Tag: educatie

Posted on

Ce am învățat din povestea cu Norvegia

Am citit mult în ultimele zile despre cazurile din Norvegia în care statul intervine pentru a lua copii din familii considerate abuzive. Apoi am dat peste o ceartă online.

Întâi am citit articolul ăsta al lui Zoso, care argumenta că este o diferență între o scatoalcă și o bătaie, și care era răspuns la articolul ăsta al Simonei Tache care argumenta că violența este inacceptabilă. Ce m-a deranjat extrem de tare în articolul Simonei a fost atitudinea arogantă. Mi-a adus aminte de toate sfaturile despre cum să crești un copil primite de la… alți copii. Adică de la oameni fără experiență.

Apoi am dat de un alt articol de pe Republica, o traducere a unui text scris de un norvegian care explică modul în care societatea norvegiană a ajuns să renunțe la violență. L-am citit încet și l-am digerat îndelung iar concluziile au luat ceva să se sedimenteze. Și cum s-au sedimentat…

În esență, de peste 100 de ani societatea norvegiană a renunțat la corecțiile fizice. Generații după generații, copiii au fost crescuți fără spectrul bătăii. Lucrul care m-a marcat în toată povestea a fost discuția dintre părinte și copil în care acestuia i se explica un lucru elementar:

Ai dreptul să fi supărat și furios. Dar atunci când ești, nimeni nu își dorește să fie în preajma ta. Du-te în altă cameră, liniștește-te și discutăm când te calmezi.

 

Lucrul ăsta are două consecințe importante. În primul rând, copilul înțelege că furia și frustrarea sunt legitime. Sunt trăiri umane universal valabile și nu sunt subiect de rușine. În al doilea rând copilul are șansa de a învăța cum să gestioneze aceste trăiri dureroase. Va învăța modalități de a se liniști. Iar un copil crescut în acest stil va avea capacitatea de a-și păstra calmul și de a trata în mod pașnic cu situațiile frustrante. Este un fel de opus al unui cerc vicios. Un cerc virtuos adică.

Dar să luăm situația inversă. În fața unui comportament nepotrivit al unui copil, provenit din frustrare, răspunsul este agresiunea adultului, fizică sau verbală. Într-un fel sau altul, adultul impune liniștea și ordinea folosind argumentul forței superioare. Copilul nu învață cum să-și gestioneze furia, ci doar și-o reprimă de frica pedepsei. Iar când copilul va deveni la rândul lui adult, frustrat fiind de răbufnirile unui copil și incapabil să-și gestioneze furia, va aplica asupra copilului lecția învățată precoce, în primele etape de formare. Iar totul degenerează într-un cerc vicios al violenței generalizate în societate. Adulții față de copii, adulții față de animale, adulții față de adulți, comunități între ele și tot așa.

Într-un fel întortocheat dar mai ușor de înțeles, povestea lui Bill Burr și a câinelui lui exemplifică perfect cercul vicios. Așa cum un stăpân isteric generează un câine isteric, un părinte isteric generează un copil isteric. Răbufnirile de furie din ce în ce mai rele ale copilului sunt doar o oglindă a atitudinii părintelui.

Cumva Norvegia și alte țări nordice au reușit să rupă cercul vicios. România se zbate etern într-un ciclu al violenței. Cea verbală curge pe canalele media, cea fizică este zilnic pe stradă. Claxoane furioase, bătăi în trafic și între vecini furioși. Pentru că suntem un popor imatur afectiv care nu știe să-și gestioneze furia. Părinți furioși își bat copiii care devin la rândul lor adulți furioși care își bat copiii, care…

Și acum întrebarea cu adevărat grea: avem cum să rupem cercul vicios? Răspunsul este extrem de dificil. Trăim într-o țară în care problemele emoționale sunt considerate tabu. E ok să te duci la doctor cu orice fel de problemă, mai puțin cele din sfera mentală. Depresia, stress-ul sau anxietatea sunt considerate de majoritatea niște mofturi, iar a cere ajutor pentru ele este o rușine. ”Ce, ești nebun?”

În primul rând trebuie să ne schimbăm această atitudine. Adulții trebuie să-și caute și să-și găsească liniștea interioară, să se elibereze de demonii copilăriei acolo unde aceasta a fost traumatizantă.

În al doilea rând, asigurarea medicală ar trebui să includă și consilierea psihologică. Pentru că da, acum nu este suportată. Orice consiliere se plătește din buzunar. Uneori este scumpă, alteori nu. Dar pe termen lung poate fi greu de suportat financiar.

În al treilea rând, copiii dificili – cei care o cer adică – pot beneficia și ei de ajutorul consilierii psihologice. Dar va fi obligatorie cooperarea adulților în această problemă. Un copil dificil este fie rezultatul unei situații familiale complicate, fie al unor afecțiuni medicale. Fără înlăturarea cauzelor de către adulți, copilul nu se poate redresa. Nu poți avea pretenția că l-ai lăsat la psiholog, e treaba psihologului să îl repare.

În al patrulea rând, atitudinea socială pe acest subiect trebuie să se schimbe. Violența trebuie respinsă blând dar ferm, cu toate ajutoarele de rigoare pentru cei care o practică. Iar asta trebuie să se regăsească în schimbări legislative și în intervenția statului.

Schimbarea trebuie să vină însă gradual și cu grijă. De-abia după câteva zile de gândire mi-am dat seama de ce mi-a displăcut postarea Simonei. În locul unui ton calm și conciliant, articolul ei este scris cu ceea ce eu, cel puțin, am priceput ca fiind aroganță și ironie. Este poate cea mai nefericită alegere, pentru că determină pe cel care nu este de acord cu tine să nu te mai asculte deloc.

Rezolvarea problemei stă în educație, înțelegere și suport, mai puțin în ostracizare și marginalizare, doar în cazurile în care altfel nu se poate. Toți oamenii din lume își doresc în esență ceva cât se poate de simplu: respect, iubire și înțelegere.

În tot eșafodajul ăsta logic, un răuvoitor ar putea veni încercând să dărâme construcția cu un argument cinic: lumea e plină de violență și poate e mai bine ca toți oamenii să fie pregătiți pentru ea. Argumentul este însă foarte superficial. Da, în esență lumea pare violentă. Dar asta doar pentru că suntem sclavii acestei paradigme ancestrale. Dacă studiezi antropologic primatele, vei descoperi aceleași tipare violente ca în rasa umană. Câteva specimene alfa care fac ordine cu pumnul. Nu am evoluat, din păcate, prea mult în acest sens. Dar esența speciei umane rămâne abilitatea de a judeca și de a comunica.

Putem să trecem peste istoria ancestrală. Putem rupe lanțul violenței și putem depăși natura pur instinctuală, așa cum am făcut-o cu medicina, tehnologia, chimia și fizica. Norvegia ne-a dovedit zilele astea că se poate.

Și pentru asta le sunt recunoscător. Am înțeles și rațional și emoțional. Mulțumesc, Norvegia.

Posted on

Mărgele pentru băștinași

Ieri am avut serbarea de sfârșit de clasa întâia. A fost un an interesant. Am avut parte și de bune și de rele. M-a chemat doamna de câteva ori, ca să nu uităm că viața e făcută și din probleme. Ar fi absurd să-ți închipui altfel. Un lucru interesant însă este că anul ăsta Ministerul Educației a interzis, într-un final, toate concursurile organizate privat, cu taxă, în incinta școlilor. Au rămas doar câteva gratuite.

În timpul ceremoniei de ieri s-au acordat și medaliile. Rând pe rând o serie de copii au venit în fața clasei să-și primească medaliile. Unii au primit 4-5 sau chiar mai multe, spre mândria părinților. Pentru că la Euclid mai toată lumea câștigă. Dacă dai 25 de lei taxă de participare, ar fi util să și iasă ceva, că altă dată poate nu mai dai 25 de lei, nu? Noi nu am dat-o pe Dani la concursurile cu plată. Pentru că viața nu este făcută din concursuri fără număr și pentru că nu simțim nevoia să finanțăm șmecheria unora.

