Plecam la plimbare azi dimineata. Cu masina pana unde se termina asfaltul dupa care cu piciorul mai departe. Mergem si ne oprim intr-o poienita.
Laura rastoarna toate pietrele, rupe toate floricelele si frunzulitele aflate la indemana, cerceteaza totul. Dupa care facem niste poze cu totii si ne pregatim de intoarcere pentru masa de pranz. Moment in care Laura ia o tranta. Ca de, asa sunt copiii de un an jumate. Normal, incepe sa planga si, normal, mami o ia in brate sa o ostoiasca.
Moment in care incep urletele de 2 ori mai tare. Vezi tu, din tot muntele si toate poienile de pe el, din toate locurile in care putea sa cada lata, Laura a mea a reusit sa cada lata fix pe un musuroi de furnici. Si nu din alea mici si amarate, ci din alea rosii si mari cat un vitel. Care, pana sa se ridice copilul de pe jos, erau calare pe ea cu zecile, muscand feroce tot ce puteau. Iar cand mami a cules copilul in brate, jumate din furnici s-au mutat pe mami.
Mami, vazand atacul salbatic al furnicilor, incerca sa dea creaturile jos de pe copil si de pe ea. Sarcina dificila. Asa ca tata sare in actiune si preia copilul, dand salbatic cu sapca sa curete ganganiile. Numai ca ale dracu’ ganganii muscau tot ce apucau cu asa o ferocitate ca pur si simplu nu le putea disloca sapca aplicata cu energie de tati. Bonus, unele dintre furnici incercau sa intre sub pantaloni sau dupa guler. Iar tati, care culegea manual furnicile acum, pentru ca era singura metoda eficienta, incerca un fel de multitasking furibund de a scoate furnicile din guler si de o a dezbraca pe Laura in acelasi timp.
Intr-un final operatiunea a reusit. Copilul imbracat in scutec era intors minutios pe toata partile, confirmand lipsa furnicilor. Apoi hainele au fost curatate totalbde bestiile milimetrice, si am imbracat copilul din nou.
Incredibil, dar toata povestea a durat nu mai mult de 1-2 minute.
Si ma intreb iarasi, care sunt sansele ca din toata padurea, Laura sa se intinda fix pe un musuroi de furnici rosii?
