Problema cu ortodoxia

O vorbă înțeleaptă spune că dacă vrei să vezi care este scopul unui sistem, trebuie să te uiți nu la ce zice că face, ci la cum funcționează cu adevărat.

De exemplu, acum ceva vreme mă gândeam la motivul pentru care mii de copii sunt treziți la niște ore inumane, mănâncă cu ochii lipiți de somn și sunt târâți pe drumuri pentru a ajunge la școală la ora 8. (Știu, ce vremuri, domne, ce vremuri…) Răspunsul la această întrebare mi-a arătat adevăratul scop al școlii: societatea are nevoie de școală pentru a putea funcționa, dar nu așa cum pare. Profesorii au nevoie de un loc de muncă, și fac tot ce este în puterea lor să apere sistemul care le oferă siguranța zilei de mâine. Oricine a încercat cea mai mică inițiativă cu școala la care are copilul știe ce rezistență birocratică enormă întâmpină. Școala nu are nevoie de lucruri care să le perturbe stabilitatea. Iar restul societății are nevoie de un loc unde să scape de copiii pentru a putea să își vadă de serviciu în liniște. Asta este probabil și cea mai mare frustrare a pandemiei – mai toți părinții au trebuit să stea cu copiii acasă, în loc să scape de ei zilnic. Și de-aia majoritatea sunt disperați să îi ducă înapoi la școală, inventând argumente de gen ”nu se face școală calumea online” sau ”copiii au nevoie de socializare”. Argumente care nu sunt greșite, în sine, dar nu sunt argumentul real al părinților, ci doar raționalizări ale unor frustrări mai profunde.

Bun, dar ce treabă are asta cu ortodoxia? Păi ca la teatru, orice piesă are nevoie de decoruri.

Nu e o noutate că în momente de tensiune socială mare, lumea se polarizează intens. Lucrurile tind să devină alb vs negru, bine vs rău, noi vs ei. Nuanțele se estompează până la dispariție. Chestia asta devine evidentă în perioada alegerilor și, mai nou, în perioada pandemiei. Iar în momentele de criză, tindem să ne întoarcem privirea către ortodoxie, către acele surse de informație pe care le percepem ca autoritate în ceea ce spun.

Până să înceapă pandemia, îl cunoșteam pe Streinu Cercel ca fiind directorul unui spital de boli infecțioase. O somitate, cum s-ar zice. Îl auzeam uneori la televizor vorbind despre vaccinul gripal și părea că ce spune este corect. Când a început pandemia la nivel global, urmăream pe diverse canale de comunicare ce s-a întâmplat pe vasul de croazieră Diamond Princess. Dincolo de cifrele aproape sigur false care ieșeau din China, adevăratul risc de contagiozitate se vedea cu adevărat aici. Ca o ironie fină, am văzut atunci un interviu pe Sky News parcă, al unui bătrânel diabetic din UK, care spunea atunci că nu e nicio problemă, nu îi este frică, mai are câteva croaziere cumpărate pentru restul anului și virusul nu îl sperie să renunțe la ele. Apoi, într-un alt interviu spunea că e îngrijorat, pentru că al luat virusul și îl debarcă în Japonia. În lista de morți de pe Diamond Princess există un cetățean englez, bănuit a fi în vârstă de 70 de ani.

Când se apropia virusul de România, l-am auzit pe Streinu Cercel, somitatea, debitând o prostie cum nu credeam că este posibil mai mare: nu trebuie să ne speriem de noul virus, este mai bleg decât gripa. Probabil mulți oameni care aveau încredere în vorbele lui s-au culcat pe o ureche, lucru care n-a fost de bun augur. Haide să ne punem acum o întrebare: cum ajunge un om, orice om, director al unui institut? Pe bază de competențe medicale, sau pe bază de competențe administrative? Pe bază de expertiză medicală, sau pe bază de abilități de negociere, socializare, influențare și, mai ales, ambiție nelimitată? Ăla a fost momentul în care am devenit curios despre ceasurile de la mâna domnului Cercel. Nu păreau nici ieftine și nici funcționale. Așa am ajuns la realizarea că scopul domnului Cercel nu este binele public, ci cel personal.

Tot la începutul pandemiei, foarte multe organisme guvernamentale din foarte multe țări, spuneau cu tărie că măștile chirurgicale nu sunt utile în protejarea împotriva virusului. Afirmația în sine era de un absurd la limita schizofreniei. Ulterior a fost justificată de unii, spunând că toate aceste organisme, surprinse de lipsa de măști de pe piață fără stocurile necesare, încercau să direcționeze puținul existent către sistemul medical care se lupta cu pandemia. Problema este însă că, odată ieșit mesajul că măștile nu sunt utile, acesta s-a înșurubat foarte bine în psihicul multor oameni. Iar când a venit mesajul corectiv – măștile sunt utile și necesare – multe creiere imprimate deja cu primul mesaj, au rămas opace. Iar omul de rând n-a stat să judece prea bine ce și cum. A ales mesajul care îi convine. În cazul de față, măștile sunt inutile. Încă o dată, a fost un caz în care un sistem își arată scopul de a își proteja funcționarea, nu de a proteja binele public așa cum, la nivel declarativ, era scopul principal.

Acum mai bine de zece ani am avut de-a face direct pentru prima dată cu televiziunile. Un post important a venit să îmi ia un interviu. Am stat de vorbă cu ei înainte de filmare și după, le-am explicat contextul și le-am dat detalii ca să înțeleagă problema. Seara m-am pus în fața televizorului, curios să văd segmentul de la știri. Spre surprinderea mea totală, din tot interviul au fost extrase câteva zeci de secunde, nu cele mai relevante, iar concluzia reporterului era atât de pe lângă subiect încât am înțeles că domnișoara în cauză nu a priceput nimic, nu a interesat-o să priceapă și chiar nu îi păsa deloc. Atunci am priceput că scopul posturilor de televiziune nu este să informeze corect publicul, ci să genereze audiență, să țină cât mai mulți oameni lipiți de ecran și să vândă reclamă.

Zilele trecute, aceleași posturi de televiziune au găsit un nou subiect de generat audiență: oameni din România iau ivermectină în tratamentul profilactic al virusului. Șoc și groază – ivermectina este un medicament de uz veterinar, deci cei care îl iau sunt inconștienți! Somități au ieșit pe sticlă și au înfierat acest comportament. Opinia publică s-a polarizat iar.

Ce n-au spus posturile TV este că ivermectina este un medicament folosit pe scară largă ȘI pentru uz uman, în multe țări. Deci problema nu este în sine că ar fi un medicament toxic pentru oameni. Numai că pentru uz veterinar, acesta se vinde de obicei în pastile sau soluție care trebuie dozate la greutate corporală. Un câine mic primește o pastilă, unul mare mai multe. Iar un cal primește o injecție cu doza corectă. În țările în care se folosește pentru uz uman, dozajul de ivermectină pentru consum uman este pregătit la valorile corecte.