Momentul cu adevărat interesant a venit la acordarea premiilor pentru concursurile fără taxă. Alea adevărate, cu subiecte grele. Copiii cu 4-5 medalii la gât s-au întors la loc și au venit cei care au câștigat la COMPER. Știam că Dani a luat punctaj maxim la matematică. Din toate zecile de copii cu medalii, doar Dani și un alt băiat au luat punctaj maxim. La română, unde s-a grăbit un pic, a luat 90 din 100. I-am spus că este foarte bine, sunt doar puncte și nu-i definesc valoarea ca om. Tot a fost loc de o diplomă. Apoi doamna s-a oprit să ne povestească despre concursul Gazeta Matematică, unul din cele mai prestigioase din descrierea ei. Apoi a chemat-o pe Dani pentru a-i da diploma de câștigător al concursului, spre surprinderea mea.

Trecând de momentul mândriei extreme, am avut din nou confirmarea inutilității concursurilor contra cost. Dacă cei care au descoperit triburi sălbatice îi plăteau pe băștinași cu mărgele, societatea modernă a evoluat se pare. Mai nou băștinașii își cumpără singuri mărgelele colorate, cu o voluptate desăvârșită. Și mi-am adus aminte cu un zâmbet de înțelepciunea lui Tim Minchin în discursul adresat absolvenților Universității Australiei de Vest 🙂

Posted on

Cel mai rău om pe care îl cunosc

Există pe lumea asta un om rău. Cam cel mai rău pe care îl cunosc. Invidios, egoist, agresiv și perfid. O femeie, ca să lămurim mai exact. N-am auzit în viața un șuvoi mai neîntrerupt de înjurături și blesteme să curgă din gura cuiva. A făcut un singur copil, o fată. Și-a vărsat mai toată răutatea asupra ei. Bătăile au curs cu nemiluita. Și amenințările. ”Dacă îi spui lui taică-tu, te stâlcesc în bătaie!”. După ce i-a murit soțul a dat drumul la toată otrava pe care o ținea în ea, probabil de rușine. A scuipat-o peste tot în familie și a otrăvit sufletele celor din jurul ei cu răutăți inimaginabile. O disprețuiesc din tot sufletul pentru ce reprezintă, și o cunosc foarte bine. Pentru că este bunica mea.

Tot pe lumea asta există un copil. S-a născut a doua fată într-o casă de oameni obtuzi și superficiali, preocupați peste măsură de statutul social. Și pentru că era fată și nu băiat, au urât-o. De mică era pusă la muncă, la frecat podele. Iar când ieșea din cuvântul părinților sau făcea o boroboață, mânca o bătaie cruntă și ajungea închisă în beci, ca să se învețe minte. Pentru că era doar o fată, când ei vroiau un băiat, care să ducă numele familiei mai departe. Așa au curs bătăile și umilințele toată copilăria.

Copilul ăla s-a măritat și a făcut la rândul lui un copil. Și s-a transformat într-un om rău, cel mai rău pe care îl cunosc… Pentru că nu a știut altfel. Acum a ajuns într-un azil de bătrâni. A pierdut contactul cu realitatea dar știe un singur lucru: ”Nu mă bateți…”. Asta aude fiecare om cu care intră în contact. Și unii se întreabă – dar cine a bătut-o de se teme în halul ăsta?

Sigur nu e prima lecție de genul ăsta pe care o auzi. Dar asta este a mea și este cât se poate de adevărată. Acțiunile părinților, atitudinea și modul cum se poartă cu copiii, au un efect profund, pe termen extrem de lung, care se poate revărsa din generație în generație, fără discernământ. A fi părinte este o responsabilitate enormă.

Eu am avut norocul să mă nasc într-o familie caldă. Cu toate că mama a primit partea ei de bătăi și de umilințe de la mama ei, a avut exemplul tatălui care să o ghideze în viață. A învățat să fie bună și iubitoare, dedicată cu tot sufletul copiilor ei, și apoi nepoților. Ea și tatăl meu au fost și sunt o echipă. De la ei am învățat ce fel de om vreau să fiu.

