la o cameră de la subsol. Înauntru, câteva doamne între două vârste, cu ochelarii pe nas, tastau de zor în fața unor monitoare CRT. Mi-am înghițit nodul din gât și am întrebat ce aveam de întrebat. Ca la semnalul unui dirijor, toate doamnele s-au oprit din tastat și m-au privit peste ramele ochelarilor, apoi s-au privit între ele nedumerite.

– Ce fel de custodie? m-a întrebat una din ele, de parcă auzise o înjurătură și voia să verifice.

Le-am explicat conceptul european, recent introdus în jurisprudența românească. M-au privit în cor, dezaprobator, și am văzut ceilalți cei mai larg căscați ochi din viața mea.

– Nu există așa ceva, mi-a spus una din ele, ridicând teancul de hârtii la care lucra. Acum lucrez o astfel de solicitare, cu recomandare de respingere. Noi nu ne asumăm așa ceva.

Universul și-a continuat mișcarea de rotație, uniform accelerat.

– Cu chestii de-astea n-aveți decât să mergeți la tribunal, dacă ziceți că așa e legea. E treaba judecătorului dacă vă acceptă sau nu, a continuat doamna. Eu nu accept.

Și cam aici s-a încheiat discuția. Afară era o zi superbă. Era mijloc de februarie, mult mai cald decât era normal. Cerul era de un albastru ireal, pictat cu o mulțime de nori albi și pufoși. Dar nu prea era aer.

Câteva zile după, un funcționar de la o filială Unicredit mi-a aruncat un nume: Alianța Antidiscriminare a Tuturor Tăticilor – T.A.T.A, care, mi se spunea, este specializată cu protejarea drepturilor taților în astfel de cazuri. După mai multe telefoane am reușit să dau de Bogdan Drăghici, persoana de contact. I-am expus, pe lung situația și am stabilit o întâlnire.

Propunerea de soluționare a problemei a fost semnarea a unui contract de mediere între mine și viitoarea fostă soție. Domnul Drăghici se angaja să deschidă un proces de mediere prin care să transpună într-o formă legală aspectele privind copiii: custodia fizică comună, drepturile de vizitare, modalitatea de soluționare a concediilor în afara țării, cazurile de boală sau delegație ale părinților, cazurile de boală ale copiilor și multe altele, extrem de multe aspecte la care nu mă gândisem și care nici nu cred că mi-ar fi putut trece prin minte. Mi-am luat pagini de notițe. Documentul urma apoi să fie transpus punct cu punct de notar în cererea de divorț. Cel mai important, domnul Drăghici garanta acceptul oricărei Autorități Tutelare pe acest document. Am bătut palma, am semnat cu el un contract de mediere și am achitat onorariul. Mi-am permis chiar și un ușor optimism.

A urmat apoi o perioadă intensă de liniște. Derutat și iritat, am încercat să îl contactez de mai multe ori, fără niciun răspuns. A trecut o săptămână fără nicio invitație la mediere. La sfârșitul unei săptămâni, cu greu, am reușit să obțin o promisiune a unei invitații săptămâna următoare, care s-a materializat însă printr-o nouă amânare, urmată de altă și altă amânare, cu tot felul de scuze. La sfârșitul unei luni de ”mediere intensă” în aceeași termeni, am denunțat contractul și am solicitat returnarea banilor, în sine o altă epopee, domnul Drăghici fiind o persoană extrem de greu de contactat, deși, în mod ironic, putea fi văzut live în studiouri de televiziune prin acea perioadă. În mod aproape miraculos, am reușit totuși să recuperez onorariul. Aici s-a încheiat interacțiunea mea cu el.

Înarmat cu ce informații am reușit să obțin de la domnul Drăghici, am căutat alte căi de rezolvare, care să excludă tribunalul. În cele din urmă, rezolvarea s-a întrezărit, după o serie de inginerii extrem de incomode, prin Autoritatea Tutelară Sector 5, care a acceptat Convenția cu Minorii ce îmi conferea dreptul legal de a fi o în continuare parte activă din viața copiilor mei.

