O să murim de gripă porcină!

Băi, vă zic de-acum, să nu ziceți că nu știați. De murit, o să murim toți de gripă porcină, mai precis din aia de origine asiatică. O știu din sursă mega sigură.
 
Când m-am suit azi în avion, am dat peste o duduie între două vârste. Stătea pe scaunul meu 3D. Nu că era tridimensional scaunul, ăla era numărul pe care l-am ales ieri la check-in. I-am zis că s-a plasat relativ greșit în spațiu. A clipit des și senin la mine. Nu, că ea stă pe 3C. Da, i-am zis, ăla nu e 3C. Ba da. I-am numărat zâmbind ca Tetelu scaunele de la A la D. Cum n-am fost prea convingător din prima, m-a asistat și o domnișoară flight attendant, model portocaliu tip Trump. Așa că duduia s-a relocat pe scaunul corect, după care a dat drumul la o frumusețe de Samsung Edge de pe care a sorbit cu voluptate o serie de articole suculente marca cap lipede (cacofonie intended).
 
Am știut însă că ne pândește sfârșitul lumii pe toți când, după decolare, s-a apucat să își facă temele citind documentația pe persoană fizică pe care o adusese la bord, despre procedurile de carantină și prevenire a transmiterii infecției cu sus numitul virus. Părea genul care lucrează la DSV, printre calificările remarcabile fiind o înrudire de oarecare rang cu Dragnea.
 
Am zis.

Și am avut un coșmar

Da, s-a întâmplat azi noapte. N-am mai avut unul de multă vreme. N-am mai avut unul atât de neobișnuit de și mai multă vreme, ceea ce m-a făcut să îl și țin minte.

Eram dimineață, eram în casă și nu purtam ochelarii. Cu colțul ochiului am văzut o mișcare pe hol, în oglindă. Până să întorc capul, orice era trecuse de cadrul ușii spre camera copiilor. Mi-am pus ochelarii și m-am dus să mă lămuresc ce văzusem. Am intrat în camera copiilor. Era dimineață iar soarele intra într-in unghi foarte ascuțit pe fereastră, dar lumina era puternică. Era liniște și nimic nu se mișca. Am rotit încet privirea prin cameră și am prins din nou o mișcare către colțul camerei. Am întors privirea într-acolo dar nu părea să fie nimic. Dar când m-am apropiat încet am început să percep minuscule distorsiuni în aer, ca și cum acolo se afla ceva invizibil dar cu un indice de refracție diferit de al aerului, cu formă neuniformă. Era ca și cum te-ai uita într-o oglindă cu mici imperfecțiuni.

M-am apropiat, curios,  și am întins o mână către ce era acolo, iar obiectul a fugit din nou, sub biroul copiilor. Intrigat la culme de apariția neobișnuită am chemat copiii să le arăt fenomenul greu de înțeles. Curioase, fetele priveau peste umărul meu în timp ce le arătam după ce să se uite. Apoi m-au întrebat ce este și le-am răspuns că nu știu, dar vreau să aflu.

M-am lăsat pe vine și am întins ambele mâini, pentru a cuprinde lucrul de acolo din ambele părți. Fără a atinge ceva anume, aerul a devenit de-odată gelatinos la atingere. Nu lipicios, doar din ce în ce mai vâscos. Nu simțeam niciun fel de formă, doar un volum de aer cu proprietăți total diferite. Era ca un fel de plastilină invizibilă, ca un aluat de pizza, pufos la atingere dar din ce în ce mai rigid pe măsură ce îți înfigi degetele în el și părea să aibă o greutate proprie.

Apoi am simțit că obiectul dădea să fugă iarăși. Am încercat să îl rețin nițel, dar era destul de evident că nu am cum. Am dat să spun ceva, ca atunci când încerci să liniștești un animal speriat. Dar vocea mea devenise groasă și neinteligibilă, nu puteam să articulez niciun cuvânt. Sunam mai degrabă ca o bandă de magnetofon redată la o viteză mult prea mică. Opusul distracției vorbitului cu heliu în plămâni, ca și cum un gaz extrem de gros și vâscos îmi intrase în plămâni. Orice era acolo, sub birou, era un risc serios pentru mine și pentru copii. M-am întors către fete și am încercat să le spun să fugă, dar nu mă puteam face înțeles.

Și atunci am ales să mă trezesc, apoi am aplicat trucul meu pentru a nu re-cădea în coșmar. M-am forțat să rămân treaz câteva minute, gândindu-mă la cu totul altceva. Nu cred în premoniții. Nu este nimic rațional în ele. Cred însă în simbolistica pe care subconștientul o pune în vise. Sunt o sursă bună de introspecție, acolo unde mintea lucidă nu are niciun acces. Visele, și mai ales coșmarurile, sunt o fereastră unică în interior.