Posted on

Manual de utilizare: ce sunt și ce nu sunt copiii

Oamenii sunt experți în a formula opinii. Din păcate uneori o fac pur și simplu fără să știe despre ce vorbesc, dar totuși au o opinie. Ajunge să stai puțin, să te gândești pur empiric la o problemă și parcă deja ești expert în ea. Iar unul din aceste subiecte este creșterea și educarea copiilor.

Acum ceva vreme intram într-o discuție pe baza acestei fotografii. Niște părinți au fost amendați avertizați de un cap de tablă pentru că cei doi copii se joacă prin casă, vexând psihic vecinul nevricos de dedesubt.

amenda

 

Trecând peste penibilul acestei situații, în discuție au intrat o droaie de sensibili, susținând cauza sărmanului om terorizat și înfierând nesimțirea părinților care nu se îngrijeau de copii. Oameni care, evident, nu au încercat în viața lor să interacționeze cu un copil, darămite să crească o asemenea creatură în casa lor. Dar, după cum spuneam, sunt experți în probleme de educație. Așa că simt nevoia să clarific niște lucruri. Ce anume sunt  și mai ales ce nu sunt copii.

 

Ce sunt copii

Definiția din dicționar sună așa:

COPÍL, copii, s. m. 1. Băiat sau fată în primii ani ai vieții (până la adolescență).

Din punct de vedere biologic, aceștia aparțin regnului Animalia, încrengătură Chordata, subîncrengătura Vertebrata, clasa Mammalia, ordinul Primata, Familia Hominidae, Genul Homo, specia Sapiens, subspecia Sapiens. Mă scuzați dacă sun pedant, dar îmi place să mă laud cu abilitățile mele de copy/paste ce mă recomandă ca potențial viitor candidat la postul de prim ministru.

Așadar și prin urmare, copii sunt OAMENI și au aceleași drepturi ca oricare om. Articolul 1 începe promițător în acest sens:

Articolul 1.

Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi. Ele sunt înzestrate cu rațiune și conștiință și trebuie să se comporte unele față de altele în spiritul fraternității.

Pentru că însă sunt oameni în proces de formare, beneficiază de o protecție suplimentară – denumită generic drepturile copilului. Prin documentul ăsta sunt incluse tot felul de articole de genul:

  • Copilul are dreptul la stabilirea și păstrarea identității sale.
  • Copilul are dreptul de a primi o educație care sa îi permită dezvoltarea, în condiții nediscriminatorii, a aptitudinilor și personalității sale.
  • Copilul are dreptul de a beneficia de un nivel de trai care sa permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială.
  • Copilul are dreptul la libertate de exprimare. Părinții sau după caz alți reprezentanți legali ai copilului, persoanele care au în plasament copii precum și persoanele care prin natura funcției promovează și asigura respectarea drepturilor copiilor au obligația de a le asigura informații, explicații și sfaturi în funcție de vârsta și gradul de înțelegere al acestora precum și de a le permite să-și exprime punctul de vedere, ideile și opiniile.
  • Copilul are dreptul la respectarea personalității și individualității sale și nu poate fi supus pedepselor fizice sau altor tratamente umilitoare ori degradante.
  • Copilul are dreptul la odihnă și vacantă.
  • Copilul are dreptul de a fi protejat împotriva oricăror forme de violentă, neglijentă, abuz sau rele-tratamente.
  • Copilul are dreptul să crească alături de părinții săi. Copilul are dreptul sa fie crescut într-o atmosferă de afecțiune și de securitate materială și morală.

Să analizăm puțin logica lor. Un copil, mai ales mic și în proces de creștere, își caută propria personalitate. Ca orice animal de pe lume, face asta mai ales prin joacă, iar în primii ani, comunicarea pentru el este destul de dificilă. Orice sentimente de frustrare are, sunt foarte greu de înțeles, cristalizat și mai ales de transmis către adulți. Într-un fel, creierul lui este asemeni unui diamant brut. Trebuie să treacă printr-un proces lent de șlefuire pentru a ajunge la varianta finală.

La început orice frustrare se traduce în plânsete și urlete. Apoi începe să se verse, în mod irațional din punct de vedere al unui adult, pe lucrurile din jurul lui. Nu el e de vină că a dat cu capul în dulap și îl doare. Dulapul este de vină că l-a lovit pe el. Și trec niște ani buni până când un copil poate conștientiza cu adevărat că responsabilitatea este a lui, nu a dulapului. Perioada asta durează și ca părinte îți pune nervii la încercare destul de puternic. Un copil inteligent găsește modalități extrem de creative, și adesea extrem de periculoase, de a descoperi lumea.

Datoria ta de părinte nu este să stai permanent lângă el dându-i cu rigla peste degete și răcnind permanent ”NU AI VOIE!”. Un copil căruia îi interzici totul – joacă, manifestări emoționale, răbufniri nervoase – nu se poate dezvolta normal. Este pur și simplu aberant să îți închipui că ai putea să o faci, darămite să o mai și pui în practică. Vei crește astfel un om cu nevroze profunde și dezechilibre emoționale severe, un om condamnat la o viață chinuită de tulburări interioare.

Datoria ta de părinte este în primul rând să-i ocrotești integritatea fizică și mentală. Să-l ghidezi și să-l înveți cu blândețe și cu înțelegere. Aș zice cu iubire, dar asta nu poți s-o ceri nimănui dacă nu o are. Celelalte două ai dreptul să le pretinzi însă. Datoria ta este să-l ajuți să-și creeze o fundație emoțională stabilă, în care să poată crește un copac puternic și rezistent.

Copilul este deci un OM, care are dreptul de A SE MANIFESTA, de A ÎNVĂȚA (prin joacă) și DE A ÎȘI EXPRIMA PERSONALITATEA (prin țipete și urlete atunci când este cazul, până învață să le stăpânească și controleze). Și nimeni nu are voie să-i interzică acest lucru. NIMENI.

Ce nu este copilul

Copilul nu este un animal de companie. Copilul nu este o creatură care să fie discriminată pe bază de preferințe personale. Nu-ți plac copiii? E problema ta că ai crescut mare și prost, nu a lui că vrea și are dreptul să crească mare și deștept. Nu vrei să te deranjeze cu prezența lor? Du-te unde vrei, departe de ei, dar nu-i goni pe ei de la locul lor.

Copiii nu sunt o rușine care să fie ascunsă sub preș. Nu sunt o plăcere perversă pe care trebuie să o tolereze doar cei care o acceptă. Sunt membri cu drepturi depline ai rasei umane. Au fix aceleași drepturi ca și tine.

Copiii nu sunt responsabili de frustrările tale personale. Dacă ai un job isteric, care te înnebunește, nu e vina lui și nici a vecinilor cărora le bați isteric în țeava de la calorifer.

Copiii nu sunt obiecte inerte care să fie puse sus pe raft în orele de liniște. Copiii nu sunt aparate electrocasnice care să fie oprite și scoase din priză după program. Copiii nu sunt aparate audio care să fie date mai încet din telecomandă. Copiii nu sunt telefoane mobile care să fie puse pe mute sau pe vibrații când ai tu chef. Copiii nu sunt un loc de muncă de la care să-ți iei concediu de odihnă atunci când te-ai săturat.

Dar tu, cel care vii cu idei geniale despre educația lor, se presupune că ești om inteligent. Ai fost educat, ai trecut prin aceleași etape ca și el. Dacă ai fost îngrijit cu înțelegere și iubire, ar trebui să știi calea corectă. Dacă ai fost brutalizat și constrâns ar trebui să știi cum este și să nu faci așa ceva nici în ruptul capului.

Oricum ai fi crescut tu, ar trebui să fi om și să înțelegi că asta are nevoie și copilul să ajungă – OM.

Posted on

Crăciun, Saturnalia sau Yule. Motiv de meditație.

