Mi-am adus aminte zilele astea de un episod din trecutul meu din presă.
Eram în Danemarca, într-o vizită la Bang & Olufsen, cu o adunătură pestriță de ziariști de prin toată lumea. Era după masă, eram cu toții într-un autocar. Fiecare vorbea cu fiecare. Iar eu, tolănit pe o banchetă din spate, vorbeam cu Sushmita. O indiană de vreo 25 de ani, așa micuță de te mirai că nu merge întoarsă cu cheiță.
M-a întrebat la un moment dat ce știu despre India. I-am spus că nu prea multe. Văzusem un documentar despre căsătoriile aranjate, norma în India. Tradiția spune că părinții se întâlnesc, discută, aranjează totul, iar mirii se cunosc în ziua nunții. Șocant, nu? Ideea fiind cam așa – căsnicia e ca o oală cu apă. Dacă o pui pe foc gata fierbinte, se evaporă repede și se termină. Dacă o pui cu apă rece, însă, până se încălzește și fierbe, trece multă vreme. După părerea lor, secretul vieții conjugale de durată.
Mi-am exprimat surprinderea pe subiect. A urmat o discuție în care Sushmita îmi explica problema. Filozofia pe care nu o înțelegeam eu. Dar a ținut să-mi spună că lucrurile nu mai sunt chiar cum au fost. Ea, de exemplu, avea un prieten. De câțiva ani. Cam, doi, așa. Părinții lui se pregăteau să meargă la ai ei, să negocieze căsătoria. Dar între timp, își păstrează ambii ”puritatea”.
Aici am căscat ochii mari.
– Poftim? Fără sex de doi ani de zile?
– Dap.
– Și el ce părere are?
– Niciuna.
– Cum niciuna? E om, are nevoi. Nu-ți pasă de chinul lui?
– Dacă mă iubește, rabdă până ne căsătorim.
– Și dacă după ce vă căsătoriți vă dați seama că nu vă potriviți?
– Cum adică?
– Adică vă dați seama că lucrurile nu merg, nu sunteți compatibili. Nu mai bine aflați de dinainte?
– NU.
A urmat o perioadă de liniște, după care am continuat.
– El este virgin?
– Da.
– Ești sigură? Ce te face să crezi că el e virgin? zic.
– Cum să nu fie?
– Na, e bărbat tânăr, urlă hormonii în el… Nu pot să cred că o asemenea abstinență îi cade bine.
– Dacă mă iubește, să rabde!
Cam aici s-a terminat discuția în cauză, am migrat către alte subiecte.
A doua zi de dimineață, la micul dejun, eram cu sucul de portocale în față. E o fixație de-a mea în delegații. Când a apărut Sushmita, era neagră. S-a așezat cu mine la masă.
– L-am sunat aseară imediat ce am ajuns în cameră.
Am înghițit un nod.
– Și?
– L-am întrebat direct – ești virgin?
– Și?
– Întâi mi-a zis că da. Apoi a început să se bâlbâie, după care a recunoscut că nu. A fost la unda de meserie. Că cică era curios și el cum este.
Liniște câteva secunde.
– Na, e omenește, zic. E un impuls deosebit de puternic. Nu poți să-l condamni, dacă tu îi refuzi de ani de zile lucrul ăsta. Ce ai de gând să faci?
– Nu știu. Nenorocitul m-a mințit. O să discutăm când ajung acasă. Vedem dacă ne mai căsătorim. M-a dezamăgit foarte tare.
Am clipit des, rămas perplex. Ca dovadă că n-am uitat discuția.
M-am gândit și atunci și de fiecare dată când mi-am adus aminte de episodul ăsta, la omul ăla din India. Probabil își vedea bine mersi de treabă pe-acasă. Poate chiar era noapte când i-a sunat telefonul și dormea. Probabil s-o fi mirat de unde naiba l-a lovit. Nu i-o fi ajuns că era frustrat de vai de mama lui din cauza obiceiurilor absurde ale societății în care trăiește, ăsta era fix lucrul de care mai avea nevoie acum. Un tip de la mii de kilometri distanță, pe care nu îl văzuse în viața lui, îi dădea una peste ceafă, prin telecomandă.
Nu îmi aduc aminte dacă sau cât am sughițat atunci. Probabil nu suficient. M-am gândit însă mereu la cât de importante sunt normele sociale comparativ cu fericirea unui individ. Cât de departe trebuie să mergi cu conformitatea de frica posibilelor consecințe? N-am aflat niciodată ce s-a întâmplat cu ei. Mi-ar plăcea să cred că totuși această poveste a dus la o întărire a relației lor, dar poate este doar natura mea optimistă pe care o proiectez asupra lumii.