Nu sunt o persoană prea veselă. Nu mă hlizesc permanent și nu găsesc motive de amuzament în tot ce mă înconjoară. Sigur, îmi place să râd la glume inteligente. Nu mă amuză în schimb prostia și formele ei de manifestare. Nu pot să râd la alde Țociu și Palade. Mi se par triști. Și poate de asta, sau din cauza asta, tind să observ lucruri nu tocmai plăcute.
Familia noastră este ecologistă, în limitele raționalului. Sortăm gunoiul și îl ducem periodic la reciclare. Iar într-o casă cu doi copii mici și patru bunici iubitori, avem o resursă inepuizabilă de plastic și hârtie. Ieri, duminică, profitând de timpul liber, am luat trei plase enorme și m-am oprit la unul din punctele de reciclare să le descarc.
Când mă suiam în mașină să plec am observat doi muncitori de la REBU, cu lopețile în brațe, oprindu-se în dreptul benei de plastice. Îi văzusem cu coada ochiului apropiindu-se, deci era rezonabil să presupun că văzuseră în linii mari ultimele lucruri pe care le aruncasem. Unul dintre ei a băgat capul să studieze lucrurile aruncate, după care a împins un braț înăuntru, forțându-se să apuce ceva. Am zăbovit nițel pentru a vedea ce extrag. Din tomberon și-a făcut apariția un castel de plastic ale cărui turle fuseseră rupte dar atârnau în două fire electrice. Îl aruncasem cu câteva secunde înainte. Omul îl întorcea pe toate părțile, studiind stricăciunea. L-am privit nițel, din confortul mașinii cu încălzire. Omul era ușor colorat, dar nu excesiv. Nu părea ”colecționar” de meserie. Nu căutase alte lucruri de posibilă valoare comercială. Alesese doar jucăria. Aproape îi vedeam mental planul de lipire a jucăriei cu un tub de super glue.
Și dacă tot am ajuns acolo, n-am putut să nu merg mai departe cu imaginația. Am văzut un copil așteptând-ul acasă și bucurându-se la o jucărie lipită, recuperată dintre gunoaiele altora. Un copil probabil flămând și înfrigurat, bucurându-se de întoarcerea tatălui lui de la muncă într-o duminică seară. Se poate ceva mai trist de atât?
După cum spuneam, nu sunt o persoană prea veselă…