Dar somitățile și posturile TV, ortodoxia adică, s-au exprimat. E medicament veterinar, nu se poate lua de către oameni. Adică se dă la mamifere, și noi suntem mamifere, dar nu la fel de mamifere ca alelalte, deci cumva, nu se poate domne. Ce n-a spus ortodoxia este că în țările în care se folosește pentru uz uman, a fost testat ca tratament pentru Covid. Au fost mai multe studii clinice care par să indice o eficiență foarte mare în diminuarea cazurilor grele și a mortalității. Iar o meta analiză care integrează toate aceste studii pare să arate că rezultatele sunt consecvente. Metodologia este detaliată și sunt făcute trimiteri către toate studiile clinice incluse.

Dar, încă o dată, somitățile s-au pronunțat și au înfierat clar folosirea ivermectinei.

De când erau copiii mei mici, am învățat un lucru. Niciodată nu te baza 100% pe ce spune doctorul. Pune întrebări, cere clarificări, cere analize suplimentare. Poate că doctorul este un profesionist desăvârșit, și mai mult ca sigur toți anii ăia de facultate a învățat mai mult ca tine, dar tu ești cel care are interesul să găsească diagnosticul corect. Și nu odată, această atitudine a dus la un diagnostic corect care altfel ar fi fost greșit. Cu riscul de a enerva unii doctori și de a bate uneori câmpii. Dar dacă greșești în presupuneri, un doctor îți poate explica asta, cu argumente.

Nu spun aici că experții medicali sunt tâmpiți și nu trebuie ascultați. Din contră. Dacă adevărul va veni de undeva, de acolo va veni. Ce spun eu este că totul trebuie trecut însă și prin filtrul propriei gândiri. Leacul pentru informație distorsionată este și mai multă informație, trecută printr-un filtru logic riguros.

Ortodoxia nu are ca scop final binele tău, ci protejarea propriului statut de somitate. Scopul ortodoxiei este influența și orgoliul, iar asta nu te va ajuta pe tine când vei fi bolnav.

Ingineria e grea (sau cum o să dea chix mașinile electrice)

Acum câțiva ani, pe 30 decembrie seara, mă pregăteam să ies din casă. Cu luminile stinse, am avut plăcerea neașteptată de a observa jocul de lumini gratuit din spatele contorului electric. Am sunat la Enel, a venit un echipaj, s-a uitat la problemă și a văzut niște fire atât de prăjite că scoteau scântei de la efortul de a conduce curentul necesar pentru a ține în funcțiune frigiderul câteva alte surcele. Spre norocul meu au fost finuți și nu m-au deconectat, deși aveau dreptul (și obligația) să o facă până remediam problema. Petreceam un revelion romantic la lumânare…

Când blocul meu a fost construit, prin anii 70, comuniștii care căutau să creeze omul de tip nou s-au gândit să creeze și ingineria de tip nou. Undeva, un deștept foarte mare care știa că e penurie de cupru și că partidul nu vrea să facă importuri, s-a gândit că face el o economie. Așa că s-a gândit că merge și aluminiul în loc de cupru. Dar asta nu e tot. În loc de pat de cablu sau tubulatură prin care să poți schimba firele la nevoie, s-a gândit și că ar fi mai bine să îngroape firele în perete. Ca să nu poți să le mai faci nimic.

Acuma, pe vremea când a fost construit blocul și configurat necesarul de energie pentru un apartament, locatarul tipic avea în casă o mână de consumatori: becuri incandescente, un frigider și un televizor. Ăia mai șmecheri aveau chiar și o mașină de spălat semiautomată. Nu știu cât de securist trebuia să fii să ai una automată pe atunci…

Așa că instalația electrică a fost gândită pentru cam atâția consumatori. Da, știu, românul mai avea și câte un reșou electric, să își mai încălzească amarul. În secolul 21 însă, ne-am dar un pic dracului. Avem mașini de spălat automate, mașini de spălat vase, fierbătoare de apă, expresoare, aer condiționat, scule audio video, calculatoare multiple și multe alte luxuri moderne. Care, ghici ce, merg cu curent electric!

Iar toate luxurile astea moderne, adunate câte unul, transformă câteva picături de la fiecare consumator într-un torent sănătos de curent care trebuie să curgă prin, ghici ce, aceleași fire prost dimensionate, instalate de deșteptul ăla care s-a gândit că merge și cu aluminiu. Bonus level, dacă îți faci orice fel de îmbunătățiri la instalație, și introduci și niște cupru în ecuație, afli că cele două materiale nu prea se pupă. Simpla prezență a cuprului în circuit pune un stres chimic pe aluminiu, care are tendința să se oxideze. Cam la fel cum zincul din tablă protejează fierul de rugină, aluminiul din instalație favorizează oxidarea aluminiului.

Și așa afli că, dacă vrei să folosești mai mulți consumatori de putere, ar fi bine să îi folosești pe rând. Nu dai drumul la aerul condiționat și mașina de spălat în același timp. Nici la mașina de spălat rufe și aia de vase. Nici la cuptorul cu microunde și fierbătorul de apă. Dar, om fiind, mai uiți din când în când. Și după aia, vorba Paraziților, ”arde, uite cum arde, dăm semnale cu fum” ca să te prinzi că e lată.

Ce treabă are asta cu mașinile electrice? Păi stai să vezi. Acum câțiva ani, Elon Musk, sau Electric Jesus cum îi spune unul de pe YouTube, se bătea cu cărămida în piept că acușica scoate un camion electric. Mai ții minte? De atunci până acum, a luat niște precomenzi după care liniște radio. Cică îl scoate anul ăsta, dar sună a promisiuni de genul ”de mâine mă apuc de slăbit” pentru mine.

Una din dudele promise de Elon, la care prea puțini s-au gândit, a fost că drăcovenia se va încărca în timpul necesar să încarce/descarce marfa. Și nu mă gândesc aici la încărcarea rapidă, ci la faptul că pentru fiecare camion în parte, la modul optimist, are nevoie pentru încărcare de o putere instalată de doar 1,6MW. Acuma să zicem că un centru de distribuție vrea să se pregătească din timp pentru a putea acomoda 10 Tesla Semi. Ar avea nevoie, în caz de putere totală instalată, de 16MW. Și acum să mai zicem că într-o țară ca România ar fi nevoie de vreo 10 astfel de centre de distribuție, fiecare cu puterea instalată necesară. Un total de 160MW rezervați doar pentru camioanele electrice. Ca referință, puterea instalată a unui reactor nuclear de la Cernavodă este de 706MW. Brută, adică nu punem la socoteală pierderile de pe rețeaua de distribuție, care se calculează la kilometru.

