Posts

Posted on

Invitație la masă

Mă obosesc și mă exasperează din ce în ce mai tare discuțiile despre mașinile electrice în ultima vreme. Înainte să mă interesez mai bine, păreau o soluție excelentă pentru rezolvarea unei probleme reale – creșterea cantității de CO2 din atmosferă. Dar după ce m-am documentat mai bine mi-am dat seama că m-am entuziasmat din nou prematur…

Una din cele mai ridicole discuții pe care o văd repetându-se permanent este ”eficiența sporită” a mașinilor electrice. Ridicolul merge atât de departe încât nu odată evangheliști verzi mi-au zis că este mai eficient să încarci o mașină electrică de la un generator diesel staționar, decât să folosești același combustibil diesel pentru a propulsa o mașină diesel convențională. Pentru că au citit ei un studiu.

Nevermind că o logică elementară spune că (randament motor diesel)*(randament dinam)*(randament convertor DC/AC)*(randament încărcare acumulator)*(randament motor electric) nu are cum, în niciun univers, să fie mai mare decât (randament motor diesel). E o chestie de logică elementară. Și, cel mai important, nevermind că generatoarele diesel sunt EXCEPTATE DE LA NORMELE DE POLUARE EURO.

Ce definește consumul unei mașini

Atunci când apeși pedala de accelerație, motorul, indiferent de sursa lui de energie, trebuie să ia masa mașinii, să o accelereze împotriva inerției, să o aducă la viteza dorită de tine unde să o mențină împotriva frecării cu aerul.

Cu cât soliciți o accelerare mai rapidă, cu atât consumul de energie este mai pare. Cu cât masa autovehiculului este mai mare, cu atât consumul de energie este mai mare. Cu cât rulezi cu o viteză mai mare, cu atât este mai mare rezistența aerului, și deci consumul.

La fiecare semafor întâlnit în cale, trebuie să consumi energia cinetică a mașinii pentru a te opri. La automobilele clasice, energia se pierde sub formă de căldură generată de frecarea dintre plăcuțele de frână și discuri. La cele hibride și electrice, o parte din energie este captată prin regenerare. Dar procesul nu recuperează 100% din energie, ci undeva între 60-70%. Sigur, infinit mai bine decât în cazul automobilelor clasice.

Diferența de masă

Problema principală a mașinilor electrice este că ele trebuie să transporte mereu acumulatorii cu ea. În medie, diferența dintre un automobil cu combustie internă și unul electric este de 400 de kg în defavoarea celui electric.

Asta înseamnă că, la nivel teoretic, toate celelalte fiind egale, pentru a propulsa un vehicul de:
– 1200 de kg de la 0 la 60 de km/h în 10 secunde, ai nevoie de 166.800 jouli
– 1600 de kg de la 0 la 60 de km/h în 10 secunde, ai nevoie de 222,400 jouli

Deci, în medie, doar pentru a accelera un vehicul electric, ai nevoie de 33% mai multă energie. Raportul se păstrează oarecum identic indiferent de viteza atinsă, ține strict de masa vehiculului.

Energia de rulare

Odată ajunse la viteza de croazieră, în condiții de aerodinamică similară, autovehiculele vor avea un consum diferit de energie dat de rezistența la rulare, care este influențată direct de masa autovehiculului.

Luăm un scenariu ipotetic. Fix aceeași aerodinamică, fix același tren de rulare, două vehicule circulă 100 de km, cu viteza de 130 de km/h.

– Vehiculul de 1200 de km va consuma 11.772.000 jouli
– Vehiculul de 1600 de km va consuma 15.696.000 jouli

Ce coincidență, tot cu 33% mai mult…

Raportul masă utilă versus masă totală

Să spunem că tu și familia ta, patru persoane tipice, vreți să mergeți la Therme. Vă suiți în mașină, 300 de kg de pasageri, și mai aveți cu voi bagaje de 20 de kg. Într-un experiment mental, avem așa:
– Mașina cu combustie internă 1200kg + 320 de kg încărcătură.
– Mașina electrică, 1600 kg + 320 de kg încărcătură.
Ambele mașini merg pe aceeași rută, accelerează la fel, frânează la fel. Cea mai mare diferență a consumului dintre cele două mașini este dată de fapt de masa proprie a autovehiculului, nu de masa pasagerilor sau a bagajelor.

Deci cel mai mare consumator de energie este, intrinsec vehiculul în sine.

Autovehiculul ideal

Cum ar trebui să arate, deci, autovehiculul ideal? Simplu, ar trebui să aibă masă proprie zero. Cum asta este imposibil în lumea reală, ar trebui măcar ca masa lui să fie cât mai mică, considerabil sub masa pasagerilor și mărfii transportate.

Și, din păcate, cu infinită durere în suflet, trebuie să recunosc cu mâna pe inimă că, din punctul ăsta de vedere, cel mai eficient autovehicul dintre toate nu are cum să fie decât, drum roll, please…

Trotineta electrică. 20 de kg de vehicul transportă un adult până la 120 de kg. Acolo este eficiența adevărată a vehiculelor electrice și de acolo în sus, ca masă, vehiculele electrice se degradează ca randament.