De ce spun ”dreptul legal”? Pentru că în lipsa acestui contract cadru, dreptul tatălui de a interacționa cu copiii lui rămâne la buna (sau reaua) voința exclusivă a mamei, și nu odată în istoria recentă, accesul la copii a fost folosit ca un instrument de șantaj și (re)presiune. Chiar și așa, cu un astfel de contract semnat în mână, nu ești total protejat din punct de vedere legal. Dar este un cap de pod.

Așa se face că pe 9 mai 2016, după multe luni de chin pentru a îmi proteja drepturile, recitind pentru a nu știu câta oară cu înfrigurare decizia de divorț și convenția cu minorii, verificând și reverificând clauzele, într-un birou la subsolul unei clădiri vechi de pe strada Tokio cu pereții crăpați de la cutremure prin care trecuse, am ridicat pixul și mi-am pus semnătura pe o bucată de hârtie care îmi confirma că îmi păstrez cel mai important rol din viața mea.

Eu sunt tătic.

PS: Dacă te regăsești vreodată în bătaia puștii, ca mine, dă-mi un semn. Sunt câteva sfaturi pe care ți le poate da un om bătrân, cu experiență.

Posted on

Povestea unei picturi pe perete

Anul acesta am vrut să fac ceva deosebit de ziua lui Dani. Fără un plan anume, mi-am lăsat imaginația să zburde. Ce a ieșit? Hai să vedem. Dar s-o luăm metodic, cu începutul.

Când Dani era mică, descoperisem un joc extrem de dulce – Machinarium, pe care l-am cumpărat de pe Good Old Games, în varianta Collectors Edition, cu coloana sonoră și schițele de design incluse. Zile întregi am stat cu Dani în brațe și ne-am jucat cu Josef, roboțelul aventurier. Am râs împreună cu el, ne-am bucurat alături de el de momentele muzicale, ne-am încrețit frunțile la puzzleurile pe care trebuia să le rezolve. Iar noaptea, la culcare, Dani îmi cerea povești cu aventurile lui Josef dincolo de joc. Am călătorit în imaginație cu el, am călătorit cu elicopterul în tărâmuri îndepărtate, am învățat să fim curajoși, isteți și buni.

Ulterior mi-am cumpărat și discul de vinil cu coloana sonoră. Iar acum un an și ceva au apărut și jucăriile de pluș cu personajele principale. Totul a început de la jucăriile de pluș. Le-am comandat din timp, să fiu sigur că au timp să ajungă.

Plush-toys

Inceputul

Cu jucăriile de pluș în față, am stat pe gânduri. Ce aș putea adăuga cadoului? Așa mi-a înmugurit ideea. Un desen frumos pe perete care să decoreze sufrageria. Numai că în locul Bertei, domnișoara robot de dragul căreia Josef trece prin toate peripețiile, aș fi vrut să fie fetele mele. Simplu de gândit, dar cum să obțin asta?

Am început să caut artiști. Am mai văzut picturi pe perete, dar mă temeam că subiectul neobișnuit și complexitatea creerii celor două personaje ar face din toată povestea ceva dificil spre imposibil de realizat. Așa am dat peste Eva Radu. Una din lucrările expuse pe site-ul ei m-a impresionat profund. Mi-am spus că dacă a putu face așa ceva, poate sunt șanse să obțin ceva aproape de ce îmi doream. Mi-am luat inima în dinți și am contactat-o. Am discutat pe mail. I-am explicat conceptul și semnificația lui. Mi-a cerut poze cu fetele pentru a vedea despre ce este vorba. Am discutat despre mărimea lucrării și despre complexitatea ei. Orașul roboților, din fundal, era extrem de complex și migălos, plus că aducea o atmosferă cam sumbră întregii picturi. Într-o inspirație de moment, am sugerat să înlocuim orașul cu vârful turnului de unde, la finalul jocului, Josef și Berta pleacă în aventură cu elicopterul. Am vrut să transform totul în casa din care Josef și fetele mele pleacă în aventuri imaginare. Am stabilit toate detaliile.