Unul din motivele pentru care Electric Jesus nu a livrat încă mult lăudatele camioane electrice este că nu poate asigura rețeaua de încărcare pentru aceste camioane. Alte motive includ probleme tehnice precum greutatea extremă a acestor camioane, care le-ar face un dezastru pentru infrastructura existentă (vezi doar ce fac camioanele actuale, mult mai ușoare, cu asfaltul de pe centură, acolo unde stau cu orele), și faptul că raportul greutate proprie/masă utilă le este al naibii de nefavorabil. Dar asta este problema lui Elon.

Revenind la chestiune, însă – mașinile electrice pentru plebei ca noi. Infrastructura de alimentare a unui oraș a fost dimensionată plecând de la niște estimări de consum. Fiecărui apartament i-a fost estimată și alocată o putere instalată. Fiecărui bloc însă, îi este alocată o putere instalată mai mică. X apartamente * Y putere instalată * Z factor de simultaneitate. Că n-o să dea drumul toată lumea la toată puterea instalată simultan, nu? Apropo, mai ții minte cum cade uneori curentul vara când e foarte cald și toată lumea dă drumul la AC? Se duce naiba factorul de simultaneitate și ia foc câte un transformator. Iar acest factor de simultaneitate se aplică apoi unui cartier și apoi întregului oraș.

Să ziceam acum că un bloc cu 80 de apartamente are optimist doar 40 de mașini aferente. Și să mai spunem, tot optimist, că din astea 40, jumate din proprietari mor de ecologism și le înlocuiesc cu electrice.

O mașină încărcată moderat la 16A și 240V de trage de la rețea 3,84kW. Aceeași mașină care se încarcă la 30A, trage de la rețea 7,200kW. La 20 de mașini, asta necesită suplimentar, per bloc, între un moderat 76,8Kw și 144Kw. Mai toate puse la încărcat cam în același interval orar. Ochiometric, asta ar însemna o creștere cu 50% a puterii instalate necesare pentru fiecare bloc.

Bucureștiul are în momentul de față 1,4 milioane de mașini. Dacă jumate din ele ar face mâine transferul pe electric, la ceas de seară Bucureștiul ar avea nevoie de o putere instalată suplimentară între 2.688MW și 5.040MW. Adică, la ceas de seară, doar Bucureștiul ar avea nevoie de încă 4 până la 7 reactoare nucleare ca cel de le Cernavodă. Fără să punem la socoteală pierderile de la transport.

Bine înțeles, sunt calcule ochiometrice și evident, estimative (și mai mult ca sigur am greșit eu pe undeva). Dar cifrele arată o poveste nu îngrijorătoare, ci de-a dreptul nerealistă. Rețeaua electrică ar avea nevoie de lucrări de reabilitate și upgrade semnificative, și mai ales foarte scumpe. Producția de energie ar trebui și ea revizuită din temelii. Iar una din marile probleme ale producției de energie electrică este că mai toate stațiile au o funcționare relativ liniară. Un reactor nuclear nu se oprește și pornește după chef, și nici nu-l dai mai tare sau mai încet ca pe un ochi de la aragaz. Asta au constatat băieții de la Cernobîl într-o noapte acum câteva zeci de ani. Reactorul nuclear funcționează permanent la o putere constantă. Termocentralele sunt ceva mai elastice, dar nu foarte. Iar regenerabilele funcționează după capriciile vremii. Doar hidrocentralele pot fi oprite după nevoie, dar nu sunt sigur că le face prea bine.

Ok, schimbarea mâine de la hidrocarburi la electrice este o utopie. Să zicem atunci că în următorii 10 ani. Sună mai realista așa? Păi să vedem. Crezi că ar putea România construi în doar 10 ani echivalentul a între 4 și 7 reactoare nucleare? Doar pentru București, desigur. Sau de termocentrale. Sau de regenerabile. Și Crezi că ar putea revitaliza infrastructura de transport și distribuție? Cu ce cost?

Morala este că ingineria este grea. Să te gândești la problemele astea poate da migrene. De-aia sunt unii care se duc la o facultate nasoală, își sparg capul cu tot soiul de matematici complicate și învață o droaie de chestii, iar alții se duc la facultăți mai comode unde se bat câmpii pe chestii ezoterice. Așa, ca mine care am făcut ASE-ul. Majoritatea dintre noi preferă să nu se gândească la problemele serioase, dacă nu e nevoie. Mai bine apleci urechea la un Elon Musk, când povestește cu încredere cât de minunate sunt mașinile electrice. Și cum, de la cota lui de piață de o fracție dintr-un procent (din toate mașinile de pe drumuri), declară sus și tare că era mașinilor pe carburanți fosili s-a terminat. Nu că el ar avea un interes de a rupe măcar 1% dintr-o piață extrem de mare.

Frumoase vise, dar ce legătură au cu realitatea?

PS: Ianuarie ăsta am fost la Rânca, în creierii munților. Ningea și era gheață drum. În fiecare noapte a nins cam 50 de cm de zăpadă. Când am dezgropat mașina pentru plecare am dat la lopată, cu ajutor, mai bine de o oră. Dar în fața mașinii era o buză de gheață pe care, chiar și cu tracțiune perfectă, n-aș fi reușit să o urc. Acolo nu mai era de lopată, era de cazma. Și m-am căznit. Degeaba. Cam când mă pregăteam să încerc să dezgheț cu lacrimi, venea de sus un utilaj cu lamă și cupă de excavator. I-am făcut o preaplecată rugăciune să-mi dea cu cupa în fața mașinii, să-mi îndulcească panta. Șoferul a oprit, s-a întors cu scaunul spre cupă, a suit utilajul pe picioarele hidraulice și a dat de 4 (patru) ori cu cupa. În decurs de două minute (cu tot cu pregătirea) a făcut ce aș fi reușit eu să fac dacă mă mai căzneam cel puțin o oră. Apoi s-a dus ușor de vale. Câteva zile înainte mă uitam la vola și celelalte utilaje care desfundau drumul spre Rânca. Toate niște monștri diesel fără de care literalmente se putea muri de foame în stațiune, izolați în zăpadă. Iar eu mă gândeam pentru mine: cum naiba o scoteai la cale cu mașini și utilaje electrice? Încărcate de unde? Să crezi că renunți la benzină și motorină cel puțin 30-40 de ani de-acum încolo e o copilărie.

De ce respect McDonald’s

Acum mulți ani, pe când lucram în presă, aveam programată o delegație. Nu oriunde, ci în Amsterdam. Nu că ar avea legătură cu povestea, dar Philips lansa niște game noi de produse, printre care prima generație de televizoare cu Ambilight. (Între timp Philips a vândut divizia de televizoare și patentele către altcineva, știu. Mare păcat, dar asta este economia de piață. Îmi aduc aminte cum am salivat atunci la frumusețea acelei tehnologii…)

Fix în ziua de dinaitea plecării s-a întâmplat să-mi fie rău. Cam cât de rău se putea fără să te târâi pe jos. Toată ziua m-a bâzâit o stare de amețeală și de greață. Se rotea universul cu mine. Și ironia sorții face că aveam de livrat un metru cub de materiale înainte să plec. Toată ziua, nemâncat și amețit, m-am chinuit să livrez ce era de livrat. Mă întrebam sincer dacă nu cumva pică delegația. Cum naibii să pleci amețit și cu greață?…

Pe seară, după o zi de calvar, nu mă simțeam nici măcar în stare să conduc până acasă. Am sunat pe cineva și l-am rugat să vină să mă ducă acasă, cu tot cu mașină. “Și vrei ceva de pe drum?” m-a întrebat? “Da”, am răspuns “un meniu de la Mec, dacă ai drum? Și un milk shake de vanile…”

Pe care mi le-a adus. M-am luptat cu greața și am mâncat. Să fi fost vreo 7 seara. Cât am mai stat să mă reculeg, mi s-a ridicat negura de pe ochi. Greața a încetat, pământul a încetat să se rotească. Mi-am revenit atât de bine că, spre uimirea generală, am condus (asistat) până acasă, bine mersi.

De-a lungul anilor, am rămas cu o convingere: n-o fi sănătos, dar din când în când, nu te omoară. Am văzut Super Size Me. Mi-a venit să ridic piatra, dar doar am cântărit-o. Am văzut un filmuleț cu Jamie Oliver, care le arăta copiilor cum se fac burgerii de la Mec. Și iar am cântărit piatra… Dar n-am aruncat-o. Am mers din când în când, rar, singur sau cu copiii. Un burger, un shake, o înghețată…

Și mă tot întrebam, de ce oare nu sunt capabil să urăsc McDonald’s, cum o fac alții? Apoi a venit pandemia. Am stat închis în casă câteva luni. N-am salivat la nimic. Am început să ieșim cu toții, precauți din casă. Apoi ceva mai puțin precauți. Apoi chiar neglijenți. Unii din noi. Am vrut să mănânc din unele locuri, dar am fugit mâncând pământul văzând lipsa de măști și de preocupare.

Duminica trecută, îi promisesem Laurei că o scot undeva. Doar noi doi. A vrut la Comana. Am ajuns într-un puhoi de lume. Așa multă că sătucul era congestionat ca Maghieru în miez de zi, în zilele bune. O droaie de săteni stăteau pe stradă, încercând să te bage în curte, să parchezi. “Doar 15 lei pe zi”. M-am plimbat cu Laura printr-un puhoi de lume. Am mâncat o înghețată și am băut o apă minerală. “Ce facem, mai stăm?” am întrebat scârbit. “Nu, hai să plecăm, e prea multă lume. Dar hai să mâncăm ceva pe drum”.

Era McDonald’s Progresul în drum. Am parcat și am intrat. Ne-au invitat să ne dezinfectăm mâinile și ne-au luat temperatura. Am făcut comanda la aparat și ne-am pus la coadă. Am mâncat ceva (poate prea) sățios în mașină și apoi am plecat în parcul Tineretului. Ne-am plimbat și ne-am dat cu barca pe lac. Ne-am bucurat de o zi frumoasă.

Azi dimineață iar a trebuit să merg undeva cu Laura. Pe drum, clasicul “tati, mi-e foame”. M-am dus la Unirii. Când am intrat în hol, o femei în mai în vârstă cu termometrul în mână. Până să îmi zică ceva, am luat dezinfectant în palmă iar ea mi-a luat temperatura. “Aveți 35,6. Să aveți o zi bună”. Am comandat mâncarea și am plătit-o. Era meniul de dimineață. McSausage cu cartofi prăjiți și suc de protocale. Când ieșeam, am trecut pe lângă doamna cu termometru. Am dat să deschid gura, dar mi-a luat-o înainte. “Vă mulțumim că ne-ați vizitat. O zi frumoasă”. “Sărut-mâna”, am răspuns, “să aveți o zi frumoasă”.

Și iar m-am gândit, de ce nu urăsc McDonald’s? Doar vând mâncare nesănătoasă și sunt o corporație din aia care jupoaie carnea de pe om, nu? Și iar m-am gândit. În toți anii de când merg la McDonald’s, niciodată n-am văzut vreun angajat care să dea ochii peste cap la mine. Niciunul n-a fost grețos. I-am văzut uneori fiind abuzați de unii clienți care se visau undeva la stele Michelin. I-am văzut obosiți, stresați, dar niciodată răutăcioși. Ba chiar țin minte episoade de zâmbete, de oameni binevoitori dincolo de obligația profesională.

Iar azi mi-am dat seama că pentru asta le calc pragul. Pentru oamenii care lucrează acolo. Unii extrem de tineri. Alții suficient de bătrâni cât să nu se mai uite alți angajatori la ei. De la cei de la tejghea la puștanii de la McCafe cu freza aranjată cu gel. Fiecare cu crucea lui în spate, dar muncind cinstit și onest. Fără văicăreli, fără scârbă. Fără rahat vărsat în cârca clientului. Oameni munciți de soartă care în loc să se văicărească despre ce li se cuvine sau cum ar trebui să fie, își văd de munca lor. M-am simțit mic și umil… M-am simțit meschin, prin comparație.

Și de-asta le voi mai călca pragul. Din respect pentru umanitatea lor. O perlă ascunsă la vedere, pe care cine știe câți o văd și o apreciază. Da, mâncarea sigur nu va fi cea mai sănătoasă, dar nu cine te-a dus vreodată cu forța la McDonalds să mănânci?

Când se prăbușește un avion…

…de obicei vin o droaie de oameni extrem de inteligenți care analizează cauzele. Și dacă există o regulă în concluziile dezastrului, este că niciodată cauza nu este singulară. Nu cade avionul de la un fir electric rupt, de la un șurub desfăcut, de la o bandă adezivă uitată undeva. Astea, cel mai adesea, sunt doar paiul care rupe spinarea cămilei.

Dacă pentru un accident aviatic este așa, poți să fii sigur, dragă cititorule, că atunci când criza COVID-19 va fi trecut (să sperăm cu cât mai puține victime posibil), și se va scârma în cenușă după cauze, va fi descoperită o încrengătură de greșeli care au dus aici.

Unele vor ține de modul în care incultura duce la comunism, comunismul duce la foamete și foametea duce la molime. Piețele cu animale sălbatice din China sunt un coșmarul oricărui epidemiolog. Specii care în natură nu ar fi fost niciodată una lângă alta sunt înghesuite unele în altele, schimbând virusuri care altfel nu ar fi avut ocazia să sară între specii.

Altele vor ține de modul în care OMS, o organizație controlată politic, s-a dat peste cap pentru a proteja orgolii ale partidului comunist chinez, ascunzând deliberat adevăruri dure și minimizând riscuri teribile față de restul lumii.

Vom ajunge și la aroganța vestică de tip ”noi nu ne lăsăm pradă fricii”, ”e doar o gripă” și celebra, pentru mine ”Coronavirusul este de 10 ori mai slab decât virusul gripal” a domnului Streinu Cercel. Atitudini care ne-au lăsat vulnerabili, cu consecințe greu de calculat acum.

Și nu în cele din urmă, se va recunoaște poate și greșeala strategică a globalizării oarbe prin care întreaga lume este dependentă de materii prime (precursori) pentru mai toate industriile lumii, provenite din doar una sau două țări din lume.

Cel mai trist lucru? Probabil nu vom înțelege mare lucru din toate greșelile astea. Vom uita și le vom repeta, mai devreme sau mai târziu. Dar asta va fi o problemă pentru altă generație…

Egalitate. Pentru papagali.

Acum vreo lună mi-a oferit cineva doi peruși. Urma să plece din țară și n-avea ce să facă virgulă cu ei. Și cum am fost luat prin învăluire, am zis că-i iau. Să le spui tu copiilor că nu le iei papagali gratis…

Primul lucru când am ajuns acasă a fost nevoie de un rebranding. Coco și Cori era teribil de neoriginal. După ceva dezbateri ne-am hotărât la Mango și Azi (prescurtat de la Aziraphale). Mango mai verde și mai subțirel, Azi mai albastru și mai plinuț.

Le-am luat o jucărie cu oglindă cu un mic suport, pe care un papagal poate să stea și să se uite în oglindă. Ocazie cu care am constatat că Azi nu numai se bagă primul la mâncare și-l dă pe Mango la o parte, dar se bagă primul și la jucărie și îl dă pe Mango la o parte.

Ocazie cu care m-am gândit mai bine că i-am greșit numele lui Azi, așa că i l-am schimbat în Cartman.

Am stat nițel și m-am gândit la interacțiunea dintre cei doi. Evident și Mango vrea la oglindă, dar n-are loc de grasul de Cartman. Și chiar m-am enervat nițe. Nu e corect! De ce doar Cartman să stea la oglindă și Mango pe lângă el?

Așa că m-a apucat revolta. M-am dus la pet store și am mai luat o oglindă identică. Am pus-o în alt colț al coliviei. Cât de nesimțit să fie Cartman, să-l gonească pe Mango de la fiecare oglindă? Se va mulțumi cu una și îl va lăsa și pe Mango să se joace.

Ei bine, dintre noi trei, cel mai mare idiot m-am dovedit a fi eu. Pentru că și Cartman și Mango au continuat să stea la prima oglindă. Cartman pe stinghia ei, Mango lângă el. Ambii vocalizând voioși.

Am stat nițel și m-am gândit unde naiba a fost greșeala. N-a fost simplu, dar am înțeles. Privind problema din afară, am proiectat asupra papagalilor niște concepte nu numai umane, dar absolut subiective și arbitrare. Mi-am închipuit că Mango vrea o oglindă, fără să pricep în aroganța mea că pe Mango îl interesa mai mult compania lui Cartman decât un rahat de oglindă.

Relația dintre ei este o chestie care îi privește personal și nu mi-au cerut niciodată intervenția. Așa cum este, cu Cartman primul la mâncare și jucării, pentru ei este o relație funcțională și împlinită. Orice intervenție exterioară este inutilă și contra productivă.

Am stat și m-am mai gândit nițel la ce înseamnă asta într-un cadru mai larg, natural și uman. Cam așa este și cu obsesia asta cu ”egalitatea”. O droaie de activiști sociali, extrem de convinși de justețea opiniilor lor, urlă în sus și în jos cerând tot felul de ”reforme sociale”. Pe care nimeni nu le-a cerut și ale căror consecințe sociale sunt absolut imprevizibile. Și care, în cel mai bun caz, n-au niciun efect. În cel mai rău caz, au un impact negativ asupra tuturor, mai ales asupra presupuselor ”victime” pe care, cică, ar vrea să le ajute.

Asta e povestea cu aroganța umană. Și ăsta este motivul pentru care eu, destul de activist acum câțiva ani, prefer acum mai mult să tac din gură și să încerc să înțeleg ce văd în loc să emit opinii categorice.

A mai murit un copil

Un copil care a sunat de câteva ori la poliție, cerând ajutor. Polițiștii au stat în fața porții. Probabil au fumat o țigară, s-au dat nițel pe FaceBook, au glumit unii cu alții. Nimeni din toată secția aia de poliție, din tot orașul, n-a știut sau nu i-a păsat că TREBUIE să intre cu forța să o scape. Că asta este menirea lor de a exista, de a încasa salariul.

Acum câțiva ani aș fi fost furios pe acest subiect. Aș fi postat pe FaceBook, m-aș fi contrazis cu oameni pe care nu-i cunosc în discuții care nu contează.

Dar n-o s-o fac. Pentru că viața m-a învățat de câteva ori, destul de dur, că a spera la ajutor, a crede în ”justiție” este o copilărie.

Am avut la viața mea câteva discuții cu avocați buni. Adică nu genul tari în gură, cu promisiuni bombastice, ci realiști și sinceri ca un olandez bătrân. Și toți mi-au spus același lucru: nu există justiție. Există justiția pe care ți-o poți permite.

Nu există vreo instituție a statului care să te apere cu adevărat. Poliția își petrece timpul în principal cu hărțuitul cetățenilor cinstiți. De cei cu tupeu, de mafioți și infractori nu se ating decât atunci când este un caz atât de grav încât orgoliul o impune. Pot găsi orice criminal, orice pistol furat, orice tablou de valoare. Dacă apare la știri și merită efortul. Dacă nu… Dispari băi săracule de aici, că ne deranjezi.

Să presupunem însă că poliția se mișcă (din motive greu de înțeles) și își face… să zicem datoria. Ajungi la tribunal. Aici e circul numărul doi, pentru că ”justiția” pe care o meriți depinde de câți bani ai. Pentru avocați de calitate, pentru procese, recursuri, apeluri etc. Ai? Mai mult decât celălalt? Poate ai o șansă la justiție. Nai? Săracule :)))))

Este o lecție cinică despre lumea în care trăim. Crezi că este unică pentru România? Mai gândește-te. Fiecare țară are covorul ei sub care ascunde gunoaiele. Doar că la altele pragul este mai sus. Mult mai sus.

Eu unul nu mă bazez pe justiție. Nu m-a ajutat niciodată cu nimic. Este doar o mașinărie birocratică, plină de oameni dornici să-și justifice salariile. Completați formularul ăsta. Depuneți cererea asta. Mergeți la ghișeul x de la etajul 3. Iar ”justiția” ta, ”dreptatea” ta intră într-o mașinărie amorfă, lipsită de suflet și de minte. Te mestecă, te înghite și te cacă.

În cele din urmă, după ce tot sistemul poliție / justiție termină cu tine asta ajungi. Un căcat.

Ca să citez un personaj la fel de real precum justiția adevărată, ”The only rules that really matter are these: what a man can do and what a man can’t do.”

Așa că nu, nu sunt furios. Da, a murit un copil. Da, e absolut nedrept. Asta este lumea în care trăim. Mă mulțumesc să fiu lupul care stă la pândă și își păzește haita. Și să-l ferească toate zeitățile pământului pe ăla de va îndrăzni vreodată să amenințe haita mea. Oricine ar fi el.

Simfonie în Au major

Zice o vorbă că dacă după 40 de ani te trezești și nu te doare nimic, înseamnă că ai murit. Nu că sunt fan al zicalelor populare, dar se întâmplă ca viața să-ți demonstreze că nu sunt greșite. Sunt mai degrabă un rezultat al unei înțelepciuni acumulate de mii de ani.

Citeam odată într-o carte a unui om deștept că ADN-ul nu este un proiect al ființei finale, descrierea corectă fiind că este o rețetă. Gândește-te la corpul uman ca la un tort. În componența lui intră oxigen, carbon, hidrogen, azot, calciu și o mulțime de alte elemente. Ceea ce nu înseamnă că îl poți recrea plecând de la elementele brute. Procesul de formare al organismului se aseamănă mai mult cu gătitul. Adaugi un pic din asta, un pic din ailaltă, amesteci, le lași să lucreze la o temperatură bine definită, mai adaugi câte un pic din cealaltă și mai amesteci. La final, prin multe etape intermediare, obții ceva ce nu poate fi construit din elemente finite lipite unul peste altul. Structura ciocolatei, de exemplu, depinde în măsură covârșitoare de ordinea în care se adaugă ingredientele și temperatura la care se fac procesele. Topește și re solidifică o ciocolată și vei vedea că nu mai are același gust. Sau răcește-o la temperaturi extreme și vei vedea că, din nou, își schimbă structura, și deci gustul.

Rezultă, deci, că organismul oricărei ființe este rezultatul unui proces extrem de migălos de construcție. Ordinea proceselor este mult mai importantă decât elementele componente. Legile care guvernează crearea unui organism sunt extrem de delicate și de complexe. Natura lucrează la problema asta, în micul nostru colț de realitate, de vreo 3,5 miliarde de ani. 3,5 miliarde de ani în care a testat amețitor de multe combinații, de tactici, de rețete. Cumva, în codul genetic, este scrisă o succesiune de etape de creștere care dictează cum se dezvoltă oasele, mușchii, nervii și organele interne, la finalul căreia rezultă individul final. Și tot acolo este și o rețetă prin care genele să poată gestiona problemele care apar ulterior în viață.

Și mai puțin înțeles, mi se pare, este fenomenul prin care organismul, gata format, reușește să își mențină coerența funcțională. Multă lume, sub influența farmacologiei moderne, vede totul ca pe un mecanism extrem de simplist. Ești răcit, bagi o pastilă. Te doare capul, bagi altă pastilă. Ai diabet, faci injecții cu insulină. Ai tensiunea mare? Înțelegi unde bat.

Problema este însă că, așa cum organismul este creat de o rețetă, el nu este menținut în viață de niște sisteme independente. La o primă vedere, lumea percepe epilepsia ca pe o criză, ca pe o dezorganizare momentană a proceselor mentale. Ironic, mai ales că oamenii care s-au aplecat peste această problemă au constatat ceva cu totul uimitor: în timpul unei crize, creierul nu se scufundă în haos, ci invers, devine temporar mai organizat. Curenți cerebrali care în mod normal sunt absolut aleatori se sincronizează temporar și bat un ritm sincron. Atunci are loc criza de epilepsie.

Secretul funcționării organismului este, similar, o simfonie de funcționare a unor sisteme interconectate. Fiecare sistem este legat cu sisteme adiacente, și fie direct sau indirect, dezechilibre în unul din ele, se pot propaga în lanț, punând presiune suplimentară pe cele interconectate. Iar când dezechilibrele devin suficient de mari, simfonia în sine se poate dezintegra într-o cacofonie finală și ireversibilă. Viața înseamnă această simfonie.

Înțelegând lucrul ăsta, rămân uimit și umil în fața realizării naturii. Organisme atât de complexe, guvernate de legi atât de complexe, au în ele puterea de a corecta și trece peste o mulțime de erori. Marea simfonie permite o mulțime de variațiuni și devieri care se pot compensa la nevoie, în anumite limite. Faptul că entropia te pândește la fiecare pas, dar tu poți ajunge la vârste remarcabile relativ întreg, pare de-a dreptul incredibil. Viața, în sine, este un balet extrem de delicat pe muchia unei lame de ras infinit de ascuțite. Iar majoritatea zdrobitoare a organismelor de pe pământ navighează cu succes această ecuație inimaginabil de complexă. Sfidează pur și simplu logica!

Medicina modernă, așa de eficientă cum este, este un instrument extrem de rudimentar în fața adevăratelor probleme medicale. Putem interveni în câteva sisteme. În câteva situații extrem de limitate, putem face câte ceva util. De multe ori lucrurile bune pe care le facem au efecte neașteptate în alte sisteme. Sunt mult mai multe lucruri pe care nu le putem repara decât cele pe care le putem repara. Vestea bună este că, așa limitată cum este, medicina modernă, alopată, se bazează pe principiile de bază ale științei. Este un proces iterativ care lărgește permanent orizontul cunoașterii. Este singurul proces prin care vom ajunge la o cunoaștere superioară a ingineriei organismului uman. Pentru că medicina este fix asta, o inginerie a sistemului uman. Ce sisteme se pot corecta, suplini, repara.

În fața acestei realizări sunt foarte puține lucruri pe care le poți spune. Nu e de mirare când te doare ceva, mai degrabă e de mirare când nu te doare ceva. Și cât de ridicol este să te plângi de o simplă răceală. Sau cât de bucuros ar trebui să fi de fiecare zi în care ești treaz, conștient și rezonabil de sănătos, în care te poți bucura de viață. Sau că ar trebui să înțelegi că viața reprezintă această luptă constantă împotriva haosului.

Când ești tânăr, nu ești deloc conștient de fragilitatea sistemelor care te susțin, și aproape deloc conștient de simfonia din spatele lor. Înțelegi asta de-abia la vârsta când încep să te doară genunchii sau spatele, când te lasă privirea sau auzul, când începe să te doară stomacul. Înțelegi asta de-abia după ce ai abuzat de ele cu nonșalanță. Pentru că viața mai conține o ironie extrem de fină: pe măsură ce trece timpul îți schimbi sănătatea și energia pe, cu ceva noroc, un dram de înțelepciune și experiență, cu care să compensezi lucrurile care acum scârțâie dureros. Iar când ești tânăr, este aproape imposibil să iei în serios pe cineva care îți împărtășește lecțiile pe care le-a învățat în privința asta, care te sfătuiește să fii grijuliu cu simfonia ta pentru că vei avea nevoie de ea pentru o cursă lungă.

Închei cu o bucată de trivia. În esență, în procesul de diviziune celulară la formarea unui organism urmează două tipuri de modificări spațiale: protruzie, când celulele ies în afară, formând o excrescență, un membru, sau invaginare (știu, e un cuvânt cu rezonanță amuzantă), în care se creează un intrând, începutul orificiu. În procesul de dezvoltare a embrionului uman, primul astfel de fenomen care afectează sfera de celule create este o învaginare. Primul lucru se formează un intrând, înaintea creeri membrelor și extremităților. Și care este corespondentul acelui intrând în fizionomia finală a organismului? Care este acel prim diferențiator? Let’s just say that we are all first and foremost assholes :))

The Seagull

 

A storm was brewing on the horizon. Heavy, dark musty clouds collided ferociously, sparking shards of blinding fury. The sound of anger resonated through the air. A delicate sound of thunder.

Angry waves crashed into the rocky shore, throwing foam all over. Blades of grass were thrashing wildly in the wind. Grains of sand rode the gusts, mingling desperately mid air, looking for a way out.

Up on the hills, he watched the show, unblinkingly. The wind went around him, grazing his senses. Meaningless specks of matter brought far away smells to his nostrils. He smelled the world around him. The trees, the flowers, the animals, the chars from long gone fires.

The wind hit against him hard and furious. He raised his gaze to the scorching clouds above. The silver streaks burned deep lines into his retinas. He faced them fearlessly, defiantly. I do not fear you.

The sea was boiling furiously, grudgingly, angry, slushing around mindlessly, like a blind raging wounded monster. There was no logic, no reason, no purpose.

“It’s time”, he thought. Slowly he unfolded his wings. The wind caught the tips of his feathers, clutching furiously at him, tugging at his bones. He let himself rise to his feet. The wind almost whisked him away. Almost but not quite.

He closed his eyes and arched his wings, catching the wind, lifting sharply from the cliffs.

“No”, he thought, “You got this all wrong. I do not fear you. You do not own me. I own you.”

Post mortem-ul pățaniei ING

Ieri ING a trecut printr-o probă de foc pe care sunt sigur că nicio companie și niciun angajat din lume nu și-ar fi dorit să o cunoască. Trecând peste evidentul situației, ca fost client ING, a fost un lucru interesant de observat. Câteva concluzii mi s-au sedimentat azi dimineață. Să le luăm pe rând.

Prezența pe social media e trendy

Așa că, natural, toate companiile care se respectă trebuie să aibă un departament specializat. FaceBook și Twitter trebuie bifate neapărat. Cineva trebuie să răspundă, ca la un call center, cu service level de maxim nu știu câte minute pentru a răspunde la orice interacțiune. Și în principiu asta nu e mare problemă, atâta timp cât majoritatea întrebărilor sunt de gâgă, gen ”cu care parte trebuie să bag cardul în bancomat”. Mai bine de jumate din întrebările astea sunt rezolvate cu platitudini sau cu ”te rugăm sună în call center la 021-xxx.xx.xx.xx”. Treabă lejeră.

Cine se ocupă de social media

De obicei, o echipă de oameni tineri, la început de carieră. Mână de lucru ieftină pentru că… lipsă de experiență. Doar n-o să se aloce acum cine știe ce bani pentru social media, când avem atât de multe alte cheltuieli mai importante, ca de exemplu delegațiile managementului, conferințele în locații exotice ș.a.m.d. Pe lângă că sunt tineri și fără prea multă experiență, nici nu au un contact prea adânc în interiorul companiei. Asta dacă nu cumva sunt dintr-o agenție externă, caz în care ce pretenții să mai ai?

Cum curge informația

Doar pentru că pe un cont de FB sau Twitter scrie numele unei companii, nu înseamnă că ești conectat la nucleul companiei. În cazul unei crize, cum a fost situația cu ING, departamentul de social media este undeva la periferie. Echipele de criză care încearcă să rezolve o criză nu au timp de ședințe de status update. Managementul este isteric să rezolve cât mai repede situația și stă cu biciul pe cei de la tehnic. Iar cei de la social media depind de cele bunăvoința celor două pentru a se informa. Accent pe cuvântul ”bunăvoința”. Nimeni n-are nevoie de mucosul de la social media să i se încurce între picioare când arde pădurea.

Așteptări nerealiste

Am ajuns, fără discuție, o societate de consumatori extrem de răsfățați. Ni se cuvine totul ACUM! Fără așteptare. Și cum am devenit subit entități atât de importante, ni se cuvine instantaneu un răspuns corect și complet din partea companiilor cu care interacționăm. Nici măcar nu ne mai interesează natura problemei. Am devenit o societate de consum desăvârșită. Totul se rezolvă în unități de timp finite, totul este alb sau negru, unu sau zero. Nu mai există nuanțe, nu mai există finețuri. Dar presupunând chiar și presupunând că ar fi așa, oare cei puși în fața noastră sunt în măsură să livreze aceste răspunsuri? Au acces la informațiile pe care le solicităm? Au capacitatea de a gestiona crize de proporții?

Capul lui Moțoc vrem

Deci se dă următoarea situație: ceva face poc la ING. Situație nasoală, fără discuție. Nasoală pentru companie, nasoală pentru angajatul care a stat cu morcovul în… spate să rezolve problema cât mai repede, nasoală pentru clienții prinși cu mâncarea în față la restaurant sau cu pompa în rezervor la benzinărie. Nici nu știu pe cine să compătimesc mai tare… Iar în situația dată, toată lumea sare cu picioarele pe omuleții de la social media. Răspunsuri, vrem răspunsuri! Acum! Vrem un termen clar despre când se rezolvă!

Iar omulețul de la social media ce să-i răspundă? Habar n-are cum arată problema, unde e serverul, care e compania care a făcut software-ul, câți oameni lucrează s-o rezolve, care este complexitatea, cât durează sau măcar dacă este rezolvabilă (da, mai există și probleme din astea…). Așa că o dă și el pe platitudini și glumițe. Încearcă să facă față avalanșei cu ce are la îndemână.

Iar clientul, frustrat de bună dreptate, fierbe de furie. Păi cum, prietene, nu îmi spui nimic concret? Mă ții în întuneric? Vai, ce departament de social media incapabil. Huo! Mă-ta și rudele tale de nesimțit! Să vă dea afară bă, că nu sunteți buni de nimic!

Personal, ca fost client ING, mi se pare amuzantă situația. Din tot agregatul de factori care au condus la problema asta extrem de neplăcută, trăsnetul* cade pe echipa de social media. Ăsta este riscul oricărei companii când se avântă în medii atât de volatile. Orice construiești cu migală se poate prăbuși rapid și întoarce împotriva ta. Nici măcar nu este o problemă de dacă, pare mai degrabă doar una de când. N-am citit însă nicio opinie care să ceară explicații despre cum s-a putut întâmpla asta. Știu cu siguranță că în alte țări există legislație care cere, pentru anumite sisteme, printre care și cele bancare, up time de 100%. Ăsta este unul dintre motivele pentru care mari bănci globale au în centrul lor un mainframe care n-a mai fost oprit sau resetat de zeci de ani. Oare în România nu există asemenea legi? Sau există și tocmai au fost grav încălcate? Organismele de reglementare și supraveghere bancară ce au de zis?

Așa că, dragi clienți ING, dacă țineți la banii voștri, poate ar fi cazul să vă puneți alte întrebări decât ce a făcut echipa de social media pentru voi. Părerea mea…

 

 

*am folosit cuvântul trăsnet cu bună știință. A se vedea și cuvântul paratrăsnet 😉

Ți-am povestit că acum port lentile de contact?

Sigur că nu, dragă blogule, pentru că n-am mai scris în tine de multă vreme 🙂

Anul ăsta, pe la finalul școlii, am fost cu Dani la oftalmolog. Am aflat că are miopia școlarului. Deocamdată -0,5 la fiecare ochi, rămâne de văzut cum va evolua în timp. Asta este prefața 🙂

Ideea este că umblând prin magazine, m-a prins de braț o tanti mai hotărâtă în inițiativă de vânzări. Am primit gratuit o pereche de lentile de contact, o cutiuță de stocare, o sticluță de lichid de curățare și o sticluță de lacrimi artificiale. Mi le-am pus acolo, în magazin, și pentru prima dată în 30 de ani (da, de atâta timp port ochelari…) am văzut clar în tot cadrul vizual, aproape 180 de grade. Pentru mine, pasionat de fotografie și video, imagine în general, a fost o experiență impresionantă.

La început mi s-a spus că modelul ăsta, Alcon Air Optics, pot fi purtate 6 zile și nopți, după care curățate, lăsate la hidratat peste noapte și apoi puse înapoi, iar peste o lună schimbate. Mi-am făcut curaj și le-am scos singur acasă, o operațiune mult mai ușor de făcut decât pusul lor. Le-am clătit și le-am lăsat la hidratat. A doua zi m-am chinuit 10 minute să pun lentila în ochiul drept și încă 10 la ochiul stâng. Procedura nu este dificilă dar necesită o experiență care se capătă doar în timp.

Am fost cu ele și la mare, la sfârșit de august. M-am bălăcit cu fetele în mare fără frica de a-mi uda ochelarii. Am făcut chiar și un pic de snorkeling, cu ochii după crabi și scoici. Experiența a fost plăcută. Apoi lentila de pe ochiul stâng a început să se încețoșeze seara. Am pus un pic de lacrimi artificiale și câteva minute a fost bine, apoi s-a încețoșat iarăși. Am curățat-o și am pus-o la hidratat. A doua zi s-a îcețoșat imediat după prânz. Așa se manifestă o lentilă uzată. Le-am aruncat.

Apoi am fost la un control oftalmologic. Simțeam că dioptriile nu erau chiar ok la unul din ochi. Acolo am aflat mai multe lucruri. Cel mai important, oricât ar zice producătorul că poți purta lentilele, nu e niciodată o idee bună să dormi peste noapte cu ele. Ochiul folosește pleoapele ca mecanism natural de curățare. Lentilele de contact, oricât de curate, pot purta pe interior diverse bacterii care, dacă staționează suficient, pot afecta ochiul grav, uneori iremediabil. Așa că regula numărul 1 – în fiecare seară dă-le jos din ochi, curăță-le și dormi cu ochii curați. A doua zi mai clătește-le odată cu soluție și punele înapoi în ochi. Au urmat alte reguli de bun simț: igiena impecabilă a mâinilor la orice operațiune cu ochii, folosirea de prospape care nu lasă scame pe mâini (nu m-am gândit niciodată că asta ar putea fi o problemă), să ai mereu la tine soluție, recipient pentru lentile și o pereche de ochelari, să nu clătești niciodată lentilele cu altceva decât soluția sterilă și dezinfectantă și să nu schimbi niciodată lentilele cu altcineva.

Pe la a doua pereche de lentile ce contact, una din colegele mele de birou, purtătoare de lentile de contact, a venit să mă întrebe dacă am soluția de lentile la mine. O aveam, așa cum îmi recomandase doctorul. Ei îi intrase o scamă sub lentilă și îi iritase teribil ochiul. Apoi a fugit la doctor și a aflat că scama îi zgâriase corneea. Nu ireparabil, dar cu siguranță neplăcut.

O lună mai încolo am pățit și eu ceva similar. Inițial m-a mâncat ochiul și m-am scărpinat nițel la baza nasului. Apoi mâncărimea a continuat și m-am dus la baie să verific în oglindă. Am văzut un ochi roșu și injectat (i-am făcut și o poză dar nu e de pus pe net), ce lăcrima deja abundent. Arăta destul de horror. Așa că am luat soluția și cutiuța și am scos lentilele. Mi-am făcut o programare la doctor dar până să ajung acolo două ore mai târziu, ochiul se liniștise. Am făcut totuși un examen complet, să mă asigur că nu este afectat. Nu era. Cel mai probabil o combinație de praf și posibil o mică reacție alergică. Am fost surprins să aflu pe pielea mea cât de repede se poate irita ochiul…

Morala este că toate regulile date de oftalmolog s-au dovedit de un bun simț desăvârșit. Pot părea o prostie, dar nerespectarea lor te poate costa inclusiv vederea în acel ochi. Pe mine m-a costat până acum o usturime de ochi serioasă după ce nu m-am spălat temeinic pe mâini după un ardei iute. Am mai aflat și că nu toate lentilele sunt create egale. Cele Alcon, pe care le port acum, sunt ceva mai groase iar unii ochi mai sensibili pe tolerează mai greu. Există pe piață și modele de la Bausch & Lomb sau Jhonson & Jhonson care sunt mai subțiri și mai ușor de tolerat. Încerc să obțin niște mostre și de la ei, să văd pe ochiul meu care este diferența.

Există și modele de lentile de contact pentru astigmatism, precum și lentile de contact multifocale (gen ochelarii bifocali ai bunicuței de pe vremuri). Sincer, nu credeam că se poate, dar uite că știința și ingineria sunt mai tari decât imaginația. Esențialul este însă să îți respecți ochii, adică regulile de igienă. Lenea nu are ce căuta aici. Dacă ești comod, fă-ți un bine și rămâi la ochelari.