Pentru a fi cu adevărat mai eficiente decât automobilele cu combustie internă, autovehiculele electrice ar trebui să fie mai ușoare decât cele cu combustie.

Regimul real te utilizare

Scenariul ideal pentru un autovehicul electric este urban. 100-200 de km, cu încărcări sporadice.

Dar dacă vrei, de exemplu, să mergi din Cluj în Grecia, la 1200 de km distanță? În funcție de viteza cu care mergi trebuie să te gândești, realist la 4-5 pauze de încărcare. La care sunt timpi de așteptare. Și planificare din timp a traseului. Și noroc de puncte de încărcare disponibile. Și atenție la viteza de deplasare, la climatizare etc. Poți să îi spui oricum, numai convenabil nu.

De ce nu e așa simplu

Sigur, ecuația poate fi infinit complicată de multipli factori:

  1. Sursa de proveniență a energie electrice – fosil, regenerabil sau nuclear.
  2. Costul energiei electrice. Încărcarea lentă acasă are un cost, fast charging are cu totul alt cost.
  3. Dificultatea reciclării acumulatorilor end of life. În momentul de față este o glumă, mai mult ard ei spontan prin depozite decât să ajungă reciclați.
  4. Costul de înlocuire a acumulatorilor. Momentan, la nivel obiectiv, este foarte scump și nu merită făcută operațiunea. Mai degrabă cumperi o mașină nouă ceea ce este orice numai ecologic nu.
  5. Regimul real de utilizare.
  6. Riscurile fiecărei tehnologii. Deși adesea ignorate sau minimizate, riscurile reale ale acumulatorilor sunt mult mai mari. Un incendiu al unui EV este infinit mai periculos decât an unui vehicul cu combustie internă.

Deci care este cel mai eficient autovehicul?

După cum spuneam. Dacă vrei să salvezi cu adevărat planeta, de acum încolo mergi peste tot cu trotineta electrică. Că mergi pe Maegheru sau în Grecia, nu contează unde. Nu opri la semafoare, nu pune frână.

PS: Bicicleta nu este autovehicul, este vehicul. Cu propulsie animală. Este o soluție excelentă, ecologică, îți oferă oricând șansa unui concediu prelungit în spital datorită șoferilor care nu respectă bicicliștii, care la rândul lor nu prea respectă nicio legislație rutieră. Dar aia e viața.

PPS: Toată nebunia asta cu tranziția către electrice vine din partea unor organisme politice care au pus ochii pe autovehicule ca fiind un foarte mare contributor la emisiile de dioxid de carbon. Ceea ce este, în sine, fals. Transportul rutier contribuie cu aproximativ 10% din emisiile de CO2 la nivel global. Și oare când au exagerat sau greșit vreodată politicienii…

Posted on

You are here

Când am văzut cum mergea campania din state, pe vremea când cei doi candidați erau Trump și Biden, mi-a trecut prin cap că trăim într-o mare memă globală. Nu se poate ca dintr-o ditamai țară, cu ce mai puternică economie, cele mai extinse servicii de informații, cea mai puternică armată, să fie de ales între acești doi candidați.

Gluma s-a aprofundat cu retragerea candidatului senil (o spun cu zero răutate la adresa lui Biden, ci cu 100% compasiune), în favoarea unui candidat pe care nimeni din partidul democrat nu îl alesese vreodată, un candidat care la alegerile primare precedente nu primise niciun singur vot.

Cu ochii la gluma asta, mă gândeam că așa alegeri în SUA, așa alegeri în România. O gloată de clovni incompetenți, care mai de care mai penibili pe palierul lui de excelență (încă mai râd la o glumă la adresa lui Ciucă – un elev în slujba școlii).

Ca și în state, gluma s-a îngroșat în etapa a doua cu apariția din fundul curții a lui Călin Georgescu. Mi-e greu să nu văd o oarecare similitudine între bait and switch-ul Biden / Kamala și Ciolacu / Georgescu.

Acuma în state s-a solidificat ieri schimbarea de putere. Trump a avut un discurs extrem de dur. Practic, i-a scuipat în față pe Biden și Kamala, care erau de față. Și mai trist e că obiectiv, cu unele argumente a avut dreptate, că de aia l-au votat americanii, atât în vot popular cât și în votul electorilor specific SUA. Urmează ce urmează și avem zero influență de a schimba ce urmează. Vorba lui Gandalf – things are now in motion that cannot be undone.

Urmează o perioadă extrem de tulbure, pentru întreaga planetă. Flexibilitatea în gândire și acțiune este cheia pentru a naviga cu succes haosul care urmează. Haosul aduce multă suferință, dar să nu uităm că aduce și oportunități. Dar pentru asta trebuie să fii lucid și să nu cazi pradă disperării.

