De ce respect McDonald’s

Acum mulți ani, pe când lucram în presă, aveam programată o delegație. Nu oriunde, ci în Amsterdam. Nu că ar avea legătură cu povestea, dar Philips lansa niște game noi de produse, printre care prima generație de televizoare cu Ambilight. (Între timp Philips a vândut divizia de televizoare și patentele către altcineva, știu. Mare păcat, dar asta este economia de piață. Îmi aduc aminte cum am salivat atunci la frumusețea acelei tehnologii…)

Fix în ziua de dinaitea plecării s-a întâmplat să-mi fie rău. Cam cât de rău se putea fără să te târâi pe jos. Toată ziua m-a bâzâit o stare de amețeală și de greață. Se rotea universul cu mine. Și ironia sorții face că aveam de livrat un metru cub de materiale înainte să plec. Toată ziua, nemâncat și amețit, m-am chinuit să livrez ce era de livrat. Mă întrebam sincer dacă nu cumva pică delegația. Cum naibii să pleci amețit și cu greață?…

Pe seară, după o zi de calvar, nu mă simțeam nici măcar în stare să conduc până acasă. Am sunat pe cineva și l-am rugat să vină să mă ducă acasă, cu tot cu mașină. “Și vrei ceva de pe drum?” m-a întrebat? “Da”, am răspuns “un meniu de la Mec, dacă ai drum? Și un milk shake de vanile…”

Pe care mi le-a adus. M-am luptat cu greața și am mâncat. Să fi fost vreo 7 seara. Cât am mai stat să mă reculeg, mi s-a ridicat negura de pe ochi. Greața a încetat, pământul a încetat să se rotească. Mi-am revenit atât de bine că, spre uimirea generală, am condus (asistat) până acasă, bine mersi.

De-a lungul anilor, am rămas cu o convingere: n-o fi sănătos, dar din când în când, nu te omoară. Am văzut Super Size Me. Mi-a venit să ridic piatra, dar doar am cântărit-o. Am văzut un filmuleț cu Jamie Oliver, care le arăta copiilor cum se fac burgerii de la Mec. Și iar am cântărit piatra… Dar n-am aruncat-o. Am mers din când în când, rar, singur sau cu copiii. Un burger, un shake, o înghețată…

Și mă tot întrebam, de ce oare nu sunt capabil să urăsc McDonald’s, cum o fac alții? Apoi a venit pandemia. Am stat închis în casă câteva luni. N-am salivat la nimic. Am început să ieșim cu toții, precauți din casă. Apoi ceva mai puțin precauți. Apoi chiar neglijenți. Unii din noi. Am vrut să mănânc din unele locuri, dar am fugit mâncând pământul văzând lipsa de măști și de preocupare.

Duminica trecută, îi promisesem Laurei că o scot undeva. Doar noi doi. A vrut la Comana. Am ajuns într-un puhoi de lume. Așa multă că sătucul era congestionat ca Maghieru în miez de zi, în zilele bune. O droaie de săteni stăteau pe stradă, încercând să te bage în curte, să parchezi. “Doar 15 lei pe zi”. M-am plimbat cu Laura printr-un puhoi de lume. Am mâncat o înghețată și am băut o apă minerală. “Ce facem, mai stăm?” am întrebat scârbit. “Nu, hai să plecăm, e prea multă lume. Dar hai să mâncăm ceva pe drum”.

Era McDonald’s Progresul în drum. Am parcat și am intrat. Ne-au invitat să ne dezinfectăm mâinile și ne-au luat temperatura. Am făcut comanda la aparat și ne-am pus la coadă. Am mâncat ceva (poate prea) sățios în mașină și apoi am plecat în parcul Tineretului. Ne-am plimbat și ne-am dat cu barca pe lac. Ne-am bucurat de o zi frumoasă.

Azi dimineață iar a trebuit să merg undeva cu Laura. Pe drum, clasicul “tati, mi-e foame”. M-am dus la Unirii. Când am intrat în hol, o femei în mai în vârstă cu termometrul în mână. Până să îmi zică ceva, am luat dezinfectant în palmă iar ea mi-a luat temperatura. “Aveți 35,6. Să aveți o zi bună”. Am comandat mâncarea și am plătit-o. Era meniul de dimineață. McSausage cu cartofi prăjiți și suc de protocale. Când ieșeam, am trecut pe lângă doamna cu termometru. Am dat să deschid gura, dar mi-a luat-o înainte. “Vă mulțumim că ne-ați vizitat. O zi frumoasă”. “Sărut-mâna”, am răspuns, “să aveți o zi frumoasă”.

Și iar m-am gândit, de ce nu urăsc McDonald’s? Doar vând mâncare nesănătoasă și sunt o corporație din aia care jupoaie carnea de pe om, nu? Și iar m-am gândit. În toți anii de când merg la McDonald’s, niciodată n-am văzut vreun angajat care să dea ochii peste cap la mine. Niciunul n-a fost grețos. I-am văzut uneori fiind abuzați de unii clienți care se visau undeva la stele Michelin. I-am văzut obosiți, stresați, dar niciodată răutăcioși. Ba chiar țin minte episoade de zâmbete, de oameni binevoitori dincolo de obligația profesională.

Iar azi mi-am dat seama că pentru asta le calc pragul. Pentru oamenii care lucrează acolo. Unii extrem de tineri. Alții suficient de bătrâni cât să nu se mai uite alți angajatori la ei. De la cei de la tejghea la puștanii de la McCafe cu freza aranjată cu gel. Fiecare cu crucea lui în spate, dar muncind cinstit și onest. Fără văicăreli, fără scârbă. Fără rahat vărsat în cârca clientului. Oameni munciți de soartă care în loc să se văicărească despre ce li se cuvine sau cum ar trebui să fie, își văd de munca lor. M-am simțit mic și umil… M-am simțit meschin, prin comparație.

Și de-asta le voi mai călca pragul. Din respect pentru umanitatea lor. O perlă ascunsă la vedere, pe care cine știe câți o văd și o apreciază. Da, mâncarea sigur nu va fi cea mai sănătoasă, dar nu cine te-a dus vreodată cu forța la McDonalds să mănânci?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *