Care sunt sansele?

Plecam la plimbare azi dimineata. Cu masina pana unde se termina asfaltul dupa care cu piciorul mai departe. Mergem si ne oprim intr-o poienita.

Laura rastoarna toate pietrele, rupe toate floricelele si frunzulitele aflate la indemana, cerceteaza totul. Dupa care facem niste poze cu totii si ne pregatim de intoarcere pentru masa de pranz. Moment in care Laura ia o tranta. Ca de, asa sunt copiii de un an jumate. Normal, incepe sa planga si, normal, mami o ia in brate sa o ostoiasca.

Moment in care incep urletele de 2 ori mai tare. Vezi tu, din tot muntele si toate poienile de pe el, din toate locurile in care putea sa cada lata, Laura a mea a reusit sa cada lata fix pe un musuroi de furnici. Si nu din alea mici si amarate, ci din alea rosii si mari cat un vitel. Care, pana sa se ridice copilul de pe jos, erau calare pe ea cu zecile, muscand feroce tot ce puteau. Iar cand mami a cules copilul in brate, jumate din furnici s-au mutat pe mami.

Mami, vazand atacul salbatic al furnicilor, incerca sa dea creaturile jos de pe copil si de pe ea. Sarcina dificila. Asa ca tata sare in actiune si preia copilul, dand salbatic cu sapca sa curete ganganiile. Numai ca ale dracu’ ganganii muscau tot ce apucau cu asa o ferocitate ca pur si simplu nu le putea disloca sapca aplicata cu energie de tati. Bonus, unele dintre furnici incercau sa intre sub pantaloni sau dupa guler. Iar tati, care culegea manual furnicile acum, pentru ca era singura metoda eficienta, incerca un fel de multitasking furibund de a scoate furnicile din guler si de o a dezbraca pe Laura in acelasi timp.

Intr-un final operatiunea a reusit. Copilul imbracat in scutec era intors minutios pe toata partile, confirmand lipsa furnicilor. Apoi hainele au fost curatate totalbde bestiile milimetrice, si am imbracat copilul din nou.

Incredibil, dar toata povestea a durat nu mai mult de 1-2 minute.

Si ma intreb iarasi, care sunt sansele ca din toata padurea, Laura sa se intinda fix pe un musuroi de furnici rosii?

Știai că…

Tu, cel care citești rândurile astea, ai 46 de cromozomi, la fel ca și mine și toți ceilalți oameni. Dacă ești extraterestru, salutare și bine ai venit. Jumate din cromozomii tăi provin de la tatăl tău și cealaltă jumate de la mama ta. Mai toate animalele din lume care folosesc reproducerea sexuată respectă regula asta, indiferent de numărul de cromozomi pe care îl au. Am spus mai toate pentru că sunt unele care nu respectă regula asta.

Ordinul Hymenoptera, cu membrii marcanți precum furnicile, viespile și albinele, are cu totul alte reguli. Masculii au doar jumătate din numărul de cromozomi al femelelor, pe care îl primesc exclusiv de la mamă. În realitate, pur și simplu nu au tată. Ouăle ne fecundate se transformă automat în masculi. Și nu, nu sunt fecundate de sfântul duh. Ouăle fecundate, fără excepție, ajung femele. În termeni științifici, se spune că sunt haplodiploide.

Atunci când o tânără matcă părăsește colonia mamei, se împerechează cu un mascul. O singură dată, păstrând sperma pentru tot restul vieții, din care creează ouă până moare. Și aici intervine partea interesantă. Masculul transmite mai departe 100% din codul său genetic, în timp ce mama doar jumate. Asta înseamnă că toate femelele sterile ce alcătuiesc un mușuroi de furnici, un cuib de viespi sau un stup de albine au o proporție uimitoare de gene în comun: 75%. La mamifere, proporția de gene în comun între frați buni este de 50% (în medie statistică). La fel, un părinte are investite în copilul său fix 50% din genele sale. Cu alte cuvinte, surorile furnici/viespi/albine sunt mai înrudite între ele decât aș putea spera vreodată să fiu înrudit cu proprii mei copii.

Să fie deci o coincidență că ființele haplodiploide preferă să trăiască în colonii în care au grijă unele de altele? A-ți ajuta surata în suferință de lângă tine înseamnă mai mult decât a-ți ajuta copilul sau frații să supraviețuiască.