Al șaselea simț, calculatoare și timp

Azi am avut ocazia să reflectez, din nou, asupra curgerii timpului. Nimic de rău, dar cu niște lecții interesante. Povestea o sa fie puțin mai lugă și mai întortocheată, pentru că este vorba de contextul în care se întâmplă. Și în ciuda începutului, nu e un geek story 🙂

Povestea incepe acum multi ani, prin ’99. Pe vremea aia aveam un calculator fabulos. O placă de bază Tekram P5MVP-A4 (n-o să-ți vină să crezi ce mult m-am străduit să îmi aduc aminte :)), cu un fabulos procesor Cyrix 6x86MX PR200. Adică la unele aspecte era echivalentul unui Pentium 200 MMX, dar rula la 150 MHz. Viteza era aproape decentă. Puteam să joc Quake 2 lejer, mai ales cu accelerarea grafică oferită de singura placa video dedicată făcută vreodată de Intel, i740, care avea impertinența de a nu funcționa pe OpenGL și DirectX fără un AGP Aperture Size de minim 16MB. Pe când eu aveam, dacă mă ține bine memoria, un fabulos 32MB de RAM.

Ce nu putea însă să facă ansamblul de hardware sus menționat, era să redea cursiv un DivX. Se descurca perfect cu MPG-urile și VideoCD-urile (aceeași mîncare de pește până la urmă), dar nu cu DivX-urile în general. Și cu Al șaselea simț în particular nu se descurca la muchie. Ce să te faci cu rezoluțiile extravagante de gen 640×360 pixeli… Așa că yours truly își punea la muncă vastele cunoștințe de overclocking. 50MHz și 0,2 volți în plus plus un cooler suplimentar mai târziu, calculatorul se dovedea capabil să redea cursiv filmul. Singura problemă, minoră de altfel, era ca pe la fiecare jumate de oră se bloca sau reseta. Dar măcar mergea.

Și acum deviem aproape definitiv de la geek story. Tot pe vremea aia, cunoșteam o domnișoară, pe numele ei Ioana. Cum filmul în cauză îmi plăcea foarte mult, devenind instant unul dintre all time favourit-urle mele, am invitat-o pe domnisoară la mine să îl vadă. Cu chiu cu vai, cu două-trei resetări la activ, am reușit să vedem filmul. Personal rezonam foarte puternic cu poveștile lui Cole și ale lui Malcom. Puteam înțelege în detaliu trăirile lor interioare și simțeam că filmul surprinde elemente definitorii pentru caracterul meu. Un fel de album preferat, dar transpus într-o ecranizare pusă în scenă desăvârșit.

Trecem fulgerător prin timp până în ziua de azi. 12 ani, o căsătorie cu domnișoara mai sus menționată și doi copii mai târziu, am avut ocazia să revăd filmul, care după toți anii și filmele văzute între timp, a rămas cu brio în top 5-ul personal. Numai că l-am văzut in format HD 720p, pe ecranul unui netbook deja bătrânel, cu procesor la 1,33GHz, care însă fluiera plictisit în fața task-ului în cauză. Asta a fost prima realizare suprinzătoare.

A doua a fost redescoperirea unui personaj care mi se păruse relativ neinteresant prima dată. Acum, prin ochii de părinte preocupat permanent de binele copiilor lui, am înțeles cu adevărat drama mamei lui Cole – iadul unui părinte neputincios în fața chinurilor evidente la care este supus copilul lui. Și mai ales, am înțeles cu adevărat tragedia tăticului Kyrei.

Nu mai intru în detalii despre genialitatea regiei, despre modul magistral în care Bruce Willis a demonstrat că este infinit mai mult decât un actor de acțiune / comedie și despre maturitatea incredibilă a lui Haley Joel Osment care, din punctul meu de vedere, ar fi meritat Oscarul pentru rolul său. Îl consider un film de referință, o bijuterie ce ar trebui să nu lipsească din bagajul oricărui cinefil cu pretenții. Dacă nu l-ai văzut, ți-l recomand din tot sufletul.

Dar după ce s-a terminat filmul, am avut ocazia să reflectez îndelung asupra a ce au înseamnat 12 ani. Cum s-au schimbat calculatoarele (geek story over), dar mai ales cum m-am schimbat eu, dintr-un tinerel lipsit de griji și responsabilități, într-un adult ”la casa lui”, cu copii cu râset cristalin încurcați de picioare și credit la bancă. Și privind înapoi, nu-mi dau seama când a avut transformarea. Într-un fel, toate amintirile astea m-au facut să mă simt bătrân. Poate și de la sinuzita care mă chinuie zilele astea 🙂