Și o ultimă observație. Cine își închipuie că înțelege ce se întâmplă, care sunt motivațiile lui Trump, sau ai lui Putin de altfel, că știe mai bine ce e de făcut decât cei din poziții de forță în situații geopolitice net superioare nouă, se îmbată cu apă rece. Dacă ar trebui să înțelegem ceva din tot ce s-a întâmplat în ultimii ani, este că viitorul aparține celor hotărâți, care se luptă cu înverșunare pentru ce vor. Mai marii planetei s-au aliniat deja.

Posted on

Număr ascuns

Era 18 iulie 2023, ora 7 și ceva de dimineață. În mod neobișnuit pentru mine încă dormeam. Era un ciclul din ăla REM și visam ceva, nu mai știu ce. A început să-mi sune telefonul. L-am luat în mână și m-am uitat să văd cine mă sună. Eram atât de buimac de ziceai că tocmai am luat un par în cap. În momentul ăla rulam în BIOS, nu se încărcase încă sistemul de operare.

Număr ascuns. Primul instinct a fost să resping apelul. Din principiu nu răspund la numere ascunse. Dar buimac fiind, am ezitat suficient cât să intru din BIOS în loading screen. Și am dat slide în sus apelului, în loc de în jos.

– Da.
– Bună ziua, de la Spitalul ******* sunt, de la terapie intensivă. Domnul Dunăre a decedat peste noapte.

Și atunci s-a terminat loading screen-ul și am intrat în desktop. M-am reconectat la realitate.

Tata a suferit de bronhopneumopatie obstructivă cronică – BPOC. Plămânii lui s-au închis încetul cu încetul. Primele forme de manifestare a acestei boli sunt stări de oboseală. Apoi activitatea fizică devine din ce în ce mai dificilă. Activități zilnice absolut normale precum urcatul scărilor devin un chin, rămâi fără suflare și gâfâi ca după un maraton. Cu tot tratamentul de rigoare, boala are o singură direcție. Moarte prin sufocare.

Ani de zile boala a fost ținută sub control prin medicație. De la 24% capacitate pulmonară, odată cu începerea tratamentului a crescut la 64%, după care, cu timpul, a scăzut încetul cu încetul. S-a ajuns la concentrator de oxigen, o mașinărie ca un aspirator care pompează aerul, pufăind, printr-un filtru poros prin care poate trece doar molecula de oxigen. Pe cealaltă parte iese doar oxigen în concentrație de 95%.

La început era nevoie de el sporadic. Apoi mai des, și la final, permanent. O pană de curent era literalmente o condamnare la moarte. Și s-a ajuns la ziua în care nici măcar concentratorul n-a fost suficient, iar tata a ajuns la spital.

Spre deosebire de acasă, la spital aveau oxigen pur și măști CPAP. Măști care aduc oxigen cu presiune, forțând organismul să absoarbă mai mult. Iar tata a rămas internat în spital. Numai că linia lui ducea doar într-un singur loc. Spre capătul de linie.

L-am vizitat zilnic și am stat de vorbă cu doctorul. L-am întrebat ce urmează.

– Domne, de aici nu mai pleacă acasă. Stă deja de o lună pe o muchie de cuțit. N-am mai văzut pe nimeni să se chinuie atât. Probabil are o inimă foarte puternică, care compensează plămânii. La un moment dat o să se prăbușească. O să trebuiască să-l sedăm, să-l intubăm și să-l transferăm la ATI. Și acolo o să o mai ducă câteva zile.

Timp de o lună masca CPAP i-a produs tatei răni pe față. Pe nas avea o mare tăietură, limba se umpluse de coji de la oxigenul care îi usca gura. Nu mai putea vorbi și era de-abia conștient. Nici de mâncat nu mai putea, așa că au trebuit să-l hrănească intravenos. În momentele de claritate încerca să își scoată masca, dar asistentele i-o puneau la loc. Apoi a încercat să își tragă perfuziile din vene, iar asistentele au fost nevoite să îl imobilizeze de pat. Era clar că îi ajunsese și că voia să termine chinul.

Veneam în vizită și mă ruga să îl dezleg. Îl dezlegam și îl țineam de mână. Asistentele veneau și mă certau. Le spuneam că am grijă să nu-și tragă perfuziile. Când plecam îl imobilizau la loc, cu blândețe dar cu fermitate, dar el tot reușea să ajungă la perfuzii. În cele din urmă, au trebuit să-i pună un cateter în vena de la picior, dar și pe ăla încerca să și-l smulgă.

Știam că pentru tata toate astea sunt un chin inimaginabil. De când era el în spital, în salonul lui s-au perindat o droaie. Unii au plecat acasă, alții cu picioarele înainte. Cât timp era tata internat a trecut prin secție și Horia Moculescu. Avea și el BPOC, dar suprapus peste sechelele tuberculozei din tinerețe. Mama a stat de vorbă cu o nepoată a lui care îl vizita. A mai trecut prin secție un tinerel de 36 de ani. N-a stat mult și a ajuns la morgă. Vasta majoritate a celor cu BPOC ajung acolo din cauza fumatului. Dacă nu mor de cancer la plămâni, esofag sau vezică. Dacă aveam vreodată nevoie de vreun argument să nu fumez, ăsta ar fi fost.

Mi-am luat inima în dinți și am vorbit cu doctorul. L-am întrebat dacă există vreo procedură prin care, având în vedere diagnosticul terminal al tatei, am putea întrerupe, pe cale legală, tratamentul medical care îl ține forțat în viață, pe muchie de cuțit și în chinuri inimaginabile. Mi-a spus că nu există așa ceva în România. Nici măcar pacientul, în deplinătatea facultăților mentale, nu ar putea lua o asemenea decizie. Odată ajuns la spital, singura lor opțiune este să îl țină în viață prin toate mijloacele necesare. Și că va ajunge la terapie intensivă, dar că măcar atunci va fi sedat și inconștient.

Iar tata s-a mai chinuit o lună, legat de pat, cu răni pe față și în gură, cu fiecare respirație o agonie. Am încercat să îl transferăm la un centru de îngrijire paliativă, dar n-ar fi supraviețuit transportului, așa că a rămas în salonul spitalului. Când a ajuns la terapie intensivă am fost din nou să-l vizitez. Era, pentru prima dată în multe luni, liniștit. L-am ținut de mână în liniște câteva minute.

Ultima dată când l-am vizitat părea să aibă ochii deschiși. De fapt, erau dați peste cap și avea un tremur permanent al extremităților. Jumate de an mai târziu am văzut un documentar și am realizat că ce vedeam eu era faza terminală a hipoxiei. Sângele lui era aproape complet saturat cu dioxid de carbon.

Apoi a sunat telefonul într-o dimineață.

Două luni de chin inuman. Două luni în care nici doctorii, nici eu, nu am putut face nimic pentru a opri o suferință inutilă. Două luni în care doctorul îmi repeta că n-a văzut atâta chin, atâta balans pe muchia de cuțit în toată experiența lui profesională. Așa sunt așezate lucrurile pe lumea asta. Uneori oamenii sunt mai prejos de animale. Unui animal îi poți curma suferința într-un mod uman. Oamenii trebuie să sufere până la capăt.

Mai mult decât moartea lui, cu care am avut timp amplu să ne acomodăm, mi-a rămas pe suflet rușinea de a nu fi putut face nimic să îi opresc suferința. O rușine care pur și simplu nu se lasă curățată cu nimic.

Filmarea asta arată ultimele momente de hipoxie ale scafandrului Chris Lemons, rămas fără oxigen la câteva sute de metri sub apă. Iar spasmele lui sunt cele pe care le-am văzut la tata în ultima vizită .

În serialul The Kominsky Method, personajul principal are o revelație, în urma morții prietenului lui.

I’ve sat at the bedside and I’ve held the hands of friends and loved ones as they breathed their last breath… and I can tell you this: the dramatic soliloquy at the end of life is pure and utter nonsense. If anything is being said, it’s internal. You can almost hear it. They’re having an internal conversation filled with disbelief and wonder that their life has come to an end. They hardly notice you sitting there at all. For the dying, the living are irrelevant.

Mâine este o nouă zi. O nouă zi în care să trăiești viața cât ești în putere. În care să te bucuri de tot ce se poate. Mort ești deja, de trăit trăiești pe datorie. Până în ziua în care va suna numărul ascuns.

Posted on

Picături pentru starea de bine

Acum vreo 4 ani, dumnezeu ăla în care nu cred eu s-a hotărât să îmi facă o surpriză și mi-a băgat în codul sursă un nou bug: alergia la ambrozie. Primul an a fost chiar nasol, deși nu atât de nasol cum a fost la alții.

Cum eram obișnuit din copilărie cu crize de alergie la acarieni, care m-au adus odată aproape complet sufocat la camera de gardă din Mamaia, am știut exact ce e de făcut. Mers la alergolog, confirmat alergia prin teste cutanate și inițiat tratamentul de desensibilizare.

Acum mulți ani, tratamentul era injectabil. Acum sunt doar niște picături de pus și ținut două minute sub limbă, nimic mai simplu. Sigur, la început tratamentul este destul de dificil de suportat, până organismul se obișnuiește să tolereze alergenul. Aveam mâncărimi serioase și inflamații în gură, care se extindeau spre urechi. Dar am perseverat pentru că alternativa era mult mai urâtă.

Rezultatele au fost spectaculoase, din primul an. Simptomele în vârf de sezon au scăzut aproape de zero. Mă plimbam pe stradă pe lângă plantele de ambrozie, noaptea când eliberează polenul, și nu aveam absolut niciun deranj. Am strănutat doar când am smuls o plantă mare din pământ și m-am umplut de polen pe mâini și pe haine. Am continuat tratamentul an de an, acum sunt în al treilea an.

Acum doi ani, prin mai-iunie, a început și Dani cu simptome de alergie. Am fost cu ea la doctor. La ea este alergie la graminee. A început și ea tratamentul de desensibilizare. Și ea este dramatic mai bine după doar un an de tratament. Acum a trecut prin al doilea an fără niciun simptom.

Câteva picături sub limbă. Atât este nevoie pentru a îți îmbunătăți dramatic calitatea vieții. Nu trebuie să suferi, nu trebuie să trăiești o lună jumate închis în casă, cu purificator de aer și antihistaminice, multe dintre ele cu un puternic efect de somnifer.

Posted on

Fragmente de timp

Acum prea mulți ani, în facultate, am cunoscut un om. Moldovean de origine, de la Suceava, un om neobișnuit de sincer și direct, cu un fel aparte de a fi. Am fost prieteni foarte buni o vreme, chiar de nedespărțit. Cu el am cutreierat Regia în studenție, prin discoteci (pe vremea aia nu erau cluburi) și prin cămine.

Florin era pasionat de muzică, mai ales electronică, și avea un talent deosebit de DJ. Avea o colecție impresionantă de CD-uri pe care le cunoștea din scoarță în scoarță. Pe spatele fiecărui CD avea enumerate melodiile și în dreptul fiecăreia era trecut cu pixul BMP (beats per minute) al fiecărei melodii. Pentru cineva care mixa muzică, era o chestie absolut vitală pentru a putea lega melodiile una de alta.

Când l-am cunoscut pe Florin eram, din punct de vedere muzical, un profan absolut. Trecusem prin liceu prin etapa de rocker, cu plete până la umăr și blugi rupți în genunchi, dar îmi trecuse. Datorită lui am descoperit o lume muzicală aparte. De la el am auzit muzica lui Chemical Brothers, Prodigy, Underworld, Moby, Fatboy Slim și mai ales Daft Punk. Și foarte mulți alții.

La un moment dat Florin, care stătea prin Crângași în chirie împreună cu doi prieteni, și-a luat o cățelușă – Tess – un caniche negru cu pete albe extrem de jucăuș și de agil. Mergeam uneori în parc cu ea și mă uimea viteza cu care alerga. Țin minte un episod în care un ogar afgan gri, extrem de rapid de altfel, era teribil de frustrat de agilitatea cu care Tess schimba direcția în alergare, iar ogarul pur și simplu nu putea ține pasul. Tess vira uneori aproape în unghi drept în plin sprint. Într-o zi Florin mi-a spus că Tess urma să devină mămică. Găsise un alt caniche frumos prin cartier și se întâmplase miracolul vieții.

Când Tess a fătat puii, am fost să îi văd. Eram întins pe jos și luasem toți puii, vreo 5-6 fetițe și un băiețel, și mi-i pusesem pe piept și pe lângă mine. Puii se târau de colo colo și veniseră călare pe mine. Câțiva mă apucaseră de loburile urechilor iar unul din ei de vârful nasului. Sugeau în căutare de lapte, cel mai probabil. Eu îi mângâiam pe toți și râdeam cu lacrimi. Am luat atunci decizia că vreau și eu unul din pui.

Până la urmă l-am ales pe băiețel, și l-am numit Ingo. A fost un cățel simpatic și isteț, vesel și jucăuș. Toată familia l-a iubit și a fost o bucurie pentru noi toți. Timp de 16 ani ne-a adus extrem de multă bucurie. Și îmi place să cred că și noi i-am adus lui multă bucurie.

Țin minte când veneam acasă și scoteam cheile din buzunar în fața scării. Ingo mă auzea de sus de la etajul 4 și lătra scurt. Era un lătrat aparte, de recunoaștere. Apoi, când urcam scările, Ingo stătea lipit de ușă, cu nasul sub mica fantă de dedesubt. Îl auzeam pufăind, adulmecând aerul să îmi simtă mirosul când ajungeam aproape. Iar când deschideam ușa sărea pe mine cu bucurie și iubire.

De multe ori, în nopțile de vară calde, când lenevea pe covor, mă așezam turcește lângă el. Întâi îl mângâiam, apoi mă aplecam încet, îl apucam de coadă și mă prefăceam că îl mușc de vârful cozii. El se supăra și mârâia la mine. Eu îl apucam de bot și îl împingeam. El venea înapoi, cu oarecare chef de scandal. El se prefăcea că mă mușcă, eu îl îmbrânceam. Totul degenera apoi într-o hârjoneală generalizată, mârâieli și râsete. De obicei totul se termina cu mine întins pe spate și Ingo călare pe mine, lingându-mă temeinic pe toată fața, cu râsete, îmbrățișări și multă iubire.

Florin lucra în publicitate. La un moment dat m-a chemat la agenția de publicitate la care lucra și m-a recomandat pe post un de asistent IT. De fiecare dată când aveau probleme cu calculatoarele mă chemau să le rezolv. Într-un fel, a fost primum meu job, chiar dacă nu full time. Pe baza lui am mai fost contactat de alte firme mici care aveau nevoie de asistență sporadică.

Cândva de-a lungul prieteniei noastre, Florin a început să fumeze marijuana. Pentru el a fost începutul unei spirale descendente. Comportamentul lui a început să devină din ce în ce mai instabil. La un moment dat am ajuns să ne certăm pe un subiect absolut absurd din partea lui și nu ne-am mai vorbit. La câteva luni bune distanță prietenii cu care locuia m-au sunat și m-au întrebat dacă pot să vin cu mașina. Florin nu era bine și trebuia dus la spital.

Intrase într-un episod maniacal de vreo două zile. Nu mai dormise și era într-o stare de surescitare totală. Vorbea tare și fără noimă. Eu și prietenii l-am suit în mașină și am plecat spre spitalul Obregia. Am intrat cu el în cabinetul de gardă și am asistat la discuția în care medicul încerca să se lămurească despre natura problemei. Discuția a degenerat rapid, Florin înjurând medicul de gardă. Medicul s-a ridicat calm și a ieșit din cabinet. S-a întors cu doi asistenți medicali, doi munți de oameni care păreau că pot îndoi bare de oțel între degete. L-au luat pe Florin pe sus, l-au sedat și l-au legat de un pat.

L-am vizitat câteva zile după pe Florin în secția unde era internat la Obregia. Era calm și ieșise din starea psihotică, dar avea pleoapele pe jumate lăsate și se vedea că lumina din ochi era și ea pe jumate stinsă. Am stat de vorbă cu el. Deși lega fraze și avea amintirile lui Florin, nu mai era același Florin. Era alt om.

Nu am mai păstrat legătura cu el după aceea. Oricum eram certați de dinainte. M-a mai sunat de câteva ori. La un moment dat, rămas fără job, a trebuit să plece înapoi acasă, la Suceava. A vrut să îmi lase mie colecția de CD-uri, amplificatorul și boxele. L-am refuzat politicos. Nu voiam să îmi asum o interacțiune care m-ar fi făcut să am de-a face cu el în continuare.

Anii au trecut. M-am însurat, am devenit tată și am divorțat. Prin 2016 eram cu copiii în Cișmigiu la o plimbare. Am auzit din spate o voce înjurând și certându-se cu cineva. Am recunoscut instantaneu vocea, deși nu o mai auzisem de multă vreme. Am luat copiii de mână și am plecat din raza de acțiune a vocii, fără să mă întorc să mă uit. L-am văzut pe Florin trecând, de la distanță. Se certa cu cineva dar șuvoiul de vorbe care îi ieșeau pe gură nu era coerent. Era evident că psihic nu este ok.

Tot prin 2016 mi-a ieșit în cale un interviu video de pe Wall Street. Florin venise cu o idee cel puțin neobișnuită pe care încercă să o vândă printr-un startup. El propunea ca artiști grei, precum Chemical Brothers și Fatboy Slim, care nu prea se uitau la România, să cânte live. Oarecum. Ce propunea el era un sistem prin care pe stadion să fie proiectată imaginea transmisă live dintr-un studio unde formația să cânte, la mii de kilometri distanță. Am recunoscut fragmente din Florin pe care îl știam din facultate, pasionat de muzică și evenimente, dar l-am recunoscut și pe Florin cel desprins de realitate. La un moment dat, cel care îi lua interviul făcea eforturi să nu râdă de ideile pe care le auzea.
– Și ai vorbit cu artiștii, sunt interesați?
– Sigur că da.
– Și ce au zis?
– ”Ce mai aștepți? Dați drumul la treabă.”
Ironic, ideea lui era oarecum revoluționară, având în vedere pandemia care urma să vină în 2020.

Aia a fost ultima dată când am auzit de el. Prin 2021 vorbeam cu unul din prietenii comuni. Am întrebat într-o doară ce mai știe de Florin.
– A, nu știi? A murit. S-a înecat anul trecut în Vama Veche. Lucra ca DJ pe la o terasă pe acolo. A intrat într-o seară în mare și n-a mai ieșit.

După atâția ani de liniște, vestea m-a întristat totuși. Florin a intrat în mare pe 4 august 2020 și a fost găsit de-abia pe 5 august. M-am tot gândit din când în când la prietenia mea cu Florin. A fost scurtă și intensă, dar mi-a marcat viața într-un mod profund, care persistă până în ziua de azi.

Datorită lui Florin am avut un cățel absolut adorabil care mi-a adus enorm de multă bucurie. De Ingo s-au bucurat și părinții mei și copiii mei. A fost și va rămâne o amintire centrală pentru noi toți. Tot datorită lui Florin am căpătat o cultură muzicală aparte. Am descoperit fenomenul Daft Punk, care mi-a fost și îmi va fi mereu aproape de suflet. Datorită lui Florin, mi-am însușit o lecție despre alegeri greșite în viață și despre cum acestea te pot afecta ireparabil.

Florin a fost un fel de stea căzătoare în viața mea, dar parte din lumina lui strălucește încă. Îți mulțumesc Florin, oriunde ai fi, pentru amprenta pe care ai lăsat-o în povestea mea. Știu că este târziu, dar nu ești uitat.

Posted on

Pentru formularul online, veniți la ghișeu

Cu toate că sunt extrem de dezamăgit că n-a scris în ziare, o să vă povestesc că mi-am luat o nouă categorie la permisul de conducere: A. M-am gândit că era prea liniște în viața mea.

Ocazie cu care, am avut din nou de-a face cu statul român, și cu minunata lui logică balcanică.