Mi-a fost adresată recent întrebarea ce treabă are un ateu cu Crăciunul. Răspunsul e destul de simplu. Crăciunul este o sărbătoare laică. Dovadă faptul că este derivată din sărbători pre creștine, o fracțiune minoră dintre ”credincioși” se duc la biserică așa cum o fac de paște iar mascota sărbătorii actuale este creația unei companii de băuturi răcoritoare. A, faptul că biserica vrea să se asocieze cu sărbătoarea asta… Doar nu putea Coca Cola să fie singura corporație cu idei mărețe.

Dar nu ăsta este scopul postului meu. Spuneam acum câteva zile că pentru mine Crăciunul este subiect de Yin și Yang. Și, în mod ironic, Ionuț Paraschiv îmi arăta un post al lui Arhi care venea în întâmpinarea gândurilor mele.

Nu am crescut într-o familie religioasă. Crăciunul însă era mereu o sărbătoare. Bunicul meu căuta în fiecare an cel mai frumos brad. Ba chiar îmi aduc aminte că într-un an cu brazi anemici a cumpărat doi pe care ai mei i-au legat strâns unul de altul în așa fel încât să iasă unul mare. Și cu toate lipsurile de pe vremurile ”bune” cadourile n-au lipsit niciodată. Dar cu toate că mintea de copil vedea cadourile, sufletul de copil simțea căldura familiei. Pentru mine Crăciunul înseamnă mai presus de toate familie și prieteni.

Dar ce înseamnă pentru ceilalți oameni? Ce înseamnă pentru copiii din orfelinate? Ce înseamnă pentru amărâții care se uită cu neputință la rafturile cu jucării, gândindu-se că nu își permit să le ia copiilor jucăriile după care tânjesc? Ce se întâmplă cu bătrânii uitați de familii? Ce înseamnă pentru ei sărbătoarea foarte agresiv promovată pe toate mediile de comunicare?

Dacă mă bazez pe empatia mea, probabil foarte multă mizerie sufletească. Cu cât mai mare bucuria noastră, cu atât mai mare amărăciunea lor. Și pentru ca lucrurile să fie cu atât mai rele, fix de Crăciun cei înțepați de conștiință se apucă de acte caritabile. Acte caritabile care transmit exact mesajul ”Da, sunteți niște bieți amărâți care merită atenție atunci când noi ne bucurăm. Nu că meritați voi neapărat, dar ne face pe noi să ne simțim mai grozavi. Când ne vedem de viața noastră normală ne doare în cot de voi”.

Iar eu unul, nu pot să nu rezonez cu ei. De asta pentru mine Crăciunul este o poveste Yin și Yang. Oricât de tare mă bucur de familie și de prieteni, nu pot să nu mă gândesc la contra-balanță.

Da, lumea nu e dreaptă. Și oricât ai vrea să o îndrepți, este prea mare și are inerție prea mare pentru ca tu să reușești ceva. Iar un efort ocazional de a ”îndrepta lucrurile” nu rezolvă nimic. Dacă vrei să faci ceva cu adevărat, implică-te mai mult. Susține cultura și educația. Sunt singurele care pot să scoată o țară din mocirlă. Sunt singurele care determină un om să ridice ochii din farfurie și să se gândească la mai mult. Sunt singurele care îl fac să își dorească mai mult și îi dau uneltele cu care să își atingă scopurile.

Și mai ales susține copiii. Se nasc nevinovați – indiferent de etnie – și au tot viitorul înainte. Noi, adulții, le furăm viitorul. Unii îl fură cu adevărat, umplându-și buzunarele, alții doar prin complicitate, făcându-se că nu îi văd pe primii și ultimii prin pură nepăsare. Toți suntem în găleata asta cumva.

Toți suntem blazați când vine vorba de politică. ”Să-i ia dracu’ pe toți, că sunt niște hoți. Nici nu mă duc să votez. Mai bine stau și citesc Libertatea, mă holbez la sânii din presă și mă hăhăi la Măruță și Capatos”. Da, așa rezolvăm problemele…