Rants & ravings
În interes de serviciu, ce e drept. Dar plec la drum cu niște prieteni de excepție. Atașez o poză mai jos.
Ne vedem la City Park Mall, vineri de la 14:00 și sâmbătă de la 11:00, împreună cu multe alte surprize.
PS: Nu vă spun pe unde o iau și cu ce mașină merg 😛
Olympus OM1, a doua mea cameră foto. Dar prima mea iubire în domeniu 🙂
O cameră foto subțire, elegantă, dar extrem de performantă.
…terminăm odată cu prostiile?
Culoarea îți fură atenția de la formă. Culoarea îți ascunde, uneori, esența unei imagini. Ca de exemplu…
… mă străduiam din greu să plec din pat fără să fiu ”detectat” și trimis înapoi la culcare. Acum ca sunt mare, mă strădui la fel de din greu să plec din pat fără să fiu ”detectat” și păstrat la culcare.
Ironia sorții?
Știm cu toții ce e spam-ul. Nu mai dau definiții.
Când îl primești pe mail, dacă ai noroc e direcționat direct în junk. Dacă n-ai, îl direcționezi tu. Dacă vine prin poștă, îl arunci la gunoi. Dar mai există un tip de spam interesant.
Ieri dimineață a trebuit să sar în mașină pentru niște curse inopinate. Am demarat în trombă, supărat pe cauciucurile de iarnă. Pe la 1 km distanță am sesizat că aveam ceva sub ștergător. Am tras pe dreapta ca să scot flyerul de acolo. Spre surpriza mea însă, era imposibil de mișcat din loc.
Vezi tu, Gogu Vasilică, mare patron de vulcanizare și magazin de piese auto, rafinat cunoscător al tehnicilor de marketing și desăvârșit producător de materiale de print vrea să ajungă celebru. Așa că face un mirobolant flyer. Pe hârtie lucioasă, nu altfel, să se asorteze cu costulul lui Armani. Și mândru de creația lui trimite hoardele de angajați loiali să împrăștie Evanghelia după Filtrul De Aer. Așa ajunge o bucată de hârtie albastră, lucioasă, sub ștergătorul mașinii mele, fix înaintea unei nopți reci în care condensul se așează pe mașină. Condens care se îmbibă în Evanghelia sus menționată ce până dimineață se lipește de parbriz de parcă ar fi pus cineva prenadez.
Recunosc sincer, am citit flyer-ul și l-am cautat la adresă. Aveam intenția fermă de a pune dobitocul sau unul din angajații lui să-mi curețe parbrizul. Din nefericire pentru mine amicul și aghiotanții lui se relaxau acasă, satisfăcuți probabil de aventura lor nocturnă. Până la urmă a trebuit să mă chinui eu să-l curăț din parbriz.
Așa că stimați spameri de toate formele, care cel mai probabil nu citiți acest blog, vă rog din suflet să mă ocoliți. Pentru că dacă nu o faceți, s-ar putea să înghițiți materialele cu care mă sufocați, moment în care s-ar putea să-mi doresc cu ardoare să folosiți cerneluri pe bază de cât mai mult plumb.
Dacă aș fi naiv, mi-aș dori ca primăria să amendeze sănătos toți lipitorii de postere, afișe și alte materiale publicitare. Dar știu cum merg lucrurile în România…
Telefonul mobil. O unealtă omniprezentă. Se spune că nu uiți niciodată ”prima dată”. În cazul meu a fost un Nokia. 5110. Un telefon mare, cu semnal bun și mai ales cu jocuri 🙂
Dar nu a fost prima mea dragoste. Ea s-a numit Ericsson A2618. Era chiar mai mare decât 5110 dar mai ușor, iar autonomia lui era uimitoare. Nu o dată am vorbit mai bine de jumate de oră după ce primeam semnalul de low battery. Asta m-a făcut să îi iert chiar și fiabilitatea redusă.
Când a murit am trecut la un T20e care mi s-a părut la fel de simpatic. Când a cedat și el, am încercat să mă consolez cu un Nokia 3310, dar mi s-a părut prea străin și ilogic. Așa că am fugit din nou către Ericsson, pe atunci proaspăt transformat în Sony Ericsson. Numele noii iubiri era T310. Era un ”săpunel” mic dar isteț. Avea ecran color și tonuri de apel polifonice, un veritabil rege în țara chiorilor. Strângea lumea în jurul lui când demonstram tonul de apel din Psycho al lui Hitchcock. Iar acumulatorul Litiu-Polimer era ridicol de bun. A fost primul telefon pe care l-am schimbat nu pentru că s-a stricat, ci pentru că se învechise prea tare și vroiam mai mult. După el a urmat o lungă serie de alte Sony Ericsson. Toate de încredere, toate dragi mie pentru logica lor elegantă și pentru design-ul interesant.