Pentru permis îți trebuie o serie de acte:
– adeverință de la medicul de familie
– vizita medicală
– testare psihologică
– cazier
– taxe

În infinita lui mărinimie, statul român s-a gândit să te scutească de un drum. Cazierul îl poți obține online, de pe ghișeul.ro, semnat digital. Și-mi fac dosarul, mă înscriu la școală, fac orele, depun dosarul la poliție în Pipera, dau sala și o iau, mă programez la examinarea practică (poligon și traseu). Și vine ziua examenului, la care mă prezint cu zâmbete și voie bună.

Pe la ora 8 fără 10 minute ajunge domnul polițist. Ne strânge pe toți în careu și ne povestește cum decurge examinarea, pentru ce ești depunctat și pentru ce pierzi automat examenul. După care vine bomba:

– Cine dintre dumneavoastră are cazierul online?

Ridică vreo trei sferturi mâna.

– Este un ordin nou de la MI, nu sunt valabile că sunt ușor de falsificat. O să dați poligonul după care vă rog să mergeți repede la o secție de poliție să vă luați cazierul. Dacă vă întoarceți în timp util, dați și traserul. Dacă nu, vă reprogramați.

Noi clipim des și ne uităm unii la alții. N-are niciun rost să încerci să îi schimbi părerea. Dau poligonul, îl iau, sar în mașină și fug la poliție. Cea mai apropiată secție – poliția Chiajna. Pe ușă nu afiș mare.

NU ELIBERĂM CAZIER

Sar înapoi în mașină și fug în Militari, la secția 21, pe la Gorjului. Ajung pe la 9 fără câteva minute. Program eliberări cazier judiciar, de la 10. Încerc să explic cui era pe acolo că e o urgență, care e problema, poate se poate face o excepție.

– Domnule, credeți-mă, nu este o problemă de rea voință. Sistemul NU POATE ELIBERA CAZIERUL PÂNĂ ÎN ORA 10. Mă pot loga în sistem, dar nu îmi permite să scot nimic până la ora 10.

Sun la instructorul din poligon. Instructorul vorbește cu polițistul. Polițistul, om de comitet totuși, zice că vine cu cei care erau în examen în traseu până la secție. Și să păstrăm loc în față pentru încă doi care n-au reușit să scoată cazier. Și ajung cu toții pe la ora 10 fără 10 minute acolo. Dăm cu săru-mâna la doamna de la ghișeu, luăm foaia cu ștampilă și continuăm cu examenul.

Toată peripeția asta este absurdă din multiple puncte de vedere:

  1. Serverele dorm noaptea. N-o să pot înțelege niciodată de ce anumite servicii online funcționează după program. Că doar nu dă drumul cineva la server la ora 10 dimineața…
  2. Statul eliberează documente pe care același stat nu le acceptă. Această logică mă doare fizic. Pentru că vezi punctul 4.
  3. Instituții ale statului îți cer hârtii de la ele însele.
  4. Există cel puțin 3 (trei) momente în care pentru eliberarea permisului funcționarii ar putea să verifice în baza de date la care au acces cazierul aplicantului:
    • Când depui dosarul de examinare și dai proba teoretică.
    • Înaintea examinării practice, când se generează lista candidaților cu care vine polițistul în plic.
    • Când se procesează dosarul candidatului admis și se emite noul permis de conducere.

Când eram mai tânăr, toată această brambureală m-ar fi enervat, dar am încetat de mult să am pretenția ca lumea să aibă sens iar instituțiile statului să aibă vreo logică. Birocrația va fi mereu birocrație.

Contează că mi-am luat permisul și mă voi putea bucura, în siguranță sper, de aventuri pe două roți, după 27 de ani de experiență pe patru roți.

Posted on

Am greșit cu toții în ceea ce privește ”privacy”

Circula mai demult o glumă că acum zeci de ani ne era frică cine ne ascultă, iar acum am ajuns cu toții să ne temem că nu ne ascultă nimeni.

Am instalat zilele trecute Stable Diffusion pe calculator și am plonjat cu capul înainte într-o lume care de-abia explodează în momentul de față. Mi-am petrecut câteva zile învățând despre ce presupune, cum se folosește, care sunt limitele.

Am descoperit cât de ușor este să antrenezi un sistem AI. Cu un pic de muncă, decupat niște fotografii și tăguind corect, am antrenat un modul capabil să înțeleagă și să aplice pe diverse imagini căștile Daft Punk. N-a ieșit perfect, dar pentru o muncă de 10 minute, aș zice că n-a ieșit deloc rău.

După asta am început să caut online ce fac oamenii cu Stable Diffusion. Și am găsit o mulțime de modele gata de utilizat. Descarci, pui în directorul corect, dai refresh, gata. Modele antrenate cu mai tot ce îți trece prin cap, de la stiluri de desen și pictură, până la figuri de celebrități. Doar câteva exemple generate de mine mai jos.

Desenele, în special, sunt produse după stilul unui artist consacrat. Cineva a luat toate desenele lui, le-a trecut printr-un proces de training și acum oricine poate genera artă în stilul lui. Descarci un fișier, transpui o idee într-un șir de cuvinte cheie și rafinezi. Nu e nevoie de ani de muncă pentru a îți crea un stil propriu.

Nu mă miră saltul ăsta în tehnologie, era inevitabil. Ce nu cred că a văzut nimeni venind însă este cum lipsa noastră de preocupare în ceea ce privește privacy-ul ne va mușca de fund într-un mod foarte neaașteptat. Tehnologia este încă destul de imatură dar deja poate face lucruri uimitoare. Dar progresul va continua să fie susținut și, cel puțin la început, exponențial.

Iar noi ne-am luat toată viața și ne-am aruncat-o online. Dar internetul este pentru totdeauna. Dacă până acum orice om rezonabil de sănătos la cap se temea că instituții ale statului corupte (side note, oare nu cumva instituții ale statului corupte este un pleonasm? Pot exista și instituții care să nu fie corupte?) pot folosi informațiile tale împotriva ta, cred că am intrat full speed în era în care oricine poate colecta informații despre tine pe care le poate folosi oricând în scopuri dubioase.

În momentul de față sunt două exemple de oameni din prima linie care vor constata cum e cu intimitatea.

Artiștii care și-au publicat munca pe internet vor deveni rapid irelevanți. Genul lor de contribuție și creativitatea pe care o aduc va stagna. Până când se va ajunge la job-uri de genul – ”AI creative trainer” va mai trece ceva vreme, iar până atunci s-ar putea să nu mai fie cine știe ce artiști interesați de asta. Pentru Loish, de exemplu, cutia Pandorei este iremediabil deschisă.

A doua categorie sunt influencerii și creatorii de conținut, mai ales cei a căror singură ocupație este vânzarea de imagini. Oricine poate deja lua fața și persoana lor și poate face orice cu ea, în orice context.

Și ăsta este doar începutul. Iar toate informațiile care tale plutesc acolo, în cloud, vor fi folosite în moduri noi și imposibil de anticipat.

Este o schimbare de paradigmă fundamentală și imposibil de reglementat sau controlat. Există AI-uri care să îți simuleze imaginea, vocea și chiar și modul de exprimare. Cu puțin efort, oricine te poate simula de la cap la coadă.

Deja este o realitate totul:



Și dacă asta pot să facă niște copii cu acces rudimentar la tehnologie, mi-e frică să mă gândesc ce se întâmplă în companii precum FaceBook și Google care au cunoștințe mult mai intime despre tine. Bănuiala mea este că va fi mult mai rău până va fi mai bine. Pentru că modul în care vom ieși din această schimbare ține de natura umană, iar ultimii ani nu-mi dau motive prea mari de entuziasm…

Posted on

Cea mai frumoasă scrisoare de la revedere

Orice om care lucrează într-un mediu profesional de ceva vreme a văzut la viața lui câteva emailuri de la revedere, multe din ele pe același model – mulțumesc pentru colaborare, ne mai vedem, a fost o plăcere etc.

Nu mă îndoiesc nicio secundă de sinceritatea lor. Am scris și eu câteva la viața mea și am turnat în ele toată sinceritatea de rigoare. Zilele însă, am primit una care le-a pus capac tuturor.

Anul trecut am fost într-o delegație unde am avut plăcerea (pe bune, plăcerea, fără niciun mișto) de a cunoaște niște oameni deosebiți. Unul dintre ei este Bill, despre care mi-am propus să scriu câteva rânduri de atunci, dar cumva până acum nu m-a lovit urgența momentului. Altul a fost colegul de la care am primit emailul. Un om jovial, boem, relaxat, mereu cu zâmbetul pe buze. Am petrecut timp cu el și în afara cadrului oficial, l-am văzut alături de soția lui într-un cadru informal. Am băut o bere bună împreună, am mâncat ceva bun și am stat de vorbă până seara târziu.

Iar zilele trecute am primit un mail de la el. În traducere liberă, suna cam așa:

Dragi colegi, lucrăm împreună de mulți ani. Cu unii din voi mă cunosc de 18 ani, de când compania la care lucram a fost cumpărată și încorporată. Mulți dintre voi m-ați ajutat și ați împărtășit cu dărnicie cu mine înțelepciunea și experiența voastră, și pentru asta vă mulțumesc.

Am hotărât să mă retrag din activitate începând cu luna martie. Vreau să mă bucur de restul vieții, să călătoresc și să mă bucur alături de soția mea de cei șase copii și cei șase nepoți ai noștri.

Dacă treceți vreodată prin Alberta, nu ezitați să mă sunați și să ne vedem la o bere.

Am rumegat tot weekend-ul la mailul ăsta. Este genul de mail aspirațional care să te pună pe gânduri. Așa arată un om care și-a așezat viața cum trebuie, din timp, iar acum, la bătrânețe, culege fructele. Nu îl invidiez pe colegul meu. Îl admir. Mai ales într-o lume în care mulți dintre noi și-au pierdut simțul a ceea ce contează cu adevărat la finalul cursei.