Dar înainte să mă apuc de orice, a trebuit să zugrăvesc sufrageria. Era mâzgălită de Laura peste tot, cu creioane, pixuri, carioci și probabil alte ustensile la care nici nu mă pot gândi. I-am spus Evei când totul era gata. Am stabilit să ne apucăm de treabă într-un weekend. Cu o zi înainte de asta mi-a trimis schița pentru cele două personaje. Țin minte exact cum s-a întâmplat. Era ora 17:00, eram la coadă la service să las mobilul la garanție.  Înainte să îl opresc am văzut mailul și am deschis atașamentele. Am rămas mut. Din cele câteva poze, Eva reușise să extragă esența fiecărui copil. Dani, zâna cea delicată, isteață și zâmbitoare, Laura, spiridușul vesel și nerăbdător, prima care să înceapă o aventură. Era rândul meu la tejghea. Am făcut un pas în lateral, renunțând la loc. Nu eram pregătit să închid telefonul. Am dat un forward rapid câtorva membri ai familiei. M-am așezat la loc la rând și până să ajung la tejghea din nou, telefonul a început să sune. ”Incredibil!”, ”Nu se poate, cine a desenat asta?”.

Întâmplător era weekendul cu BIAS 2016. Am plecat de dimineață la Băneasa și am lăsat-o pe Eva să lucreze în liniște. Când am venit acasă, pe la 22:30, schița de pe perete arăta deja evident subiectul. Josef era deja conturat, cele două fete roboți erau abia schițate, dar era clar despre ce este vorba. Fetele au înflorit de bucurie. Și dacă tot secretul fusese dezvăluit, am profitat de ocazie să-i dau lui Dani și jucăriile de pluș. Bucuria a fost totală.

A doua zi de dimineață a continuat treaba la pictură. Eva s-a ocupat de conturatul și textura casei. Noi am plecat puțin de acasă, ca să poată lucra în liniște. Laura, vorbăreață ca de obicei, nu îi dădea pace deloc. Când ne-am întors, casa era finalizată, roboțelul Dani era pe cale de a fi colorat și aplicată textura. Deja arăta spectaculos. Încet și metodic, Eva contura sub ochii noștri o capodoperă. Iar eu priveam uimit cum visul meu devenea realitate.

Aura-1 Aura-2

Când Eva a terminat pictura, soarele era la orizont, la apus. Lumina pictura direct iar eu stăteam trăsnit în fața ei și absorbeam toate detaliile. Întreaga scenă depășea cu mult orice imaginație. Nu crezusem vreodată că așa ceva poate exista la mine pe perete. Sincer vorbind, nici fotografiile nu-i fac dreptate dacă nu privești în detaliu…

Dani Dani-2 Josef Laura Laura-2

După ce am condus-o pe Eva acasă, m-am așezat pe jos, sprijinit de peretele opus picturii, cu o bere în mână. Dani a trecut pe lângă mine. Am luat-o în brațe. Apoi a trecut și Laura. Am luat-o și pe ea în brațe. Stăteam pe jos, cu cele mai mari comori ale mele în brațe.

Final

Laura, luându-și rolul în serios, a declarat răspicat: ”Trebuie să jucăm jocul!”. Așa că ne-am mutat la calculator. Seara s-a terminat apoteotic. Când am ajuns la formația roboților, ne-am ridicat cu toții de la calculator și am început să dansăm în fața picturii, râzând. Imposibil de descris bucuria noastră…

Mulțumim Eva Radu. E tot ce pot să spun…

Posted on

Ce am învățat din povestea cu Norvegia

Am citit mult în ultimele zile despre cazurile din Norvegia în care statul intervine pentru a lua copii din familii considerate abuzive. Apoi am dat peste o ceartă online.

Întâi am citit articolul ăsta al lui Zoso, care argumenta că este o diferență între o scatoalcă și o bătaie, și care era răspuns la articolul ăsta al Simonei Tache care argumenta că violența este inacceptabilă. Ce m-a deranjat extrem de tare în articolul Simonei a fost atitudinea arogantă. Mi-a adus aminte de toate sfaturile despre cum să crești un copil primite de la… alți copii. Adică de la oameni fără experiență.

Apoi am dat de un alt articol de pe Republica, o traducere a unui text scris de un norvegian care explică modul în care societatea norvegiană a ajuns să renunțe la violență. L-am citit încet și l-am digerat îndelung iar concluziile au luat ceva să se sedimenteze. Și cum s-au sedimentat…

În esență, de peste 100 de ani societatea norvegiană a renunțat la corecțiile fizice. Generații după generații, copiii au fost crescuți fără spectrul bătăii. Lucrul care m-a marcat în toată povestea a fost discuția dintre părinte și copil în care acestuia i se explica un lucru elementar:

Ai dreptul să fi supărat și furios. Dar atunci când ești, nimeni nu își dorește să fie în preajma ta. Du-te în altă cameră, liniștește-te și discutăm când te calmezi.

 

Lucrul ăsta are două consecințe importante. În primul rând, copilul înțelege că furia și frustrarea sunt legitime. Sunt trăiri umane universal valabile și nu sunt subiect de rușine. În al doilea rând copilul are șansa de a învăța cum să gestioneze aceste trăiri dureroase. Va învăța modalități de a se liniști. Iar un copil crescut în acest stil va avea capacitatea de a-și păstra calmul și de a trata în mod pașnic cu situațiile frustrante. Este un fel de opus al unui cerc vicios. Un cerc virtuos adică.

Dar să luăm situația inversă. În fața unui comportament nepotrivit al unui copil, provenit din frustrare, răspunsul este agresiunea adultului, fizică sau verbală. Într-un fel sau altul, adultul impune liniștea și ordinea folosind argumentul forței superioare. Copilul nu învață cum să-și gestioneze furia, ci doar și-o reprimă de frica pedepsei. Iar când copilul va deveni la rândul lui adult, frustrat fiind de răbufnirile unui copil și incapabil să-și gestioneze furia, va aplica asupra copilului lecția învățată precoce, în primele etape de formare. Iar totul degenerează într-un cerc vicios al violenței generalizate în societate. Adulții față de copii, adulții față de animale, adulții față de adulți, comunități între ele și tot așa.

Într-un fel întortocheat dar mai ușor de înțeles, povestea lui Bill Burr și a câinelui lui exemplifică perfect cercul vicios. Așa cum un stăpân isteric generează un câine isteric, un părinte isteric generează un copil isteric. Răbufnirile de furie din ce în ce mai rele ale copilului sunt doar o oglindă a atitudinii părintelui.

Cumva Norvegia și alte țări nordice au reușit să rupă cercul vicios. România se zbate etern într-un ciclu al violenței. Cea verbală curge pe canalele media, cea fizică este zilnic pe stradă. Claxoane furioase, bătăi în trafic și între vecini furioși. Pentru că suntem un popor imatur afectiv care nu știe să-și gestioneze furia. Părinți furioși își bat copiii care devin la rândul lor adulți furioși care își bat copiii, care…

Și acum întrebarea cu adevărat grea: avem cum să rupem cercul vicios? Răspunsul este extrem de dificil. Trăim într-o țară în care problemele emoționale sunt considerate tabu. E ok să te duci la doctor cu orice fel de problemă, mai puțin cele din sfera mentală. Depresia, stress-ul sau anxietatea sunt considerate de majoritatea niște mofturi, iar a cere ajutor pentru ele este o rușine. ”Ce, ești nebun?”

În primul rând trebuie să ne schimbăm această atitudine. Adulții trebuie să-și caute și să-și găsească liniștea interioară, să se elibereze de demonii copilăriei acolo unde aceasta a fost traumatizantă.

În al doilea rând, asigurarea medicală ar trebui să includă și consilierea psihologică. Pentru că da, acum nu este suportată. Orice consiliere se plătește din buzunar. Uneori este scumpă, alteori nu. Dar pe termen lung poate fi greu de suportat financiar.

În al treilea rând, copiii dificili – cei care o cer adică – pot beneficia și ei de ajutorul consilierii psihologice. Dar va fi obligatorie cooperarea adulților în această problemă. Un copil dificil este fie rezultatul unei situații familiale complicate, fie al unor afecțiuni medicale. Fără înlăturarea cauzelor de către adulți, copilul nu se poate redresa. Nu poți avea pretenția că l-ai lăsat la psiholog, e treaba psihologului să îl repare.

În al patrulea rând, atitudinea socială pe acest subiect trebuie să se schimbe. Violența trebuie respinsă blând dar ferm, cu toate ajutoarele de rigoare pentru cei care o practică. Iar asta trebuie să se regăsească în schimbări legislative și în intervenția statului.

Schimbarea trebuie să vină însă gradual și cu grijă. De-abia după câteva zile de gândire mi-am dat seama de ce mi-a displăcut postarea Simonei. În locul unui ton calm și conciliant, articolul ei este scris cu ceea ce eu, cel puțin, am priceput ca fiind aroganță și ironie. Este poate cea mai nefericită alegere, pentru că determină pe cel care nu este de acord cu tine să nu te mai asculte deloc.

Rezolvarea problemei stă în educație, înțelegere și suport, mai puțin în ostracizare și marginalizare, doar în cazurile în care altfel nu se poate. Toți oamenii din lume își doresc în esență ceva cât se poate de simplu: respect, iubire și înțelegere.

În tot eșafodajul ăsta logic, un răuvoitor ar putea veni încercând să dărâme construcția cu un argument cinic: lumea e plină de violență și poate e mai bine ca toți oamenii să fie pregătiți pentru ea. Argumentul este însă foarte superficial. Da, în esență lumea pare violentă. Dar asta doar pentru că suntem sclavii acestei paradigme ancestrale. Dacă studiezi antropologic primatele, vei descoperi aceleași tipare violente ca în rasa umană. Câteva specimene alfa care fac ordine cu pumnul. Nu am evoluat, din păcate, prea mult în acest sens. Dar esența speciei umane rămâne abilitatea de a judeca și de a comunica.

Putem să trecem peste istoria ancestrală. Putem rupe lanțul violenței și putem depăși natura pur instinctuală, așa cum am făcut-o cu medicina, tehnologia, chimia și fizica. Norvegia ne-a dovedit zilele astea că se poate.

Și pentru asta le sunt recunoscător. Am înțeles și rațional și emoțional. Mulțumesc, Norvegia.

Posted on

Mărgele pentru băștinași

Ieri am avut serbarea de sfârșit de clasa întâia. A fost un an interesant. Am avut parte și de bune și de rele. M-a chemat doamna de câteva ori, ca să nu uităm că viața e făcută și din probleme. Ar fi absurd să-ți închipui altfel. Un lucru interesant însă este că anul ăsta Ministerul Educației a interzis, într-un final, toate concursurile organizate privat, cu taxă, în incinta școlilor. Au rămas doar câteva gratuite.

În timpul ceremoniei de ieri s-au acordat și medaliile. Rând pe rând o serie de copii au venit în fața clasei să-și primească medaliile. Unii au primit 4-5 sau chiar mai multe, spre mândria părinților. Pentru că la Euclid mai toată lumea câștigă. Dacă dai 25 de lei taxă de participare, ar fi util să și iasă ceva, că altă dată poate nu mai dai 25 de lei, nu? Noi nu am dat-o pe Dani la concursurile cu plată. Pentru că viața nu este făcută din concursuri fără număr și pentru că nu simțim nevoia să finanțăm șmecheria unora.

Momentul cu adevărat interesant a venit la acordarea premiilor pentru concursurile fără taxă. Alea adevărate, cu subiecte grele. Copiii cu 4-5 medalii la gât s-au întors la loc și au venit cei care au câștigat la COMPER. Știam că Dani a luat punctaj maxim la matematică. Din toate zecile de copii cu medalii, doar Dani și un alt băiat au luat punctaj maxim. La română, unde s-a grăbit un pic, a luat 90 din 100. I-am spus că este foarte bine, sunt doar puncte și nu-i definesc valoarea ca om. Tot a fost loc de o diplomă. Apoi doamna s-a oprit să ne povestească despre concursul Gazeta Matematică, unul din cele mai prestigioase din descrierea ei. Apoi a chemat-o pe Dani pentru a-i da diploma de câștigător al concursului, spre surprinderea mea.

Trecând de momentul mândriei extreme, am avut din nou confirmarea inutilității concursurilor contra cost. Dacă cei care au descoperit triburi sălbatice îi plăteau pe băștinași cu mărgele, societatea modernă a evoluat se pare. Mai nou băștinașii își cumpără singuri mărgelele colorate, cu o voluptate desăvârșită. Și mi-am adus aminte cu un zâmbet de înțelepciunea lui Tim Minchin în discursul adresat absolvenților Universității Australiei de Vest 🙂

Posted on

Căștile Sennheiser sunt minciună

În timpul liber îmi place să mă dau audiofil. Am aruncat ceva bănuți pe un amplificator, niște boxe, un pick-up și dacă mă cauți în telefonul mobil, o să găsești o secțiune de FLAC-uri, pentru că urechea mea este prea sensibilă pentru niște biete MP3-uri. Și în calitate de audiofil, mi-am dorit tare mult o pereche de căști in-ear Sennheiser, din alea capabile să te izoleze fonic de te lovește tramvaiul și nu-l auzi venind. Iar de ziua mea, colegii mei de serviciu, cu antenele mai pe la datorie, mi-au luat chiar asta. Mândrie mare, ce să-ți povestesc. M-am lăudat și pe FaceBook…

Bucuria nu a ținut prea mult însă. Când am ajuns acasă, Dani a sărit de bucurie și a fugit să-mi aducă ceva. Când a venit de la școală cu bona, a rugat-o să meargă cu ele peste drum la Auchan. Și-a luat pușculița cu ea și a rugat-o pe tanti de la casă să nu se supere pe ea, dar o va plăti cu fise mici. A numărat sârguincios până a adunat banii și i-a luat lui tati un cadou.

Așa că atunci când am ajuns acasă, Dani mi-a făcut cadou ce știa că îmi doresc: o pereche de căști negre, in-ear. E greu de descris ce am putut simți în momentul ăla. Cu ochii injectați m-am aplecat, am pupat-o și am luat-o în brațe. Mai mult nu există cuvinte să descriu.

Pentru că, vezi tu, cea mai ieftină pereche de căști cumpărate de la Auchan de copilul tău care te iubește și vrea să-ți facă o bucurie este infinit mai bună decât orice căști Sennheiser, orice ar scrie la specificațiile lor tehnice. Fără discuție. Și ăsta a fost finalul unei zile pline de prieteni, urări, zâmbete cer senin și soare 🙂

Posted on

Cel mai rău om pe care îl cunosc

Există pe lumea asta un om rău. Cam cel mai rău pe care îl cunosc. Invidios, egoist, agresiv și perfid. O femeie, ca să lămurim mai exact. N-am auzit în viața un șuvoi mai neîntrerupt de înjurături și blesteme să curgă din gura cuiva. A făcut un singur copil, o fată. Și-a vărsat mai toată răutatea asupra ei. Bătăile au curs cu nemiluita. Și amenințările. ”Dacă îi spui lui taică-tu, te stâlcesc în bătaie!”. După ce i-a murit soțul a dat drumul la toată otrava pe care o ținea în ea, probabil de rușine. A scuipat-o peste tot în familie și a otrăvit sufletele celor din jurul ei cu răutăți inimaginabile. O disprețuiesc din tot sufletul pentru ce reprezintă, și o cunosc foarte bine. Pentru că este bunica mea.

Tot pe lumea asta există un copil. S-a născut a doua fată într-o casă de oameni obtuzi și superficiali, preocupați peste măsură de statutul social. Și pentru că era fată și nu băiat, au urât-o. De mică era pusă la muncă, la frecat podele. Iar când ieșea din cuvântul părinților sau făcea o boroboață, mânca o bătaie cruntă și ajungea închisă în beci, ca să se învețe minte. Pentru că era doar o fată, când ei vroiau un băiat, care să ducă numele familiei mai departe. Așa au curs bătăile și umilințele toată copilăria.

Copilul ăla s-a măritat și a făcut la rândul lui un copil. Și s-a transformat într-un om rău, cel mai rău pe care îl cunosc… Pentru că nu a știut altfel. Acum a ajuns într-un azil de bătrâni. A pierdut contactul cu realitatea dar știe un singur lucru: ”Nu mă bateți…”. Asta aude fiecare om cu care intră în contact. Și unii se întreabă – dar cine a bătut-o de se teme în halul ăsta?

Sigur nu e prima lecție de genul ăsta pe care o auzi. Dar asta este a mea și este cât se poate de adevărată. Acțiunile părinților, atitudinea și modul cum se poartă cu copiii, au un efect profund, pe termen extrem de lung, care se poate revărsa din generație în generație, fără discernământ. A fi părinte este o responsabilitate enormă.

Eu am avut norocul să mă nasc într-o familie caldă. Cu toate că mama a primit partea ei de bătăi și de umilințe de la mama ei, a avut exemplul tatălui care să o ghideze în viață. A învățat să fie bună și iubitoare, dedicată cu tot sufletul copiilor ei, și apoi nepoților. Ea și tatăl meu au fost și sunt o echipă. De la ei am învățat ce fel de om vreau să fiu.

Posted on

Ziua în care am primit flori

 

Țineți-vă bine, urmează o poveste ușor lacrimogenă.

Ieri a fost o zi specială pentru mine, din mai multe puncte de vedere pe care le păstrez pentru mine. Unul însă merită povestit mai în detaliu.

Am fost ieri seară să iau fetele de la părinții mei. (Da, sunt unul dintre norocoșii ai căror părinți îl ajută cu drag, din suflet.) Eu eram cu soția în mașină, și cum era ziua ei de nume, fetele au coborât de la bunici cu un buchet de flori. Au venit la ușa din față, au pupat-o pe mami, au râs și s-au bucurat iar eu m-am dat jos din mașină să le pun centurile, moment în care Laura, cea mică, mi-a întins un buchet de flori. Contrariat, i-am spus să i-l dea lui mami.

– Nu, e al tău, a venit răspunsul. După care s-a întins să mă pupe.

Când am ajuns acasă, am auzit toată povestea. Pe drum spre bunici s-au oprit să-i ia mamei flori. Dani, cea mare, a ales un buchet de lalele galbene, pentru că știe culoarea favorită a mamei. Cea mică a declarat însă că nu pleacă de-acolo fără un buchet de flori pentru tati, pentru că ea îl iubește foarte mult și pe tati. Iar buni, de dragul copiilor, i-a făcut pe plac Laurei. Așa că am primit și eu un buchet de trei lalele albe. Cu explicația completă, m-am topit într-o mare de iubire și de recunoștință pentru toată familia mea. Nu știu cât este noroc și cât este muncă și grijă. Dar este locul meu favorit din întreaga lume și sunt recunoscător pentru fiecare zi alături de ei.