Am citit mult în ultimele zile despre cazurile din Norvegia în care statul intervine pentru a lua copii din familii considerate abuzive. Apoi am dat peste o ceartă online.
Întâi am citit articolul ăsta al lui Zoso, care argumenta că este o diferență între o scatoalcă și o bătaie, și care era răspuns la articolul ăsta al Simonei Tache care argumenta că violența este inacceptabilă. Ce m-a deranjat extrem de tare în articolul Simonei a fost atitudinea arogantă. Mi-a adus aminte de toate sfaturile despre cum să crești un copil primite de la… alți copii. Adică de la oameni fără experiență.
Apoi am dat de un alt articol de pe Republica, o traducere a unui text scris de un norvegian care explică modul în care societatea norvegiană a ajuns să renunțe la violență. L-am citit încet și l-am digerat îndelung iar concluziile au luat ceva să se sedimenteze. Și cum s-au sedimentat…
În esență, de peste 100 de ani societatea norvegiană a renunțat la corecțiile fizice. Generații după generații, copiii au fost crescuți fără spectrul bătăii. Lucrul care m-a marcat în toată povestea a fost discuția dintre părinte și copil în care acestuia i se explica un lucru elementar:
Ai dreptul să fi supărat și furios. Dar atunci când ești, nimeni nu își dorește să fie în preajma ta. Du-te în altă cameră, liniștește-te și discutăm când te calmezi.
Lucrul ăsta are două consecințe importante. În primul rând, copilul înțelege că furia și frustrarea sunt legitime. Sunt trăiri umane universal valabile și nu sunt subiect de rușine. În al doilea rând copilul are șansa de a învăța cum să gestioneze aceste trăiri dureroase. Va învăța modalități de a se liniști. Iar un copil crescut în acest stil va avea capacitatea de a-și păstra calmul și de a trata în mod pașnic cu situațiile frustrante. Este un fel de opus al unui cerc vicios. Un cerc virtuos adică.
Dar să luăm situația inversă. În fața unui comportament nepotrivit al unui copil, provenit din frustrare, răspunsul este agresiunea adultului, fizică sau verbală. Într-un fel sau altul, adultul impune liniștea și ordinea folosind argumentul forței superioare. Copilul nu învață cum să-și gestioneze furia, ci doar și-o reprimă de frica pedepsei. Iar când copilul va deveni la rândul lui adult, frustrat fiind de răbufnirile unui copil și incapabil să-și gestioneze furia, va aplica asupra copilului lecția învățată precoce, în primele etape de formare. Iar totul degenerează într-un cerc vicios al violenței generalizate în societate. Adulții față de copii, adulții față de animale, adulții față de adulți, comunități între ele și tot așa.
Într-un fel întortocheat dar mai ușor de înțeles, povestea lui Bill Burr și a câinelui lui exemplifică perfect cercul vicios. Așa cum un stăpân isteric generează un câine isteric, un părinte isteric generează un copil isteric. Răbufnirile de furie din ce în ce mai rele ale copilului sunt doar o oglindă a atitudinii părintelui.
Cumva Norvegia și alte țări nordice au reușit să rupă cercul vicios. România se zbate etern într-un ciclu al violenței. Cea verbală curge pe canalele media, cea fizică este zilnic pe stradă. Claxoane furioase, bătăi în trafic și între vecini furioși. Pentru că suntem un popor imatur afectiv care nu știe să-și gestioneze furia. Părinți furioși își bat copiii care devin la rândul lor adulți furioși care își bat copiii, care…
Și acum întrebarea cu adevărat grea: avem cum să rupem cercul vicios? Răspunsul este extrem de dificil. Trăim într-o țară în care problemele emoționale sunt considerate tabu. E ok să te duci la doctor cu orice fel de problemă, mai puțin cele din sfera mentală. Depresia, stress-ul sau anxietatea sunt considerate de majoritatea niște mofturi, iar a cere ajutor pentru ele este o rușine. ”Ce, ești nebun?”
În primul rând trebuie să ne schimbăm această atitudine. Adulții trebuie să-și caute și să-și găsească liniștea interioară, să se elibereze de demonii copilăriei acolo unde aceasta a fost traumatizantă.
În al doilea rând, asigurarea medicală ar trebui să includă și consilierea psihologică. Pentru că da, acum nu este suportată. Orice consiliere se plătește din buzunar. Uneori este scumpă, alteori nu. Dar pe termen lung poate fi greu de suportat financiar.
În al treilea rând, copiii dificili – cei care o cer adică – pot beneficia și ei de ajutorul consilierii psihologice. Dar va fi obligatorie cooperarea adulților în această problemă. Un copil dificil este fie rezultatul unei situații familiale complicate, fie al unor afecțiuni medicale. Fără înlăturarea cauzelor de către adulți, copilul nu se poate redresa. Nu poți avea pretenția că l-ai lăsat la psiholog, e treaba psihologului să îl repare.
În al patrulea rând, atitudinea socială pe acest subiect trebuie să se schimbe. Violența trebuie respinsă blând dar ferm, cu toate ajutoarele de rigoare pentru cei care o practică. Iar asta trebuie să se regăsească în schimbări legislative și în intervenția statului.
Schimbarea trebuie să vină însă gradual și cu grijă. De-abia după câteva zile de gândire mi-am dat seama de ce mi-a displăcut postarea Simonei. În locul unui ton calm și conciliant, articolul ei este scris cu ceea ce eu, cel puțin, am priceput ca fiind aroganță și ironie. Este poate cea mai nefericită alegere, pentru că determină pe cel care nu este de acord cu tine să nu te mai asculte deloc.
Rezolvarea problemei stă în educație, înțelegere și suport, mai puțin în ostracizare și marginalizare, doar în cazurile în care altfel nu se poate. Toți oamenii din lume își doresc în esență ceva cât se poate de simplu: respect, iubire și înțelegere.
În tot eșafodajul ăsta logic, un răuvoitor ar putea veni încercând să dărâme construcția cu un argument cinic: lumea e plină de violență și poate e mai bine ca toți oamenii să fie pregătiți pentru ea. Argumentul este însă foarte superficial. Da, în esență lumea pare violentă. Dar asta doar pentru că suntem sclavii acestei paradigme ancestrale. Dacă studiezi antropologic primatele, vei descoperi aceleași tipare violente ca în rasa umană. Câteva specimene alfa care fac ordine cu pumnul. Nu am evoluat, din păcate, prea mult în acest sens. Dar esența speciei umane rămâne abilitatea de a judeca și de a comunica.
Putem să trecem peste istoria ancestrală. Putem rupe lanțul violenței și putem depăși natura pur instinctuală, așa cum am făcut-o cu medicina, tehnologia, chimia și fizica. Norvegia ne-a dovedit zilele astea că se poate.
Și pentru asta le sunt recunoscător. Am înțeles și rațional și emoțional. Mulțumesc, Norvegia.