Poate cel mai drag dintre toate mi-a fost K750i. La doar câteva luni după ce îl puneam în deschiderea revistei Stuff, reușeam să îl cumpăr cu niște inginerii financiare remarcabile. Era unealta multimedia desăvârșită. Cu un card de memorie de 512MB era un MP3 player de excepție, cu niște căști intra aurale fabuloase. Era o cameră foto excepțională cu autofocus. Era un telefon superb, mic compact și elegant. Era chiar și o lanternă bună pentru urgențe. Fotografia de jos este, pe scurt, istoria telefoanelor Sony Ericsson din viața mea.
Și ăsta este, din păcate, sfârșitul unei ere. Mă uit cu regret la lineup-ul actual al companiei. Aproape nimic de acolo nu mai păstrează spiritul acestor superbe telefoane. Nimic nu îmi mai face cu ochiul, nimic nu îmi mai încântă sufletul. Mai toate sunt mari ecrane cu 3-4 butoane, pierdute aproape anonim într-o mare de telefoane cu Android. Sau mai grav, cu Symbian-ul care nu vrea să înțeleagă că a murit. Mi-e dor de pasiunea ce se regăsea în vechile telefoane. Va trebui să mă mulțumesc doar cu funcționalitatea. Și dacă e așa, există opțiuni mai bune, mai ieftine sau mai frumoase decât Sony Ericsson. Sigur, nici una dintre ele nu e Nokia.
Ăsta este sfârșitul unei ere pentru mine. Mă simt oarecum homeless…
PS: Pentru cei care nu știu, pe vremea când lucram în presă, acum peste 4 ani, eram cel mai mare fan Sony Ericsson. Din presă adică. De asta povestea de sus este atât de dureroasă pentru mine.
Ziceam că sunt ecologist. Vă invit să răsfoiți o revistă în cel mai ecologic mod cu putință: online.
Nu sunt o persoană prea veselă. Nu mă hlizesc permanent și nu găsesc motive de amuzament în tot ce mă înconjoară. Sigur, îmi place să râd la glume inteligente. Nu mă amuză în schimb prostia și formele ei de manifestare. Nu pot să râd la alde Țociu și Palade. Mi se par triști. Și poate de asta, sau din cauza asta, tind să observ lucruri nu tocmai plăcute.
Familia noastră este ecologistă, în limitele raționalului. Sortăm gunoiul și îl ducem periodic la reciclare. Iar într-o casă cu doi copii mici și patru bunici iubitori, avem o resursă inepuizabilă de plastic și hârtie. Ieri, duminică, profitând de timpul liber, am luat trei plase enorme și m-am oprit la unul din punctele de reciclare să le descarc.
Când mă suiam în mașină să plec am observat doi muncitori de la REBU, cu lopețile în brațe, oprindu-se în dreptul benei de plastice. Îi văzusem cu coada ochiului apropiindu-se, deci era rezonabil să presupun că văzuseră în linii mari ultimele lucruri pe care le aruncasem. Unul dintre ei a băgat capul să studieze lucrurile aruncate, după care a împins un braț înăuntru, forțându-se să apuce ceva. Am zăbovit nițel pentru a vedea ce extrag. Din tomberon și-a făcut apariția un castel de plastic ale cărui turle fuseseră rupte dar atârnau în două fire electrice. Îl aruncasem cu câteva secunde înainte. Omul îl întorcea pe toate părțile, studiind stricăciunea. L-am privit nițel, din confortul mașinii cu încălzire. Omul era ușor colorat, dar nu excesiv. Nu părea ”colecționar” de meserie. Nu căutase alte lucruri de posibilă valoare comercială. Alesese doar jucăria. Aproape îi vedeam mental planul de lipire a jucăriei cu un tub de super glue.
Și dacă tot am ajuns acolo, n-am putut să nu merg mai departe cu imaginația. Am văzut un copil așteptând-ul acasă și bucurându-se la o jucărie lipită, recuperată dintre gunoaiele altora. Un copil probabil flămând și înfrigurat, bucurându-se de întoarcerea tatălui lui de la muncă într-o duminică seară. Se poate ceva mai trist de atât?
După cum spuneam, nu sunt o persoană prea veselă…
Ieri seară ardeam gazul pe Facebook. Și cum am dat Like la pagina NASA, am văzut anunțul cum că ultima lansare a navetei Discovery urma să fie transmisă live pe internet. Așa că am fost curios să văd prima mea lansare spațială live. Adică secvența urcată ulterior de ei pe Youtube:
